Bai, deci pe mine ma omoara stirile din ultima vreme. Nu e canal de televiziune care sa nu anunte ca autoritatile au observat neregulile din spitalele romanesti. Eu nu stiu pe cine sa cred mai ipocrit: pe astia din mass-media ca au tupeul sa difuzeze si sa scrie despre asa lucruri, sau pe cei care se presupune ca fac cercetari si sunt oripilati de ceea ce intalnesc.

Pai cum imi spun mie astia ca spitalele din Romania au lipsuri si ca totul arata ca in grota? Cand am fost cu bunica-mea in spital se faceau controale des. Desi medicii erau speriati, ca doar stiau de starea spitalului, nu a fost data ca cei din inspectie sa nu plece cu plasele incarcate, presupun ca si cu buzunarele. Adica aceste autoritati chiar VAD ca spitalele arata ca naiba, dar prefera sa semneze si sa scrie ca totul este in regula, ca bolnavii au conditii bune, ca nu dorm cate 2 sau 3 in pat, ca nu li se strica mancarea, fara sa mai mentioneze insa ca nu pot manca scarboseniile alea din spital, ca nu au un bec la baie, ca se urca gandacii pe ei, ca mai are un pic si crapa peretele, ca cearsafurile sunt murdare, ca intra oricine la orice ora vrea in vizita cu cativa lei lasati la portar, ca medicii nu se uita la tine pana nu le bagi bani in buzunar, ca asistentele isi beau cafele si se uita la televizor, vin si pun perfuzia, pe care uita sa o mai scoata din vena pacientului, iar cand sunt chemate de alte persoane din salon, acele persoane sunt puse de asistente sa traga ele perfuzia si sa nu le mai deranjeze. Da, sunt lucruri pe care le-am trait si pe care le-am vazut in spital timp de 3 luni. Si sa nu imi spuna mie autoritatile acum ca ei nu stiau de lucrurile astea. Sa nu imi spuna ca asistenta aia statea in fiecare zi in salon, si doar atunci s-a intamplat sa fie la baie. Sau poate ea chiar statea, nu o pot acuza, dar sunt alte cateva mii care nu stau. Care nu stiu ce inseamna sa fii medic sau doctor.

Si in fiecare zi mai apare o stire cu cateva un copil ars, sau un adolescent care a orbit din cauza unei injectii facute fara grija de un doctor, un baiat care s-a lovit la genunchi si a murit din cauza unor substante necunoscute injectate de o asistenta, un parinte care isi plange copilul ai caror plamani au plesnit din inconstienta medicului care are tupeul sa priveasca acel parinte si sa ii spuna  sa stea linistit, ca mai poate face alti copii. Stirile apar, autoritatile privesc si se prefac, trec si aceste drame, inspectiile continua in spitale, medicii iau spaga, asistentele dorm si privesc la televizor, pacientii cumpara medicamente si mor pe capete. Si pasa cuiva cu adevarat? Doar rudelor care suporta dramele unui sistem bolnav. Presa face raiting, autoritatile capata incredere din partea populatiei, dand impresia ca vor sa faca ceva. De fapt si autoritatile sunt doar niste medici indiferenti de starea pacientilor. Daca sunt bani la mijloc, restul e cancan.

Si asa sanatatea trece pe ultimele locuri, urmata de invatamnt unde la fel de “riguroase” sunt si inspectiile din scoli si licee, cand fiecare profesor da bani ca inspectoarea imputita sa nu vada ce se intampla la ore si cum nu se face carte, cum se copiaza cu cartile pe banca la bac, iar daca se intampla o drama, atunci se trezesc autoritatile ca asa ceva nu au vazut si cum de exista asemenea nereguli.

Ce nu au inteles inca autoritatile este ca indiferenta ucide, iar ipocrizia lor de a fi indiferenti face victime!

