De cativa ani, in zona blocului unde locuiesc eu, era o catelusa simpatica foc, cu niste ochisori de ingeras, pe nume Fetita. Toata lumea se atasase de ea, si majoritatea ii dadeam sa manance. Nu era om care sa nu se bucure de ochisorii ei si de privirile pe care ti le arunca ori de cate ori te vedea.

Ca sa va conving cat era de simpatica, chiar si lui taica-meu ii era drag de ea, el care nu prea este incantat de prezenta animalelor. Era cel mai frumos si bun catel pe care il cunoscusem. Astazi, cand sa vin de la scoala, era intinsa pe jos, fara sa miste. Incerc sa vorbesc cu ea, sa ii spun ca am mancarica pregatita, insa vorbeam de una singura. Era moarta, mai exacta, otravita!

Acum ma intreb eu, ce om sau mai exact animal, poate omora pe cineva care nu i-a facut niciodata un rau? Cum poate sa se uite cum ii da otrava, sa stie ca va muri si sa priveasca trufas la fapta sa? Cum pot sa merg intr-o excursie sa vad cum este batut un caine, sa spun sa nu mai dea, si sa fiu amenintata cu bataia? Cum pot unele doamne sa poarte numai haine din blana animalelor, fara sa se uite macar la un videoclip cu aceste animale chinuite? De unde atata rautate pentru niste fiinte care nu au nicio vina ca sunt mai slabe decat noi? In acelasi timp, ma gandesc, ca bunicii, au doi caini, unul dintre ei foarte batran, o catelusa,  peste 10 ani, care nu a fost niciodata eliberata din lant. Mereu a vazut doar aceeasi curte, aceeasi oameni, aceeasi mancare, incat, de fiecare data cand trec pe langa ea, nu are nici puterea sa latre, parand mult prea plictisita de ceea ce se petrece. Oare asa se intampla si cu oamenii?

Ma tot gandesc de ce sunt in stare acesti oameni, de ce scopuri si prioritati au in viata, si ma gandesc daca atunci cand au fost copii sau au avut copii, si le-a murit un animalut drag lor, au varsat macar o lacrima? Mai degraba as inchide animalele rationale decat pe cele care se chinuie sa treaca prin viata.

Si ce vorba buna mai exista” Viata de caine“.

Cam asa arata Fetita: