Credeam, până nu demult, că facultatea e mai mult decât informaţie. Mă gândeam că te formează ca profesionist, ca om capabil şi responsabil în meseria pe care urmează să o practici. Din păcate, într-un oraş corupt, conservator, amoral (#craiova), facultatea de jurnalism m-a învăţat:

• Copiatul se punctează mai bine decât învăţatul. Aş putea să înţeleg  asta la examenele de umplutură, la liceu, capacitate, bacalaureat ş.a., dar nu la materiile care te învaţă să înţelegi societatea în care şi pentru care vei lucra. Aşadar, dacă scrii corect, concret şi bine, dar nu mot a mot din curs, eşti mai puţin punctat decât cei care au scris cu virgulă şi semnul întrebării de pe foi. Se încurajează astfel incorectitudinea.

• E permis copiatul. Scuza unor profesori că nu au văzut pe nimeni copiind mi se pare la fel de naivă ca „nu am ştiut că trebuie să învăţ”. Atâta timp cât putem vorbi, scrie pe telefon, trimite mesaje, foşni foi, prost să fii să nu copiezi. Prin toate metodele: fiţuici, cursuri pe genunchi, cască, mesaje, search pe net etc. Se promovează înşelăciunea.

• Aveam de făcut la unele materii referate. Cu bibliografie, normal, că nu mai suntem în generală să luăm de pe regielive proiecte gata făcute. Semestrul ăsta am umblat după cărţi, am tradus din alte limbi ce nu găseam la noi, am scos poze, am copertat etc doar ca să fie un proiect la nivel de facultate. Au fost însă primite şi proiectele scrise de mână, câteva foi, copiate de pe internet, fără bibliografie sau poze. Rezultatul? Avem toţi 10. Da, vorbim aici de superficialitate şi de copy-paste permis.

• Nu se respectă cerinţele pentru examen. Mă gândesc că nici în realitate nu o să se respecte toate contractele, dar măcar acum să simulăm că facem totul ca la carte. Încă un punct de adăugat la formarea noastră, nerespectarea atribuţiilor.

• Tot în facultatea am învăţat ce înseamnă un sistem închis. Mai exact sistemul universitar. Acela în care dacă vrei să afli ce se întâmplă cu bursele, cu legile din educaţie, cu cupoane de tren, cu legitimaţii etc, eşti suspectat de nesimţire, rea-voinţă şi îndrăzneală că îţi permiţi să deranjezi. Iar dacă mai şi scrii despre aceste probleme, depăşeşti limita acceptată de orice sistem respectabil din ţara asta. Doar din asta.

Aşadar, dacă facultatea mă învaţă ce înseamnă incorectitudinea, înşelăciunea, superficialitatea, frica, cenzura, cum aş putea eu, ca jurnalist, să capăt calităţi ca dreptatea, adevărul, curajul, insistenţa, bună-credinţa, rigurozitatea, respectarea sursei, pasiunea, devotamentul, autoperfecţionarea?

Sau poate că am crezut eu greşit. Poate că facultatea doar ne informează, nu ne şi formează. Şi poate că, undeva, cândva, cineva, o să aprecieze şi calităţile umane care, în facultate, sunt apă de ploaie.

P.S. Sunt sub efectul a trei examene lipsite de corectitudine. Din păcate, nu mă văd făcând altceva, aşa că încă sper că am făcut o alegere corectă. După sesiune, urmează să scriu ce mi-a oferit bun facultatea asta. Puţin, da’ bun!

De departe, cea mai idioată cercetare:

Un studiu facut in Statele Unite ale Americii arata ca nu exista nicio legatura intre obezitatea la copii si faptul ca ei consuma mancare de tip fast-food. S-a demonstrat ca vanzarea mancarii de tip fast-food sau junk food, precum si a dulciurilor in institutiile scolare nu are nimic de-a face cu faptul ca micutii devin obezi. Sursa

În articol mai scrie că nu există nicio diferenţă între şcolile care vând chipsuri şi cele care vând fructe, că au urmărit ce se întâmplă cu elevii care se mută de la fast-food la slow food şi nu se produce nicio modificare. Nu spune nimeni că chipsurile îngrasă pe moment, mănânci un cartof prăjit şi pui 2 kg, dar, în timp, când metabolismul nu mai e ca la 14 ani, apar şi problemele de sănătate din cauza produselor cu grăsimi nesănătoase. Una e ca un elev să mănânce lactate, cereale, carne pe grătar, fructe şi legume, şi alta e să mănânce shaorma şi kebab.

