Nota mea:

Daca trailerul si distributia ne aduceau mari sperante in ceea ce priveste filmul Old Dogs, ele s-au dovedit in cele din urma a fi justificate.

Filmul ce ii are in distributie pe John Travolta, Robin Williams, Matt Dillon, Seth Green, Kelly Preston reuseste sa se ridice la nivelul asteptarilor. Un film despre viata a doi prieteni, dar si asociati in afaceri importante, cat si un film despre familie si bucuria de a fi tata. Actiunea si fazele emotionante nu lipsesc, la fel si glumele bune realizate prin schimburile de replici. Robin Williams se trezeste dupa 7 ani in fata fostei sale iubite, care il anunta ca este tatal a doi copii. De aici incepe incercarea lui de a se apropia de cei doi,  fara a renunta insa la afaceri. Daca va reusi sau nu, ramane sa vedeti.

Ce nu mi-a placut a fost previzibilul fiecarui scenariu, preluat parca din filmele de stat in fata televizorului in ziua de Craciun. Tot un punct slab ar fi si ideea filmului, care nu este departe de filmul The Game Plan. Totusi, per ansamblu este o comedie buna la care se rade.

Cand am fost pusa prima data la scoala sa citesc Morometii si Ion nu mi s-au parut deloc romane dificile, spre deosebire de unii colegi care nu intelegeau niciun principiu din aceasta lume rurala. Mai toate obiceiurile din sat se regaseau si la bunici in vacante, stiam ce inseamna lupta pentru pamant, stiam cum taranul se poate imbolnavi doar din cauza nemuncii ci nu a muncii, stiam cum el sta in soare si praseste, cum tot satul se aduna la treierat de grau, sau seceris pe vremuri, si la cules de porumb. Am prins si culesul de vii si taiatul de floarea-soarelului, tuturiga cu tuturiga. Stiam si unele secrete cu plantatul pepenilor printre randurile de porumb si a altor legume care nu puteau fi descoperite. La taiat de lucerna stiam ca se gasesc iepuri, dar si ca lucerna trebuie lasata la uscat si abia apoi carata in paier.

Nu mi-au fost straine toate aceste obiceiuri si traditii, chiar daca ele se petreceau in alte zone ale tarii, principiul era cam acelasi: orice taran isi iubea gospodaria si voia sa demonstreze vecinului ca putea sa aiba mai multe decat el, fiecare taran isi iubea petecul de pamant si ar fi fost in stare sa faca omor pentru cativa ari.

Cu timpul insa multe s-au schimbat. S-a schimbat si literatura, nimeni nu mai scrie despre sat si viata rurala, s-au schimbat si obiceiurile prin multe zone, s-au schimbat si criticii si parerile, insa cel mai mult s-a schimbat taranul:

• Cele 3 gradini ale bunicului care candva erau pline de razoare de rosii, ardei, vinete, fasole, mazare, de ani buni au devenit doar niste gradini goale. Gradini murdare, acoperite de frunze, unde gainile mai cauta cate o rama sau o musculita ratacita.
• Celalalt bunic avea o gradina si mai mare. Cativa ari buni de pamant. Pana acum cativa ani, in jumatate de gradina era via, apoi era plantata lucerna, iar intr-un colt care oricum era destul de mare erau plantate toate legumele posibile. Gradina era inconjurata numai de pomi fructiferi. Asa aveam legume, vin, tuica din fructe, gemuri, compoturi, etc. Acum a ramas un loc pustiu in care iti este frica sa mergi si ziua.
• Gradinile vecinilor, atat din satul primului bunic, cat si din cel de-al doilea sat au ramas la fel de pustiite. Boscheti inalti, arbusti salbatici, pomi fructiferi taiati, gard rupt si paier cazut.
• Taranul din ziua de azi a renuntat la pamant. Desi acum cateva decenii parea imposibil asemenea gest, acum mai toata lumea de la tara se multumeste cu putin si refuza sa mai munceasca pamantul. Cele mai multe pamanturi sunt date in arenda, iar taranul primeste 25% din productia pe care o obtin diversi investitori. Astfel din 4 carute de porumb el primeste doar una, din 4 carute de grau tot una. Insa pentru cei mai multi e suficient, majoritatea nu mai cresc animale ca pe vremuri pentru a avea nevoie de recolte, sau altii cumpara din pensie atat grau cat si porumb, dar si legume si alte alimente pe care pana acum cativa ani le obtineau din propria recolta.
• Casele de la tara nu mai sunt renovate. Tot acum cativa ani stiu ca mergeam atat de Pasti cat si de Craciun sa facem curatenie generala, sa zugravim peretii, sa spalam covoare, mochete, si tot ce mai era nevoie. Acum fiecare face o curatenie de cateva ore, se mai amana si zugravitul, varuitul, si se accepta si conditiile actuale.
• Incepe sa se renunte la traditii. Daca pana acum lumea impartea si mergea in sat cu pomana la fiecare sarbatoare, cu colaci facuti in tast, acum se cumpara o paine, se pune o lumanare si cateva bucati de branza si se duce doar la un vecin, doi. Nu zic ca imi placea sa ma trezesc la 6 dimineata sa impart in tot satul pomana, dar parca traditia era traditie.
• Taranul nu mai are oi si vaci. Inainte lumea facea cu randul sa se duca cu vacile la camp, astfel fiecare om isi dadea vaca si era obligat sa mearga intr-o zi la rand cu toate vacile, dar statea cateva luni bune linistit. De la oi se obtinea cea mai buna branza si fiecare taran era de rand de cateva ori pe an la branza, insa suficient pentru a ii ajunge tot anul. Acum s-a ajuns sa se cumpere si branza de la alimentara din sat.
• Stiu ca la sat se gaseau cele mai bune ceaiuri. Adesea culegeam coada soricelului, musetel, menta, tei, le puneam la uscat si aveam mult timp. La fel de bine puneam la uscat prune, struguri si alte fructe din care mancam in fiecare iarna. Acum si strugurii care candva erau dulci parca sunt mai acri.