Undeva in Romania exista:

• Un om care are o familie in Urziceni, dar care lucreaza pe o dubita ca distribuitor de suruburi. Sta plecat prin tara de marti pana sambata si isi vede fetita de 1 an 2 zile pe saptamana. Bucuria cea mai mare este un gratar cu familia.
• Un sofer de tir care mananca paine cu pateu. La fel ca si primul face turul tarii ca distribuitor de bere. E fericit ca a vazut locuri pentru care unii platesc sa le vada, dar patronul la care lucreaza nu ofera nici cazare nici masa. Astfel face dus cu sticlele de apa si doarme in parcari. Stie ca in Ploiesti se fura cea mai multa motorina, dar se dau si gauri in cabina pentru a fi furata berea. E oltean si ii place sa munceasca, dar cea mai mare bucurie e sotia care il intelege si stie ca meseria de sofer pe tir inseamna mult timp departe de casa. Cu toate astea, are puterea sa zambeasca prin statie cu colegii de pe celelalte tiruri atunci cand apare un politist pe care toti il injura cum stiu mai bine.
• Un agent de paza care e foarte deschis si dezinvolt. E femeie si a facut sacrificii mari sa isi intretina familia, dar mai ales sa isi sacrifice un potential viitor pentru o iubire neconditionata: iubirea pentru parinti. A incercat sa ocupe posturi inalte in societate, dar concursurile castigate de altii prin pile au clasat-o undeva unde nu merita sa ajunga. Cu un salariu minim pe economie, are colegi la fel de inteligenti, cu facultati de stiinte economie, drept, sociologie terminate, dar cu un sef cu 8 clase si liceu fara frecventa. Singura bucurie e reusita si bunatatea copiilor pe care ii iubeste mai mult ca pe orice, o mama si un catel rau cu restul, dar deosebit de iubitor cu ea.
• Un muncitor pe santier. Dar nu in Romania pentru ca nu ar castiga nici pentru zile modeste cu mancare ieftina, ci in Italia. Are 2 baieti de 12, respectiv 17 ani, carora le-a facut o surpriza ducandu-i in vacanta la Roma, dar ei au preferat ca restul vacantei sa si-l petreaca la bunici in Alba Iulia, unde pentru ei e mult mai frumos decat la Roma. Vine acasa de sarbatori si atunci simte ca traieste.

Sunt doar cateva povesti pe care le-am intalnit in ultimele doua saptamani. Care sa fie oare procentul romanilor care traiesc in conditii asemanatoare celor descrise mai sus?

Pana sa reusesc sa strabat si eu Vestul Romaniei, eram acea fata naiva ce credea in povesti nemuritoare. Credeam eu ca aici in Vest e raiul pe pamant, ca lumea e civilizata, ca oamenii sunt cinstiti si ca toti muncesc.

Spre surprinderea mea, vestul Romaniei se aseamana mult cu Estul, in unele privinte stand chiar mai rau. Si sa va spun acum de ce cred toate astea. Am plecat din Craiova spre Arad cu cineva cu masina care mergea in Ungaria. Toate bune si frumoase, drumul era placut, atmosfera din masina la fel. O mica atentionare insa din partea soferului, cum ca dupa Drobeta drumul e infernal de prost. Nimic din ce ne puteam imagina nu s-a intamplat. Adica imi imaginam sa fie prost, dar nu extrem de prost.

Astfel, vestul nostru civilizat pe care il lauda toata lumea, a fost infernal. De la Drobeta pana la centura Timisoarei am mers cu 30 km/h. Semafoare pentru drum in constructii din 500 in 500 m. Am facut 25 km intr-o ora. Si asta nu ar fi rau daca acele drumuri s-ar reabilita. Dar sa va spun cum sta treaba. Se circula pe o singura banda, cu semafoare bineinteles, fiecare are 2 minute sa treaca, iar cealalta banda este plina de materiale de constructii. ATAT. Muncitorii care exista, 2 sau 3 din 5 in 5 km, ori vopsesc borduri, ori 3 fumeaza si unul incarca nisip. Mai mare nesimtire din partea muncitorilor nu am vazut nicaieri in Romania asta. Spre disperarea soferului cu care am fost, care face drumul asta de ani buni si stie ca mereu se lucreaza in nesimtire, aceleasi firme liciteaza, angajeaza mii de oameni, care stau la umbra porumbului. Pana acum vestul a fost dezamagitor. Sa nu mai spun de Lugoj si Caransebes, doua orase vestice moarte!

Ajung in Arad unde se presupune ca e civilizatie si occident. Da, Aradul e poarta spre occident, dar doar la propriu. Cum se poate ca un oras cu un asemenea potential sa fie plin de gropi, trotuare sa nu aiba, si tu ca roman sa ai pretentia sa vina neamtul la tine in concediu ca ai tu munti si ape. Pai face neamtul pe toata nesimtirea oamenilor de afaceri din Romania. In Arad, prea laudatul strand Neptun, care chiar arata bine, a inceput sa faca insa parte din Romania. Mergi la strand platesti bilet, mergi la terase, care sunt tot pe strand, dar platesti alt bilet.