Dar încep să se vadă campaniile făcute împotriva acestui tip de mâncare şi din ce în ce mai multe fast-fooduri se închid. Oare câţi bani trebuie să primeşti sau ce presiune trebuie să se pună asupra ta din partea comercianţilor de fast-food ca să realizezi un asemenea studiu?

Riza Anca Lelia, studentă la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova, împreună cu Societatea Studenţilor Medicinişti Craiova, propun proiectul “Sănătos şi eu, sănătos şi mediul meu”, din cadrul iniţiativei “Ţara lui Andrei”  ce are ca ţintă ajutorarea copiilor cu deficienţe de auz din regiunea Oltenia. Copiii de la cele două centre care există în această zonă, şcoala specială “Sfântul Vasile” Craiova (şcoală şi grădiniţă pentru hipoacuzici) şi Centrul Şcolar “Beethoven” Craiova (liceu special pentru copiii cu deficienţe de auz) vor beneficia de acest proiect.

Proiectul are două module: Educaţie şi Investigare. Primul modul îşi propune activităţi cu tematica orientată pe sănătate şi mediu, iar cel de-al doilea îmbină analizele standard (tensiune, glicemie, lipide, inspecţie otică) cu analize ţintite către cauza genetică a surdităţii şi impactul pe care deficitul de auz îl are asupra creierului.

Ce avem de făcut pentru susţinerea acestui proiect:

1. Creare cont: Pentru votarea proiectului este necesară înregistrarea pe site-ul Ţara lui Andrei. În cazul în care deja aveţi cont, acest pas nu este necesar. In caz contrar, click aici pentru creare cont. Numai câmpurile cu steluţă sunt obligatorii (*Nume, etc. şi codul de verificare din josul paginii). Dupa ce aţi introdus datele şi aţi apăsat “Salvează” în josul paginii, verificaţi căsuţa de mail a carei adresa aţi folosit-o la crearea contului. Veţi primi un mail de la Ţara lui Andrei care conţine un link de activare. Dând click pe link, puteţi trece la paşii următori.

2. Logare pe site. Deschideţi această pagina web pentru logare (pagina corespunde secţiunii “ORAŞUL TĂU” > “VOTEAZĂ PROIECTUL LUNII”). Folosiţi datele contului dvs.

3.Votare: Aveţi acum posibilitatea să votaţi proiectul ”SĂNĂTOS ŞI EU, SĂNĂTOS ŞI MEDIUL MEU” pe aceasta pagina. Apăsaţi pe căsuţa din faţa numelui proiectului şi apoi apăsaţi “VOTEAZĂ” care se găseşte sub titlurile proiectelor.

Să sperăm că va fi proiectul câştigător, iar copiii hipoacuzici, cât şi noi, restul comunităţii, vom avea de câştigat.

Sunt studenţi. Sunt alţii decât cei ca mine, care stăm şi comentăm protestele. Sunt studenţii români, comparabili cu cei din Londra, Grecia, Franţa, Italia şi America. Sunt cei pe care îi aşteptăm de la dansul pinguinului încoace. Sunt tinerii cărora preşedintele le-a spus că e bine să fumeze în spatele şcolii. Şi să fie corigenţi. Sunt tinerii care înainte de bacalaureat nu ştiau nici măcar ce materii o să aibă la examen din cauza schimbărilor aproape zilnice din învăţământ.