Nu vreau sa critic pozitia actuala a taranului, nici delasarea lui, nici abandonarea conceptului de taran si de munca la sat. Dar oare ce s-a intamplat? Unde e taranul de altadata?

E vara. Strazile orasului inabusit abia mai respira iar cativa oameni rataciti merg apatic. La fel si eu. Probabil visam. Un gand ce ne face sa tresarim inca de la 1 mai. Marea. Acea mare despre care se canta, se povesteste, se scrie. E marea unde soarele rasare sub ochii indragostitilor si apune sub caldura pasiunii. Singura pasiune comuna a fiecarui om.

E ca o aparitie pe scena fiecare zi petrecuta la mare. Oriunde am merge parca mereu ea este cea care are o poveste. Poate ati observant ca oricine o viziteaza are ceva de spus cand se intoarce.. chiar si despre porumbul fiert de pe marginea plajei.

Inca visez. Mi-aduc aminte de povestea mea la mare. Eram mica si m-am pierdut. Asteptam la o coada ce nu avea sfarsit. Era coada la inghetata. Era fascinant sa vad cum din fata mea veneau persoane cu inghetata la cornet, acea masinarie ce pe atunci mi se parea uimitoare. Intre timp cozile s-au diminuat, masinariile acelea s-au modernizat si au parut alte zeci de arome de inghetata. Ce nu s-a schimbat este iubirea si pasiune pentru ele: marea si inghetata. Oare exista combinatie mai buna decat cele doua? Povestea mea se continua… dar in gand. Hmm, oare povestea voastra care e? Dragoste, distractie sau dezamagire?

Stiu ca face parte din firescul lumii sa existe aceste gradini zoologice unde oamenii sa poata vedea animalele la care nu au acces in viata de zi cu zi. Si totusi, daca ar fi dupa mine as da o lege prin care as desfiinta tot ce inseamna gradini zoologice cu 10 metri patrati pentru animale salbatice. Pur si simplu sunt chinuite pentru ce?

In gradina zoologica din Craiova traiesc 5 lei intr-o cusca de maximum 20 mp, iar 2 tigri uriasi poate in mai putin de atat. Cat o sufragerie. Cat o camera in care noi, oameni sedentari asa cum am devenit, abia ne putem cuibari cateva ore ca deja ne simtim sufocati fara plimbari mai lungi, iar acei tigri uriasi asa traiesc in fiecare zi. Se invart, se uita cu dezamagire la trecatori, deja au capatat cu totii sindromull de cusca. Ii vezi nervosi, dar in acelasi timp privirea ta e incantata de granditatea lor. Prea putini se gandesc la chinul unui animal salbatic, a carui viata e definita prin imensitatea locului in care ar trebui sa traiasca, sa vaneze, sa se reproduca. Poate ca nu m-ar indigna atat de mult gradinile zoologice daca ar fi amenajate corespunzator, daca ursii, tigrii, leoparzii, leii nu ar mai trai in cativa metri patrati, ci ar avea macar cativa ari de pamant pe care sa poata alerga. Carnea expirata si urat mirositoare e prea putin importanta pentru natura animalelor salbatice. Au nevoie de spatiu. Exact acest spatiu este din ce in ce mai refuzat de gradinile zoologice.

