Nota mea:

Desi sunt fan Guy Ritchie, nici primul Sherlock Holmes si nici al doilea nu m-au incantat prea mult.

In ciuda tehnicilor spectaculoase de filmare si montajului marca Guy Ritchie, mie Sherlock Holmes: A Game of Shadows mi-a creat senzatia ca as privi la unul dintre filmele cu Indiana Jones.

1. Transalpina 2011 (5616 afisari)

2. Review Samsung Galaxy Tab 10.1v (4264 afisari)

3. Laptopul Acer Aspire 5100 n-a fost cal de cursa lunga (4117 afisari)

4. Review Samsung Omnia 7 (4064 afisari)

5. Trenul – antisocializare cu călătoria (3830 afisari)

6. RAT Craiova (3496 afisari)

7. Review Samsung Galaxy S II (3421 afisari)

8. The Adjustment Bureau (2984 afisari)

9. Android 2.3 Gingerbread pentru HTC Desire (2747 afisari)

10. Review HTC Sensation (2737 afisari)

11. Review iPad 2 (2603 afisari)

12. E prea târziu să îmi schimb numele? (2600 afisari)

13. Originea dansului irlandez (2586 afisari)

14. Bancuri #2 (2513 afisari)

15. Ce-mi place la Google+ (2432 afisari)

16. Craiova Forum: petrecerea de 7 ani (2300 afisari)

17. Amintiri din liceu (2284 afisari)

18. USB 3.0 vs. eSATA (2261 afisari)

19. Cea mai eficienta metoda de iesire din criza a Romaniei (2254 afisari)

20. Navigare cu Google Maps 5.7.0 (2230 afisari)

21. WTF?! (2200 afisari)

22. Lenovo IdeaPad Z560 (2171 afisari)

23. Cata lene sa ai in tine? (2076 afisari)

24. Despre cadrele militare, din propria experienta (2049 afisari)

25. Un altfel de Logitech G27 Racing Wheel (1961 afisari)

Mă tem, încă de când am ales secţia de jurnalism, de viaţa în anonimat. E al naibii de trist să fii ziarist şi nimeni să nu îţi ştie numele. Bineînţeles că ai o mare parte din vina, dar ăsta e un risc cu care porneşti din facultate. Anonimatul. La primul articol într-un ziar eşti doar o înşiruire de litere care se pot pronunţa uşor. Uneori. Alteori eşti o combinaţie nereuşită de nume, aşa cum se cere în cărţi, mai puţin comună, iar tu, naiv, speri să fii reţinut pentru ineditul sunetelor. Dar există zeci de mii de publicaţii. Cu zeci de mii de nume. Care trebuie să informeze înaintea a alte zeci de mii de publicaţii. Şi care uneori sunt relevante, alteori nu.

Şi tu eşti jurnalistul pe care îl ignorăm zi de zi, deşi îţi sacrifici o mare parte din timp ca să nu rămânem noi inculţi. Eşti cel scris cu fond deschis în josul paginii, unde nu mai ajunge aproape nimeni pentru că cititul în diagonală a luat locul descifrării cuvintelor. Eşti cel al cărui nume se confundă cu pluginurile de shăruit pe facebook, twitter, gmail, tumblr, linkedin etc. Eşti nefericitul care lucrezi la un ziar online şi părinţii sau bunicii nu au descoperit încă misterele internetului. Eşti cel citit de pretenţioşii şi flămânzii de informaţie bună şi singura dată când ieşi din anonimat e când numele tău e luat la înjurături în comentariile unor frustraţi. Sau poate doar a unora sătui de informaţie proastă.

Tu, ziaristul care traduci texte din alte publicaţii străine, eşti în anonimat chiar dacă ai tradus cel mai bine. În ultimul timp, am început să citim şi noi marile ziare ale lumii. Şi eşti din nou nefericit că nici măcar comentarii nu sunt la articolul tău, dar să mai fii şi reţinut. În jurnalismul ăsta nedrept, nimeni nu pune preţ pe numele tău. De cele mai multe ori, deşi informaţia e muncită de tine, în frig, ploaie, sau ninsoare, te bucuri când vezi numele ziarului citat de alte ziare. Chiar dacă informaţia e a ta. La interviuri, după ore de documentare, intervievare, transcriere, aşezare, redactare etc, apare numele ziarului în locul tău. E just, munceşti pentru un trust, nu pentru tine. Şi cum spuneam, numele tău e undeva jos, în colţul paginii. Sau doar iniţialele în unele cazuri, ca să nu te compromiţi. Chiar şi când apari la televizor pentru că eşti relevant în domeniul tău, eşti doar o figură nouă (asta dacă nu te transformi în Nistorescu sau în Lidia Mitchievici) care transmite un mesaj. Numele tău e anunţat o dată şi reţinut de nimeni.

Bineînţeles că rămâi cu multe alte mulţumiri şi satisfacţii. Nu totul stă în recunoştinţa publică. Nu toţi punem fi CTP. Dar tu, ziaristule, cum te simţi când ştii că nici măcar o studentă la jurnalism nu are obiceiul să îţi citească numele atunci când îţi citeşte articolul? Atunci când îi dai porţia de ştiri şi ea gândeşte că e în fişa postului tău să faci asta, dar nu mai vede că în spatele unui scris e un om.