Au 20-25 de ani. Şi urlă ca nebunii în faţa camerelor fără să le fie frică de vreun profesor ce practică cenzura. Ce pierd? Un examen. Ce câştigă? Libertatea unor principii. Speranţa că fiecare slogan de-al lor e o armă împotriva sistemului. Sunt naivi. Dar iubesc felul în care studenţii noştri îşi arată naivitatea. În stradă, luaţi de umăr, cu feţele încrâncenate şi căciulile pe nas, ignoră frigul şi lejeritatea unui shake în barurile luminoase din capitală. Ei stau în negura unor măsuri absurde, dar în lumina propriilor lor conştiinţe.

Un principiu face ca “împreună” să existe

Ceea ce fac ei acum e mai mult decât ce au făcut huliganii aseară. Dar care poate că cei din urmă au reuşit să îi aducă, aici, acum, pe aceşti studenţi paşnici. Fac mai mult decât pensionarii care au ieşit prima dată în stradă şi care au semnat cu numele lor pentru întreaga amorţeală. Dar studenţi, studenţi nu am văzut niciodată luptându-se pentru nimic. Împreună. Nu am văzut niciun protest pentru taxe mari în Universităţi, pentru corupţie, pentru mită, pentru neşansă, pentru lipsa locurilor de muncă, pentru frigul din facultăţi etc. Nu i-am văzut solidari niciodată pentru un scop. Astăzi însă, i-a adus împreună un principiu. Sau poate mai multe.

Şi cum să nu fii mândru de generaţia asta? Care nu face prea multe în plan cultural, care nu citeşte ziare, altele decât cele sportive, care nu e implicată în zeci de mii de proiecte şi ong-uri, dar care are curajul să iasă în stradă. E generaţia mea care a ieşit de sub asediul Facebook-ului şi al Twitter-ului şi a învăţat că dreptatea se cere, nu vine  prin reţele de socializare şi petiţiile absurde de care Băsescu probabil râde la fiecare eşec uitat în miile de semnături.

Sunt fericită că studenţii din străinătate pot privi România ca pe o ţară la care se pot întoarce. Exagerez, dar îmi place să visez. La fel ca cei din Piaţa Universităţii care au scris pe un panou că românii sunt frumoşi, uniţi, pacifişti, unici, aici, împreună. Chiar şi mesajele mai puţin inteligente („Băse, te chiş în freză”) mi se par de-a dreptul adorabile când vin din partea unui grup care s-a uzmit să caute carton şi marker ca să scrie un mesaj. Sunt studenţii care îi răspund articolului lui Baconschi, unde scârba şi dispreţul sunt sentimente prea decente pentru un asemenea text.

Singura nefericire a mea sunt eu. Că scriu şi nu ţip ca nebuna alături de generaţia mea. Cu care o să mă laud, deşi am regretul unui stat lejer. Şi a unui articol care să îmi spele din nepăsare. Totuşi, să îi mai felicităm încă o dată. Pe tinerii noştri care au renăscut!

Suntem cu toţii de acord că sistemul medical din România e jalnic. Că trebuie să dăm bani, că bolnavii stau câte 3 în pat, că găsim mucegai, mizerie, indiferenţă etc. E de ajuns însă să vii cu ceva mai prost pe anumite domenii ca românul să fie fericit cu actualul sistem.

Aşadar, în loc să reformăm, împreună cu specialişti în domeniu, sistemul de sănătate, mulţumim 21 de milioane de oameni că nu am stricat şi ce era bun. Adică SMURD. Şi acum ceva interesant primit pe mail:

• Un lingvist nord-american, Noam Chomsky, a concretizat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, cele zece manipulări generale pe care se bazează democraţia occidentală şi pe care el le numeşte strategii ale diversiunii. Ele sunt concepute pentru a dezorienta şi a deturna atenţia mulţimi americane de la manevrele claselor politice şi financiare dar sunt, de fapt, diversiuni cu aplicaţie mondială. Procedura de bază este preluată de la prestidigitatori, care îşi pun în practică numerele de iluzionism canalizând atenţia publicului în direcţii false. Iată cele zece reţete:

• 1. Să distragi permanent aten­ţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte mi­no­re, dar cu mare impact emo­ţio­nal. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate.

