Nu am vizitat niciodată o fabrică de bere. Poate doar vizual, cand nimeream emisiunea „How it’s made” şi prindeam câteva secvenţe cu fabricarea berii. În schimb, sunt una din acele persoane care încearcă toate sortimentele de bere (chiar şi berea cu lămăie, un fel de suc pentru oameni mari), berea neagră (un fel de cafea care te trezeşte pe loc) sau berea nefiltrată (cu greu îi înţeleg rostul, dar gustul mă face să uit de întrebările retorice referitoare la rostul ei).

Şi cum suntem cu toţii consumatori de bere (responsabili, zic eu) o invitaţie ca cea primită de Heineken România nu poate fi refuzată: sâmbătă, 3 septembrie, fabrica de bere din Craiova îşi deschide porţile şi îi invită pe locuitorii acestui oraş să afle secretele unei beri de calitate, sub îndrumarea specialiştilor berari din fabrică.

Ce trebuie să stiţi dacă vreţi să ajungeţi la eveniment: transportul până la fabrică este gratuit. Vor fi puse la dispoziţie microbuze care circulă tur-retur, din faţa primăriei, între orele 9:30 – 16:00, la interval de 30 de minute. O altă cerinţă este să aveţi peste 18 ani şi să purtaţi încălţăminte adecvată (fără tocuri şi încălţări deschise).

Despre Heineken România

Heineken este cel mai mare producător de bere din Europa şi ocupă locul 3 în lume în ceea ce priveşte volumele. Heineken România face parte din Grupul Heineken şi deţine cel mai diversificat portofoliu de mărci care acoperă toate segmentele pieţei de bere din România: Heineken, Silva, Silva Dark, Ciuc Premium, Golden Brau, Golden Brau fara alcool, Neumarkt, Bucegi, Edelweiss (import), Zipfer (import), Amstel (import), Birra Moretti (import), Krusovice (import), Foster’s (import), Strongbow (import), Sol (import), Desperados (import), Gösser, Schlossgold, Gambrinus, Harghita şi Haţegana. Heineken România are patru fabrici în: Miercurea Ciuc, Constanţa, Craiova, Târgu Mureş şi 1.100 angajaţi.

Eram la mare, pe plajă. Jucam whist pe cearceaf, cu berea de lămâie în mână (mna, ultima fiţă în rândul femeilor)  şi cu foaia de notiţe pe picior. În spate, pe şezlongurile unui hotel de lux din staţiune se aşază doi: o ea şi un el. A fost prentru prima dată când am poftit sau invidiat, că nici eu nu ştiu cum să numesc sentimentul, un trup feminin. Era întruchiparea femeii perfecte. Îndeajuns de înaltă, cu fundul rotund, ridicat, cu bikini deschişi la culoare, cu umerii negri, bronzaţi perfect şi cu sânii dezgoliţi. Rotunzi, mari, perfect distanţaţi. Părul negru, suficient de tuns, vâlvoi, netocat la vârfuri. Sprâncene după model, fără fire în plus sau în minus. Buze şi nas care îi conturau faţa exact aşa încât să pară perfectă.

Am privit-o şi eu şi băieţii de pe cearceaf. Au privit-o şi alţii, dar imaginea ei perfectă se pierdea în el. Un ţigan gras, burtos, cu părul neras, cu un slip înalt şi strâmt care se contopea cu grăsimea. Buze mari, nas strâmb, cercel în ureche, ochii furioşi. O bere la halbă în mână, un râgâit de şmecher. Se întinde, cu cracii depărtaţi, cu părul de pe burtă la soare şi cu ochelarii pe ochi.

Ea rămâne perfectă. Până se întinde şi, sub sânii negri, rotunzi, fermi, se vede o tăietură de câţiva centimetri. Roşie, strâmbă, grosolană. Mai multe voci o condamnă: „aaa, are silicoane”. Aşa, ea a devenit siliconata perfectă a ţiganului scârbos.

Am continuat să jucăm whist. Zâmbăreţi, departe de gândul de a fi perfecţi. Din când în când mai aruncam câte o privire către ei. Nu vorbeau, nu zâmbeau, nu se tachinau. Erau doi strâini împreună. La sfârşitul jocului, ne-am împins, ne-am bătut cu nisip, apoi ne-am aruncat în apa rece a mării. Fără frică de frig sau de sfârcuri ridicate. Ea, siliconata perfectă ne-a urmărit cu privirea şi zâmbea. La orice gest de tandreţe dintre noi. Îi privea şi pe copiii care făceau castele. De nisip. Cu părinţi plinuţi, urât bronzaţi, cu mame cu sânii mici şi imperfecţi. Apoi, a întors capul şi s-a uitat la el. Ţiganul cu bani, care nu joacă nici cărţi, nu face nici castele de nisip, dar care i-a redat perfecţiunea artificială.