Daca evadarea tigrului Tatiana din Gradina Zoologica din San Francisco a fost un eveniment tragic, atat pentru oameni pentru ca au existat victime, dar si pentru tigru care a fost impuscat  (psihologii spun ca a fost nevoie de un impuls imens pentru a sari acel gard - impuls cauzat tot de oameni), sper insa ca astfel de evenimente sa nu mai aiba loc nu prin captivarea si restrictionarea spatiilor animalelor, ci prin desfiintarea tuturor gradinilor zoologice sau macar prin imbunatarirea conditiilor lor. Sa arate macar ca astea din America.

Nu stiu cum, dar agentii imobiliari au inceput sa imi fie tare antipatici. Daca inainte am mai avut doar 1 sau 2 legaturi cu ei cand ne-am mutat in apartamentul in care locuiesc acum, dar eu eram prea mica pentru a ii cunoaste, in ultimele zile am vorbit de 10 ori pe zi cu cate 10 agenti cel putin.

Pentru un apartament cu doua camere in Bucuresti exista mii de anunturi, sute de siteuri de imobiliare si sute x mii x zeci de agenti. Astfel orice ziar din Bucuresti am fi cumparat si la orice numar am fi sunat raspundea un agent care niciodata nu putea sa iti dea detaliile precise. Ce anume greseau:

• Nu stiau daca proprietarul iti face sau nu contract, desi agentul fusese si facuse poze in apartament, vorbise si stabilise datele cu proprietarul. Mi se pare un lucru elementar ca agent de vanzari sa stii ce ofera proprietarul potentialilor clienti.
• Te tineau cate 10 minute sa le spui ce preturi ai vrea, in ce zone, iar apoi iti cereau numele si orele in care sa te sune. Din peste 20 cu cati am vorbit niciunul nu a sunat inapoi.
• Majoritatea erau prost informati si nu stiu cum se facea ca nici ei nu stiau unele anunturi pana nu le vedeau pe site, desi numarul lor era trecut acolo si numele agentiei din care faceau parte;
• Faceau recomandari proaste.  Daca tu voiai un apartament la 250-300 euro, iti spuneau si alte preturi, zone, conditii pe care tu ca si client nu le solicitasei.
• Preturi exagerate pentru servicii. Doar pentru ca iti gasesc apartament, desi nu s-a intamplat, iti cer peste 100 euro. As intelege toate astea daca te-ar suna in fiecare zi sa iti mai recomande ceva, sa vina cu poze, sa iti furnizeze toate datele de care ai nevoie. Dar atata timp cat nici nu te suna inapoi, ci au pretentia sa mearga cu tine sa vezi apartamentul exact cand suni, la un numar luat din ziar, eventual sa inchei si contract in acea zi si asa in 1 h sa castige cca 200 euro, e mult prea mult.

Din nefericire, cele mai de incredere siteuri si ziare apeleaza la agentii imobiliare si astfel operatiunea de inchiriere/cumparare/vanzare intr-un astfel de oras mare devine imposibila. Pe langa nervi multi si timp pierdut, mai intervin si banii cheltuiti aiurea. Sunt putine siteuri care iti ofera posibilitatea sa vezi anunturi publicate de proprietari si sa si poti avea acces la numarul lor personal de telefon, insa majoritatea sunt fara poze si fara prea multe detalii. Iar sa suni si sa vizitezi in prostie zeci de apartamente, la ore pe care le stabileste proprietarul, e la fel de greu. Dar macar aceste siteuri exista si macar timpul si nervii sunt aceeasi ca si cand ai contacta un agent imobiliar. Asa ca sfatul meu este ori sa apelati la cineva cunoscut, ori sa incercati sa gasiti direct proprietarul.

Voi ce experiente ati avut cu agentii imobiliari? Placute sau nu?

Cand nu suntem in stare de ceva dam vina pe altii. Ascundem fiecare esec al nostru sub presul constiintei de a nu putea reusi ce ne-am propus. Ne place sa parem in fata celorlalti cei mai buni, ne place sa credem ca suntem de neinlocuit si ca fiecare privire plina de admiratie ni se adreseaza.