Da, dacă o să fiu ziaristă, şi o să muncesc să fiu, îmi e teamă de anonimat. De o muncă în care miile de vizite să însemne mii de ignorări pentru numele şi munca mea. Sau poate doar pentru numele meu. Că munca mi-o asum şi dacă sunt în anonimat şi dacă nu.

Cu regret şi bucurie pentru viitoarea mea meserie, F.D.

Dacă mai aveţi timp să respiraţi, printre invitaţi, vin fiert, prăjituri şi muzică, sperăm să citiţi aceste rânduri prin care vă urăm Crăciun Fericit! Avem şi două cadouri: unul culinar, altul muzical.

O prăjitură cu care să îi cuceriţi pe cei care vă vizitează de sărbători:

Prăjitura Raffaello:

Blat:

-          6 albuşuri;
-          6 linguri zahăr;
-          6 gălbenuşuri;
-          6 linguri de făină;
-          un praf de copt

Albuşurile se bat spumă cu zahărul, apoi se adaugă gălbenuşurile şi făina. La sfârşit se pune pliculeţul de praf de copt stins în oţet. Compoziţia se împarte în trei părţi, fiecare semnificând o foaie. Puneţi hârtie de copt în tavă şi coaceţi foile.

Crema de mijloc:

-          4 gălbenuşuri;
-          4 linguri de zahăr;
-          200 ml lapte;
-          o budincă vanilie care se prepară cu încă 100 ml de lapte.

Gălbenuşurile (să păstraţi albuşurile, le folosiţi mai târziu) se bat cu zahărul, se adaugă 200 ml de lapte şi compoziţia se pune pe foc, la bain-marie, până se îngroaşă. Apoi se adaugă o budincă de vanilie amestecată cu 100 ml de lapte şi trebuie să se îngroaşe iar. Când se răceşte, adăugaţi 200 g de unt.

Crema de deasupra:

-          4 albuşuri;
-          10 linguri zahăr;
-          75 g nucă de cocos.

Albuşurile se bat spumă cu zahărul. Se adaugă 75 g de nucă de cocos. Compoziţia se pune la bain-marie până devine puţin lipicioasă. Se lasă la răcit şi se adaugă peste ultima foaie. Deasupra presăraţi nucă de cocos.

Prăjitura arată aşa. Eu am primit aprecieri de la prieteni, vecini, familie. Aşa că merită să încercaţi:

O prăjitură bună trebuie preparată/mâncată tot pe muzică bună:

Crăciun Fericit!

Diferenţa dintre un rege şi un cioban este dată şi de colindători:

Rege:

Cioban:

Au inceput prin luna Mai, anul acesta.

sursa

Acum câteva zile l-am descoperit pe Lucian Boia. Târziu, dar poate la timp. Încă din primele pagini am simţit cum istoria începe să fie, culmea, altfel decât în cărţile de istorie.

Mi-a plăcut să regăsesc România de azi şi de ieri în fiecare pagină. Printre altele (câte idei de articole îţi poate oferi o singură carte) mi-a rămas în minte asta: Abuzul de românism şi detaşarea de România sunt atitudini mentale extreme care se stimulează reciproc şi dovedesc împreună cât de departe suntem încă de normalitate. Mă gândesc la toate situaţiile de viaţa şi simt cum fraza asta ne defineşte. În cel mai banal exemplu, chiar şi într-o postare pe blog, vedem cum România e ori ţara nimănui, ori a tuturor. În videoclipuri ni se arată pădurile virgine şi urşii încă neatinşi de animalitate, iar în realitate aflăm că tot mai mulţi tineri pleacă din ţară. E România extremelor. E anormalitatea gândirii noastre.

Oricât m-aş chinui şi oricât mi-aş dori să găsesc exemple care să ne individualizeze sănătatea mentală colectivă, nu le găsesc. Nici măcar nu mai ştim să facem diferenţierea. Un exemplu banal: nu mai venim la facultate cu o săptămână înainte de vacanţa de Crăciun. E asta normalitate? Şi când vorbesc de noi, mă refer şi la decani şi prodecani. Am căutat astăzi un prodecan, iar cele câteva persoane pe care le-am mai găsit, aproape că au fost enervate de căutarea mea. „Cum adică?”, mă întreabă. „Toată lumea e în vacanţă”, de parcă joi înainte de vineri e cumva sâmbătă şi am încurcat eu zilele. Anormali suntem toţi prin micile excese sau marile prejudecăţi. Abuzul de românism l-am simţit cu toţii de 1 decembrie, când, chiar şi cele mai întunecate sentimente s-au luminat în faţa spiritului patriotic. Detaşarea de România o vedem când vreun vecin plecat câteva luni la muncă în altă ţară uită, dintr-o dată, limba română. Şi capătă, brusc, accentul stâlcit care îi trădează falsitatea.

Ne detaşăm şi ne apropiem de ţară prin situaţiile anormale care ne fac să gândim în extreme. În da şi nu. În iluziile unui prea frumos sau prea urât  teritoriu. Dacă ar fi să găsesc 10 exemple de normalitate legate de România, le-aş găsi cu greu. Nu pentru că nu există, ci doar pentru că nu mai ştim să ne găsim echilibrul. Aşadar, a cui e România? A tuturor sau a nimănui?