Atunci, poate s-a întrebat: fericirea stă în sâni mari sau în sâni mici?

Am primit cu bucurie vestea că miniPRIX face reducere de 80% la orice produs în cele două zile care au mai rămas din vară. Aşa că noi, românii de rând, care nu participăm la nunţi “indecente” şi nici nu suntem filmaţi şi comentaţi zile întregi pe canalele de ştiri, ne mai înnoim cu haine bune la preţuri mici.

Aşadar, azi şi mâine (30 – 31 august) intraţi pe miniprix.ro şi aveţi reducere de 80% la toate produsele în limita stocului disponobil. De joi, MiniPrix aduce mărfuri noi. O ocazie tocmai bună să ne îmbogăţim garderoba înainte de noul anotimp, dar şi pentru şcoală, facultate (că doar ne amintim cu drag de zilele de dinainte de 15 septembrie când umblam neobosiţi la cumpărături după “haine de şcoală”). Până atunci, oricare ar fi scopul cumpărăturilor, vă urez spor în alegerea lor!

Că tot am vorbit de afaceri şi de profit de pe urma proştilor, zilele astea am văzut cel mai uşor cum românul îşi bate joc de banii lui. În urmă cu câteva săptămâni, am început să renovez apartamentul. M-au ajutat câţiva prieteni care şi-au făcut şi ei lor şi zic eu, se descurcă excelent. Am pus şi eu umărul la treabă, am mers după materiale, am făcut calcule peste calcule şi într-un final am ieşit pe plus. Fericită nevoie mare, hotărăsc cu taică-meu să facem şi baia mică, singura rămasă în paragină. Doar că, la pus gresie şi faianţă nu suntem deloc pricepuţi şi nici nu mai aveam tragere de inimă după atâta muncă.

Aşa se face că viteazul de taică-meu găseşte doi meseriaşi. Lucru dubios, ţinând cont că unul dintre ei este o femeie (de ce ai lua o femeie să îţi pună gresia în baie?). Trec peste etapa discriminării şi aud tot felul de laude la adresa lor. Că au pus gresie la nu ştiu ce mare afacerist sau cântăreţ, că au sute de recomandări etc. Trec şi peste etapa neîncrederii şi aştept să îi văd cum lucrează. Prima zi am fost plecată şi au rămas singuri acasă. Bineînţeles, cu mâncare, băutură şi toate cele. Ajung seara, privesc, mă declar mulţumită şi îi aştept a doua zi. Doar că, ştiţi cum e, niciodată nu e ca prima dată. Aşa că oamenii de încredere au cam uitat ce înseamnă să fii om. Au venit la ora 08:00 şi până pe la 11:00 au mai pus doar un rând de faianţă. Apoi, unul din ei, adică el, mi-a cerut să îl duc undeva cu maşina, unde l-am aşteptat vreo 40 de minute. Revine în maşină, pute (în cel mai caracteristic mod termenului a “puţi”) a ţuică din aia ieftină şi abia mai silabiseşte câteva cuvinte. Scârboşenia caracterului acestui om continuă cu flirturi la adresa mea (printre puţinele momente când m-am enervat atât de rău, încât îmi doream să îl arunc din maşină). Şi, dacă vi s-a părut ceva ciudat până acum, abia de aici începe cu adevărat povestea. De câte ori şi-a bătut meseriaşul joc de noi şi cum încă mai lucrează în baia noastră, acum, când eu scriu articolul:

1. În a doua zi de muncă s-a îmbătat, după cum am spus mai sus, şi cu ochii aproape închişi şi corpul bălăngănindu-se, a pus gresia. Seara, când să verific, toată gresia suna a gol. Mă gândesc că nu am eu habar ce e cu golul ăla, dar nu înţelegeam de ce una e mai sus şi una e mai jos. Aşa că încerc cu degetul să ridic o placă şi surpriză: s-a dezlipit fără niciun efort. Placa goală, doar 2 cm de adeziv prins pe ea, în rest curată ca din cutie. Mai încerc o placă, la fel. Fără adeziv, doar puţin împrăştiat pe jos, în mijloc. Şi tot aşa până am dat toată gresia jos, am curăţat micile porţiuni cu adeziv şi l-am sunat pe meseriaşul care nu a mai răspuns. A treia zi, când vine, recunoaşte că a fost cam beat, dar se rezolvă, o pune din nou. Nervoasă nevoie mare, îi zic lu’ taică-meu să nu îi mai ia nimic de băut, dar el, ruşinat, îmi zice: “cum să laşi meseriaşul fără băutură”? Ţip, mă isterizez şi nu înţeleg reacţia. Pune gresia prost, o dăm jos, recunoaşte că a fost beat şi noi să îi dăm în continuare băutură? (Un om normal nu l-ar mai fi primit în casă, mă gândesc, mai ales că se dăduse la fie-sa).

2. A treia zi seara, după povestea cu gresia, ne propune să îi mai dăm 50 lei să ne dea cu glet pe tavan. La fel, taică-meu îşi dă acordul, dar îl condiţionează să dea jos ce era pe tavan. Că doar aşa se face: se curăţă, se dă cu amorsă, se usucă amorsa, şi abia apoi cu glet. Vine meseriaşul de dimineaţă, adică meseriaşii, că este şi o ea după cum am spus, le dau indicaţiile (tavanul curăţat, amorsă, glet), dar când, după nici 20 de minute aud un sunet de gletieră. Merg speriată spre baie şi când văd, omul nostru dădea deja cu glet: “Dar staţi, de ce nu aţi decojit tavanul? Şi amorsa, unde e amorsa?” Iar el îmi explică “tavanul nu necesită decojire, amorsa am dat cu ea acum 5 minute, iar gletul îl dau repede ca să nu se usuce amorsa”. Când auudd, încep cu ameninţări “eu v-am zis în ce condiţii vă plătesc, de ce aţi acceptat dacă nu le respectaţi etc etc”. Îmi zice să îl sun pe ăl bătrăn, că nu se înţelege cu mine. Îi spune că a dat jos ce a căzut (nici urmă de încercare), că amorsa aşa trebuie, amestecată cu glet, şi să aibă încredere. Normal, taică-meu a zis da, ok.

3. M-am întors în cameră plină de nervi. Ce a umplut paharul? Meşterul lu ‘ peşte îmi spune că trebuie să îi dăm bani pe x mp, când de fapt erau doar jumătate din câţi zicea el. Mă apuc, măsor şi îi demonstrez că sunt câţi am zis eu. Îl sun iar pe taică-meu, îi zic cât are să îi dea, iar răspunsul lui genial: “trebuie să îi mai dau şi lui ceva, aşa, în plus“. Aaaaaaaaaaa, WTF?

Am fost în vacanţă la Neptun. O staţiune liniştită, relaxantă, plină de verdeaţă, curată şi cu muzică bună (@MagicFmRomânia). Doar că staţiunea a fost şi continuă să fie locul perfect pentru afaceri nesimţite. Câteva exemple care mi-au dovedit că românul nu o să facă niciodată bani prin serviabilitate, ci numai prin nesimţire:

- un porumb fiert era 3 lei. Nah, porumbul omului, preţul omului(deşi mă gândesc speriată că aş fi putut fi milionară la cât porumb aveau bunicii la ţară). Doar că pe masă erau expuşi porumbi uriaşi, cu mirosul dulce-înăbuşit. Când comandai, primeai o „ghijură” rece şi nefiartă.

- o umbrelă de plajă costa 20 lei la orice magazin din staţiune. Pe plajă, la firmele cu şezlonguri, era 20 lei închiriatul umbrelei timp de o zi. Ţinând cont că nu poţi să stai o zi întreagă pe plajă, trebuia să o închiriezi şi dimineaţa şi seara. Aşadar, care e rostul acestui preţ exagerat?

- wc-urile aveau preţ unic: 1 leu. E staţiune, sunt turişti mulţi, să zicem că aş putea înţelege preţul. Doar că nu am înţeles nesimţirea unor terase şi restaurante de a stabili preţ de 1 leu la toaletă chiar dacă faci comandă la ei. Tot la restaurante nesimţite se încadrează şi meniurile surpriză de afară. „o pizza 10 lei”. Când să comanzi pizza la 10 lei, realizezi că e doar pâine şi pastă de roşii. Ori, vezi nişte preţuri în meniurile de afară, iar când te aşezi la masă înăuntru, catalogul are preţurile modificate: în mai mari. De ruşine, cu chelnerul care îţi suflă în ceafă, comanzi la suprapreţ acel ceva ce afară părea ok.