Suntem adeptii perfectionismului. Dar mai mereu ramanem aceeasi, altii sunt cei care ne fac mai mult sau mai putin valorosi. Asemeni unui tren care pleaca din gara si ne lasa impresia ca noi suntem cei in miscare. Nu putem avansa pentru ca traim pentru a ne raporta si a ne ierarhiza. Nu putem fi noi, pentru ca inaintea noastra sunt altii.

Si atunci ramane o singura dilema: traim pentru noi sau pentru ceilalti?

Mai conteaza in ce oras se bat interlopii? Din ce cauza o fac? Cum se numesc? De la ce a pornit scandalul? Astia sunt intrebari pe care doar noi le vedem importante. Astfel nu pot intelege cum o stire despre niste interlopi din Constanta prezentata pe Realitatea tv poate avea asa ceva boldat in interiorul articolului, fara nicio legatura a unuia dintre interlopi cu cele ce urmeaza:

Craiova este adesea oraşul celor mai multe confruntări între clanurile de romi interlopi. Sursa

Ati inteles, da? Niste interlopi se bat in Constanta, un reporter de la realitatea care filma este amenintat, iar concluzia este ca in Craiova au loc cele mai multe confruntari intre clanurile de romi interlopi. Cum de cativa ani nu mai are loc nicio batalie care sa apara la tv, e bine sa mai amintim in orisicare articol cat de “periculosa” e Craiova. Va multumesc pentru avertisment.

E atat de greu sa construiesti ceva si atat de simplu sa il strici. E de ajuns sa pierzi un surub dintr-un intreg mecanism ca el sa nu mai functioneze. E de ajuns sa il invarti in fata tuturor ca el sa isi piarda semnificatia si valoarea. Nu degeaba lucrurile bune sunt scumpe chiar si la vedere.

Tot asa au reusit si televiziunile sa isi bata joc de amintirea unui om, un om care pana atunci avea o functie, un statut, un respect din partea societatii. Sa ne amintim cateva secvente din viata, disparitia sau moartea  unor oameni, care din cauza unei dorinte prostesti de rating, s-au transformat in bancurile betivanilor de pe stadioane.

Elodia - pana si bunicu-meu a auzit de numele ei si stie ca a disparut. A fost o seara in care cazul ei a avut nenorocul de a aparea in emisiunea lui Dan Diaconescu, un jurnalist care spera sa ajunga presedinte. De atunci totul s-a transformat in incercarea de a distruge imaginea unui om care candva fusese respectat si intr-un prim moment primise respect din partea celor din jur. De la un caz a devenit un episod, de la un episod s-a ajuns la zeci, sute de episoade. De la episoade s-a ajuns la glume si la un caz intolerabil. Jumatate nu mai suportau sa auda numele ei, o alta jumatate stateau si urmareau progresele sapaturilor jurnalistilor de la Otv. Sperau sa vada un cadavru putind in pamantul de pe marginea unui rau. Ca in povesti. Ca in operele dramatice. Pe stadioane auzeam cum un betiv sarea si injura un fotbalist incapabil “Vezi bah sa nu dispari si tu cum a disparut Elodia”. Un altul facea poze pe care le urca apoi pe hi5 si punea ca status “Ea este Elodia”. Pe siteurile cu bancuri se crease categorie cu Elodia unde erau glume din ce in ce mai “reusite”.

Au mai urmat si altii, dar nu la fel de mediatizati. Trecuse mult timp de cand guvernul Boc si presedintele ocupau fiecare stire si canal de televiziune. Lumea se plictisise si nu mai avea rabdare sa vada fiecare deputat de la pd-l sau din opozitii raspunzand la intrebari pe care nu le intelegea. Atunci a aparut salvarea presei: moartea Madalinei Manole. Sinuciderea ei a asigurat rating indelungat. Fiecare emisiune de pe acasa de la ora 17:30 avea grija sa ne reaminteasca ce artista mare a fost. Realitatea tv difuza 3 ore de Madalina Manole si apoi date despre meteo, dupa care procesul era reluat. Esca parca parea din emisiunea lui Diaconescu, seriozitatea ei prezenta drama fetei cu parul de aur. Imi si imaginez toti cameramanii plangand. Singurii fericiti au fost Boc si Basescu care nu mai primeau atentie si reprosuri. Puteau dormi linistiti. Drama Madalinei Manole nu a fost ca s-a sinucis, ci ca a fost atat de mediatizata, incat chiar si noi, oameni simpli, am devenit atat de arhisatuli de stirile cu ea, incat am devenit inumani “daca s-a sinucis e problema ei”.