• 2. Să creezi probleme grave, care angajează masiv opinia pu­blică şi tot tu să vii cu soluţii. Un exemplu: să favorizezi violenţa urbană şi apoi să vii tot tu cu gu­ver­narea providenţială care sal­vea­ză naţiunea în temeiul legilor re­presive cerute de popor, cu pre­ţul limitării libertăţilor democratice.

• 3. Să aplici toate mă­su­rile dure treptat. Ceea ce ar duce la miş­cări populare, dacă se aplică într-un singur pachet, devine dintr-odată suportabil dacă e livrat în porţii anuale, conform unui program anunţat.

• 4. Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat.

• 5. Să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre un tip de gândire care nu face legătura dintre cauze şi efecte.

• 6. Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manevrat.

• 7. Să ţii poporul în ignoranţă şi în satisfacţii ieftine, dar multe. Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ide­al de a tâmpi lumea şi a o controla.

• 8. Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc pu­bli­­cul şi îl ţin legat de emisiuni şi se­ria­le vulgare, ce trag inteligenţa în jos.

• 9. Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin turmă şi sunt uşor de controlat.

• 10. Să apelezi la toate cuceri­rile ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp, să discreditezi aceste cunoştinţe prin mass-media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

Spunea Tudor Gheorghe într-un interviu că tinerii de la teatru nu mai au nicio șansă. Că drama lor este să trăiască o viață  în anonimat. La fel zicea și Adi Despot despre tinerii care cântă. Că nu li se dă ocazia să fie cunoscuți. Am văzut și noi asta la Vocea României. Că sunt voci care răsună doar în cercuri restrânse. Dar, până la urmă, șansa ne-o facem singuri. Putem fi actori și artiști cunoscuți, trebuie doar să ne însușim drumul pe care l-am ales.

De aceea vă recomand melodia lui Petrow  feat Light – Vino cu mine. Pentru că a știut să își promoveze munca, în care a investit timp, bani, talent și, pe lângă faptul că sună bine, a reușit să își strângă 15 prieteni pentru videoclipul de mai jos. Și stim cu toții cât de greu e să solidarizeze cineva cu munca ta. Videoclipul a fost filmat noaptea, într-un apartament din Iași. Regizorul este Iulian Postolachi.

Mai multe informații găsiți pe site-ul lui.

Trec astăzi pe lângă ING-ul din zona în care locuiesc și în fața băncii zac 6 maidanezi, o bucurie pentru clienții care vor să intre în clădire. Ma apropii îndrăzneață  si fac câteva poze la câini, așa pentru galeria personală (și poate pentru un tweet:D). Mă gândesc că poate e logic să trăim astfel, cu patrupedele în fața băncilor, în curțile muzeelor, lângă primării etc. Plec. Deodată, după mine, fuging, o angajată la ING  mă oprește: Stați! De ce ați făcut poză la banca noastră? Nu știam dacă să râd sau să mă închin. Îi spun că am fotografiat câinii și o întreb de când e interzis să fac poze în spațiul public. Fără să zică nimic, se întoarce și pleacă.

Morala: Fie ING-ul cât de bun, mai are și câini nedresați.

Uitaţi-vă la poza de mai jos şi ghiciţi: unde a fost Băsescu în direct prin telefon?

Răspuns corect: Realitatea Tv. Doar că cei de la Antena3 au preluat aproape integral intervenţia telefonică a lui Băsescu de pe Realitatea, au personalizat cu culorile postului căsuţa în care era specificat telefonul în direct. Şi ca să evite să se vadă culorile studiolui Realităţii, difuzau imagini cu Smurd. E adevărat că, din când în când, câteva secunde, se specifica sursa realitatea tv. Concluzia? Pe Twitter apăruseră aseară mesaje că Băsescu e în direct la Antena3.

De fapt contextul e ăsta:

Întrebarea e dacă ăsta e furt sau nu?

Acum o jumătate de an am primit cadou un Galaxy S. Era telefonul momentului şi aproape că îmi era ciudă că îl are atâta lume, şi nu putea fi doar al meu, la cât îl îndrăgeam. Bineînţeles că nu m-am bucurat mult de „noutatea” lui, că au apărut Galaxy S Plus, Galaxy S2, HTC Sensation, HTC Desire HD, iPhone 4, iPhone 4S etc – la doar câteva săptămâni sau luni după ce căpătasem primul meu smartphone.