- Supermarketurile (vorbim de magazine generale) au preţul alimentelor dublu faţă de cel din oraşe. Un suc 10 lei, o bere 10 lei, o pâine 2 lei, o ciocolată 6 lei etc. Nah, scuza aia că fac vânzare doar 3 luni pe an nu merge pentru că majoritatea sunt deschise doar pe timp de vară. Iar patronul are grijă ca iarna să îşi scoată banii cu alte magazine în staţiunile montane.

- O scoică e 10 lei. Şi când mă gândesc că înainte să pleci la mare toată lumea îţi spune modest „să îmi aduci şi mie o scoică”.

La capitolul înşelăciune suntem fruntaşi. Aş vrea să dau peste patroni care să mă servească atât de bine, încât să merg numai acolo. Sau să pună accent pe calitate şi eu să mă mulţumesc cu puţin, da’ bun. Din păcate, majoritatea sunt cei care fac bani şi din rahat (1 leu wc-ul). Şi nu, nu mă încălzesc cu nimic exemplele de hoteluri de 5 * care ar putea să mă ajute să întâlnesc acei români amabili. Nu îmi permit şi nici nu îmi doresc o plajă separată de „mulţime”. În schimb, sunt conştientă că toate aceste afaceri înfloresc pe spatele nostru. Vorba aia: atâta timp cât există proşti, de ce să nu profităm de ei? Aşa că românul afacerist îl are client fidel pe românul pofticios care odată e în vacanţă de an şi nu îşi refuză nimic.

Scârbită. Asta e starea mea de când am văzut ştirea asta:

Regia de termoficare a considerat că 100.000 de cărţi nu merită oboseala aşa că angajaţii au ajuns în cinci ore. Da, cinci ore.

Mi-a fost dat, acum câteva zile, să văd cât de non-bărbat poate fi un bărbat. Între timp, gândindu-mă la această categorie, am mai găsit câteva cazuri de bărbaţi fără Oo:

• jurnaliştii de can-can. Asta e prima categorie de bărbaţi care calcă în picioare semnificaţia bărbăţiei. Cum, frate, să decazi atât de mult în dorinţa de afirmare încât să te duci la o pseudovedetă să afli în care pat a făcut sex cu iubitul? Şi cum arată lenjeria ei intimă. Sau să te numeşti reporter că transmiţi live din cada ei. Şi are buci mişto.

• jurnaliştii din presa locală. Nici nu puteam rămâne mai dezamăgită de presă decât am rămas la un eveniment local. Tu, ca ziarist, reporter, să ajungi la un eveniment la care vine primarul, şi în loc să profiţi să îl mai întrebi de vreun contract dubios, tu stai şi îl întrebi dacă faceţi o liniuţă cu maşinile. Da, mă, ai fost şmecher. Am rămas profund impresionată de calităţile şi dorinţa ta de a informa şi afla adevărul.

• tipii care agaţă pe reţelele de socializare. La început am crezut că sunt doar puştani, dar timpul mi-a dovedit că pot să aibă şi 30 de ani. Cât de disperat să fii să nu faci o cucerire în viaţa reală. Ok, mai sunt cazuri în care de la o discuţie ajungi să îţi dai seama că ai ceva în comun cu o ea. Şi vorbiţi la telefon, vă întâlniţi etc. Dar să porneşti de la ideea că vrei să socializezi, de dragul de a socializa, şi vrei să agăţi, că în offline nu eşti în stare, deja eşti şi penibil şi fără Oo.

• bărbaţii care lovesc. Fizic. Ori un prieten, ori nevasta, ori copilul. Bătaia e ruptă din rai e pentru înapoiaţii care nu au găsit altceva mai bun decât pumnul. Dacă nu eşti în stare să rezolvi verbal o situaţie, înseamnă că eşti depăşit de intelectual de problemă. Şi atunci nu te poţi numi bărbat. Eşti animal şi ai Oo de animal. Că bărbatul e mult mai mult de atât.

• să nu îi uităm pe cei care înjură pe bloguri, din spatele unui monitor, iar pe stradă, când îi întâlnim, zâmbesc şi nu scot un cuvânt. Sau, dacă îi cunoaştem, ne invită şi la un suc. Ip-ul îi dau de gol, iar dacă le baţi obrazul, când ajung acasă încep să îţi scrie, filozofic, cât de retardat eşti tu ca blogger. De fapt, s-ar putea să îţi spună că nu pierd ei aerul citindu-te, dar te trezeşti, la două articole distanţă, că îţi mai lasă un comentariu de frustrat.