Si atunci ma intreb, ce e mai dureros intr-o tara care calca pe cadavre pentru rating: sa nu isi aminteasca nicio televiziune si nicio revista de tine atata timp cat esti in viata, sau dupa ce mori sa devii enigma pe toate posturile de televiziune, in care chiar si cei de ultima speta sa iti judece deciziile? Cel mai mult ma ingrozeste gandul ca rudele, dar mai ales copiii acestor cazuri nefericite aparute la televizor vor gasi peste cativa ani in arhiva internetului bancuri despre disparitia mamelor lor.

Si asa, cu fiecare moarte presa isi mai bate joc de amintirea unui om.

Pentru ca lumea online-ului evolueaza cu pasi tot mai repezi si pentru ca eu am ramas undeva in urma cu tehnologia, am hotarat sa ma inscriu si eu la concursul celor de la PcFun. In ce consta? Eu trebuie sa imi aleg un produs de pe siteul lor, iar prin tragere la sorti cineva va castiga un frumos Apple MacBook Air.

M-am gandit ca din gama lor de produse cel mai util in activitatea mea de blogging ar fi un mini-laptop, mai exact un  Acer Ferrari One De ce am ales acest produs?

In primul rand pentru ca un notebook ar fi o adevarata binecuvantare in conditiile in care desktopul meu are mai mult de 5 ani, abia atinge un 1gb de rami si aia ddr1, iar monitorul urias si greoi rupe biroul in doua:D. Iar apoi, ce poate fi mai placut decat sa te trezesti dimineata si in loc de scaunul tare si obositor sa stai intins intr-un fotoliu alaturi de noul tau laptop.

Calatoriile ar deveni si ele incitante, caci trenurile noastre pe timp de vara au cam 2 ore intarziere. Cum din sudul Olteniei distanta este mare si pana la munte si pana la mare, un asemenea notebook te-ar ajuta sa publici cat mai multe articole pe blog si sa le povestesti celor de pe twitter intamplarile tale. In plus, pozele gata facute ar putea fi incarcate in timp record, iar asteptarea de a ajunge acasa pentru a le uploada pe blog ar fi poveste.

In concluzie, cine nu si-ar dori un laptop in loc de desktop in activitea lui de blogging?

Pana acum imi placea sa zic ca urasc vara si iubesc iarna. Nu stiu de ce, poate doar ca voiam sa fiu altfel, poate pentru ca iarna imi plac manusile si esarfele colorate, sau ninsoare si pomii incarcati de resentimente.

Cert este ca am inceput sa redescopar vara. Vara cu trecutul si prezentul ei. Un trecut care ma gasea de cele mai multe ori pe asfalturile incinse din satul bunicilor si un prezent in care bantui un oras mare, lipsit de aglomeratie ziua si inghesuit de masini noapte. Poate ca regret putin din racoare marii pe care nu am mai intalnit-o de ani buni. Poate si muntele cu aerul lui si-ar dori sa ma gazduiasca. Departe de aceste ganduri, vara poate fi frumoasa si fara concedii si excursii.

Simt cum pepenele rosu devine fructul meu preferat, cum multitudinea de legume ma ajuta sa prepar o salata multicolora, cum afinele marunte si acrisoare imi pateaza hainele, cum pepenele galben este servit dimineata, cum plaja cu nisipul uscat de la marginea orasului imi ingroapa talpile, cum ochelarii de soare imi vin mai bine ca niciodata, cum sandalele usoare si si comode imi fac piciorul frumos, cum verdele viu sau griul stins imi reflecta starea de spirit, cum lumea e obosita de caldura, iar pe mine ma invie.

Ma bucura gandul ca sunt libera. Ca nu sunt nici eleva, nici studenta. Ca pot sa ma trezesc si sa plec, sau pot lenevi cu o carte in brate. Ca imi pot face planuri ce implica lucruri simple: o iesire la iarba verde, o zi de pescuit, sau cateva zile de plaja la Dunare. O limonada facuta in casa si un telefon prietenelor care incearca sa-si gaseasca vara. O chemare in oras. Un refuz. Un articol sau un film bun din 2000. Un monopoly cu prietenii sau un tenis de masa in parculet. Volei pe campia cu iarba si un buchet de flori de camp.

O vara este cee ce simtim atunci cand o traim. Iar mie imi place ce simt.