Doar că nu au apărut doar ăştea. Ci multe altele. Pe care le vedem în reclame, în oferte, în reviewuri, în teste. Care au zeci de versiuni de android, bada, windows etc. Care au opţiuni de updateuri, care au variante beta sau variante oficiale. Au apărut şi siteuri care te învaţă să faci root şi bineînţeles programe prin care să finalizezi operaţiunea.

Probabil economic e bine, probabil individual e plăcut să ai de unde alege şi să ai bani să cumperi ce e mai nou. Dar psihic, eu mă simt depăşită. Pentru că nu mai avem timp să ne bucurăm de un produs, că deja a apărut altul mai bun. Nu ne putem bucura de aplicaţii şi jocuri, că ele sunt proiectate pentru componente mai performante. Nici măcar social nu ne simţim mai importanţi, în jurul nostru fiind alţi zeci de mii de utilizatori cu aparate mai performante. Toată această evoluţie a smartphone-ului să aibă, să zicem, 2 ani.

Îmi amintesc de primul telefon prin clasa a VIII-a. Era primul cu cameră integrată, un Siemens MC60, care timp de un an şi mai bine a fost cel mai bun telefon de pe piaţă. Apoi, în primul an de liceu, am avut un Motorola din acela cu clapetă, dar deja apăruse altul mai bun, Lg Chocolate. Prin clasa a X-a am luat şi primul telefon în rate, un Nokia 6288, bineînţeles fără să ştie ai mei (deh, adolescentă fără minte). În clasa a XII-a am avut un E51, primul telefon cu wireless (dar de unde wireless?). În orice caz, cu sacrificii mari (banii de meditaţii, banii de ieşit, banii de film etc) am avut cam cele mai bune telefoane care erau în momentele respective (nu le aveam doar eu, erau şi ale fratelui, le cumpăram amândoi, le folosea el până se plictisea de ele, mi le dădea mie pe cele vechi şi el îşi lua ce apărea nou).

Acum, după un ochi aruncat pe piaţa telefoanelor, nici angajat la Finanţe să fiu şi nu aş putea să fiu în pas cu tehnologia. Nu e rău că e varietate şi concurenţă, dar sunt prea multe. Şi prea scumpe. Şi prea atrăgătoare pentru iubitorii de tehnologie ca să fie necumpărate, doar că nu mai putem să fim în pas cu ele. Şi exemplul telefoanelor este doar un caz particular. Putem vorbi de televizoare, plasme, tablete, laptopuri, monitoare, procesoare,  aparate foto, obiective pentru aparate, tastaturi, mousi, frigidere, aspiratoare (acum câteva zile am văzut şi eu primul aspirator robot într-un hypermarket) etc.

Ştiu că sunt proiectate ca să ne uşureze traiul, dar cu dorinţa noastră de nou cum rămâne?

Sursă foto

Nota mea:

Larry Crowne este filmul la care speram să îmi reamintesc ce înseamnă comedia. Din păcate, Tom Hanks nu este deloc inspirat ca regizor, de aici şi eşecul filmului ce îl are ca protagonist alături de Julia Roberts. Larry Crowne este un bărbat de vârstă medie, care îşi pierde locul de muncă pentru că nu are facultate. Atunci decide să îşi reia studiile la un curs de comunicare, predat de Mercedes Tainot (Julia Roberts), o profesoară sătulă de profesia ei şi cu un mariaj aproape destrămat. Cei doi se îndrăgostesc şi filmul are happy end (nu există suspans, aşa că vă dezvălui liniştită finalul:d)

Cu toate că este un clişeu cap-coadă, filmul merită văzut pentru rolul total neobişnuit pe care îl are Tom Hanks. I-am dat notă de trecere pentru că oricât de prost ar fi un film, Tom Hanks şi Julia Roberts rămân doi imenşi actori. Cu toate astea, am curaj să pariez că va candida la cel mai prost film al anului. Ca să vă faceţi o idee, e ca şi cum Tudor Gheorghe ar face reclamă la farmacia Catena.