Acum dilema e următoarea. Care ar fi echivalentul bărbaţilor fără Oo pentru femei?

Poate că suntem un popor de credincioşi sau doar unul fără cultură. Poate că simţim ceva când îl menţionăm pe Dumnezeu, sau poate e doar un reflex. Doar că e un reflex din cauza căruia mânjim orice formă de divinitate. M-am săturat de invocarea lui Dumnezeu şi atunci când ne latră un câine. Sau ne tăiem la deget. Ori ne vedem numele scris pe o diplomă.

Îl invocăm pe Dumnezeu la fel de des ca atunci când ne facem nevoile. La televizor în fiecare zi trebuie să existe cineva care, dacă ar fi bogat, ar dona banii bisericii, în numele Domnului. La şcoală cineva care ne învaţă că Dumnezeu e cel care ne ajută să luăm note mari, vedetele îl folosesc pe post de clişeu universal, scriitorii scriu despre incertitudinea credinţei, dar nu uită să îi recunoască meritele lui Dumnezeu, casa trebuie sfiinţită de trimisul Domnului, bani la biserică se dau tot pentru că Dumnezeu vrea să avem palate, nu mănăstiri de lemn în care să primeze credinţa.

Am uitat de intimitatea credinţei. De acel sentiment pe care ori îl avem, ori nu îl avem, atunci când ne raportăm la divinitate. Am găsit un nume comun dorinţelor noastre nerezolvate în ordinea lumească şi atunci lăsăm totul în cârca unei credinţe false: îl pedepseşte Dumnezeu, îl vede Domnul, îşi plăteşte păcatele pe lumea cealaltă. De parcă aici ne-am juca de-a viaţa şi tot ce contează e invocarea asta în tot şi în toate.

Mă gândesc că şi criminalii, hoţii, violatorii îl invocă în acţiunile lor. „Doamne ajută, a apărut o bunăciune”. Sau „Dă Doamne să nu mă prindă că sparg banca asta”. „Iartă-mă Doamne că l-am măcelărit”. De ce trebuie să exteriorizăm şi acel ceva rămas, încă, inexplicabil? Suntem mai credincioşi dacă ne bucurăm, înjurăm, plângem, urlăm, cu Dumnezeu pe buze?

Cât costă o călătorie? 0 lei. V-am povestit cândva despre autostop şi despre cum putem călători plăcut şi ieftin. Un om fain mi-a spus şi mie toate astea şi, deşi sceptică şi speriată, am încercat să merg cu autostopul şi a funcţionat. Florin Arjocu  (de la drumliber.ro), cel care a demonstrat în 150 000 kilometri făcuţi în 17 ţări că se poate călători gratis, organizează a doua ediţie a Întâlnirii Autostopiştilor din România. Alături de el se află TiviDan, – „mare călător, cu multe cărări bătute”, după cum spunea Florin.

Ce puteţi face acolo? În primul rând veţi cunoaşte oameni faini, care iubesc România, o descoperă cât de des şi mult pot şi o fac cunoscută în lume. Apoi, veţi învăţa câte ceva din tainele autostopului, pregătirii traseului, rucsacului, despre locurile bune de unde puteţi lua maşina şi despre relaţia şofer – autostopist. Distracţia vine la pachet, că doar cum se poate altfel într-un camping de lângă Braşov, cu oameni faini şi dornici de cunoaştere.  Ca obiective turistice aveţi Parc Aventura, Paradisul Acvatic, Canionul 7 Scări. Duminica se anunţă autostop la grămadă.

Aşadar, anunţul sună cam aşa: în perioada 19-21 august 2011 are loc Întâlnirea Autostopiştilor din România (IadR), la Braşov – camping Dârste. Pentru înscriere, mergeţi pe blogul lui Florin şi completaţi formularul sau aici, la TiviDan. Mai departe, vă luaţi cortul, sacul de dormit, vă încărcaţi cu energie şi optimism şi vă pregătiţi pentru distracţie.

Vă las cu un video despre autostop. Drum bun vă doresc!

E degeaba să îi dai amendă 200 lei unui proprietar de Chrysler. Dar e mişto să îi faci asta când se crede regele şoselelor.

Aş aplica metoda şi pentru viteze excesive.