In clasa I am inceput cu o felicitari pentru mamici. Era 8 martie si inainte cu cateva zile ne fotografiam cu un panou cu ghiocei in spate, 2 codite legate la spate si un mesaj scris pe felicitare. Trebuia sa fie o surpriza, dar cum in majoritatea cazurilor mamele se ocupa de bugetul familiei, reusisem sa stric bucuria prin banii pe care ii cerusem pentru poza. O poza care a ajuns pe un raft.

In clasa a II-a era ziua copilului si doamna invatatoare a vrut sa facem ceva deosebit. Am iesit intr-o livada din apropiere scolii si am inceput sa pictam. Unii mai talentati, altii mai putin, eu cred ca ma incadram in categoria celor care se ocupau ca paharele cu apa sa fie pline, culorile sa nu se verse, pensulele sa fie sterse bine. Astfel capatam un super desen de la colega mea care stia mai bine ca mine sa picteze. Bineinteles ca acasa toti ma vedeau ca un mic Picasso, fiind de fapt plansele altora. Acum au ajuns pe un raft.

In clasele mai mari deja ma apucasem de scris. Cum la romana eram considerata o buna comprehensibila a textelor ce le studiam, am fost trimisa la diverse concursuri de interpretare literara, unde, printr-o compunere despre mine si frate-meu scrisacu atentia cuvenita, litere cu litera, am aparut intr-o carte cu texte literare. Ce mandrie la momentul acela si cu cat devotament pastram acea carte. Acum era pe un raft.

Prima dragoste. Primele scrisori trimise unui baiat. Obisnuiam cand eram mica sa trimit scrisori si prima data am inceput cu o prietena de la tara care era din alt oras. Scrisoare dupa scrisoare, mai frumos impaturita si mai atent pictata cu noi cuvinte. Apoi a urmat prima scrisoare de dragoste la sute de kilometri distanta. Emotii. Teama. Poze si floricele puse in fiecare scrisoare. Le-am pastrat. Le-am pus pe acelasi raft.

De multe ori am trecut pe langa raft fara sa observ nimic, am vazut si felicitarea, si cartea si desenele, plus multe alte amintiri adunate, depozitate si uitate. Le-am mai mutat sa sterg praful, dar mereu am trecut peste ele ca si cand ar fi fost niste chitante ce trebuiesc pastrate pentru dovada platii. Am depozitat pana si lucrarile de control din I-VIII. Un teanc mare care de fiecare data ma incurca, impreuna cu carnetele de note pe care le ignoram stiind ca tin de trecut.

Desi uitate, nu am aruncat nimic din tot ce am adunat din clasa I pana acum. Caiete, carti, reviste, desene, mesaje, scrisori, pixuri cu semnificatii, carioci, pahare impletite, sapunuri facute cosulete. Desi nearuncate, m-au chemat de multe ori sa le recitesc. Au chemat fetita care avea timp sa croiasca haine pentru papusi, au chemat adolescenta care scria cu pix rosu scrisorile de dragoste, au chemat eleva care scria si muncea la fiecare rand asternut in caiet. Astazi le-am raspuns. Fiecare obiect de pe raftul atat exterior, dar mai ales interior din trecut ne va chema si striga pana cand vom avea grija sa ne amintim de ceea ce am fost.

Si nu pot fi mai bucuroasa de atat atunci cand stiu ca amintirile de pe raft vor deveni oglinda mea in ochii copiilor mei. Iar voi, dragi cititori, ce amintiri ati depozitat pentru actualii sau viitorii vostri spiridusi?