Apoi magazinele din Arad. O bere la 2 litri 5 lei. Daca o vrei rece, platesti insa 8 lei, 3 lei fiind taxa de racire. Hai nu! 3 lei taxa de racire. Om fi in centrul Pamantului si e greu sa racesti berea.

Oamenii insa sunt din occident. Nu ma refer la muncitori, nici la proprietari de magazine, nici la afacerile primarului aradean. Ci la oamenii simpli, oameni cu un caine pe care il plimba sau cu o bicicleta. Respectuosi, amabili, cu mult bun simt. La piata tu iti alegi fructele si legumele, nu iti da vanzatorul ce are el stricat. Preturi insa mult mai piperate decat in Oltenia.

Lucruri bune si rele, dar Vestul m-a dezamagit. Nu va avea nici macar drumurile din Oltenia, care s-au reabilitat pana si la mine la tara si sute de muncitori lucrau noaptea, ce sa mai zic de cele din Moldova. LA obiective turistice vestul sta la fel de prost, nu m-as duce sa imi rup masina ca sa vad eu Timisoara, si nici nu as plati 3 lei in plus pentru o bere in Arad ca e rece. Oradea nu am vazut-o, dar nu ma astept sa schimbe radical Vestul. Si acum, cu ce sa ne mai laudam, daca nici macar Vestul nu e Vest?

Nu stiu daca urmariti emisiunea Dirty Jobs de pe Discovery, insa pe mine m-a captivat. Nu sunt o fire sadica si nici nu ador scarboseniile, dar tocmai ineditul situatiilor in care e pus Mike Rowe ma atrage.

Astfel, pe langa ceea ce am vazut in emisiuni, adica meserii in care castrezi oi, speli un gratar plin de grasime, esti medic veterinar la o ferma si trebuie sa bagi manuta in nasul calului pentru a ii desfunda caile respiratorii, sau sa tai dintii unei lame pentru a nu mai strivi testiculele celorlalte animale, plus reciclari de resturi de mancare, ma gandeam sa propunem si noi alte cateva meserii murdare.

Ce nu as putea eu sa fac? Sa desfund canalizari, sa lucrez pe masina de gunoi, sa fac epilari pubiene altor persoane, sa lucrez intr-o macelarie si sa fiu medic chirurg. Momentan atat. Voi?

Poate ca acum cand am terminat liceul, incepe sa imi para oarecum rau ca am fost atat de dura privind criticile pe care i le-am adus. Nu ma pot insa abtine sa critic notiunea de informatii inteleasa in scoli/licee/facultati.

Sa pornim de la un exemplu pe care il intalnim in mai multe licee din Craiova. O persoana x (vorbind la modul general pentru ca stiu mai multe persoane care au facut asta) invata foarte bine in liceu. Merge la olimpiade, vine cu premii, obtine respectul profesorilor, dar si al colegilor, termina cu peste 9.90 liceul, la bac ia medie de peste 9.70. Cu toate astea, persoana x vine dintr-un mediu unde informarea e pe un plan secund, dintr-un mediu rural sau slab dezvoltat economic, cultural, etc. Vorbeam de aceste persoane care chiar vor sa reuseasca in viata, insa nu au sansa de a fi informate. Astfel, pentru asigurarea unor conditii de viata mai bune decat ceea ce avusesera inainte, munca acasa sau la camp, vor sa aiba un serviciu asigurat, sa isi faca meseria cat pot de bine. Astfel, aceste persoane ajung sa dea pe la academiile de politie, sau la subofiteri, jandarmi, pentru ca nimeni nu le-a spus ca pot face si altceva cu performantele obtinute in liceu.

Asa se face ca in 4 ani o singura profesoara ne-a spus ca punem aplica si la facultatile din strainatate, acele facultati de care auzim in filme sau despre care citim in reviste. Dar o informatie prea vaga, caci nici la secretariat nu prea stia nimeni despre ce e vorba si ce cereri ne-ar fi necesare, cum se aplica, etc. Pe de cealalta parte exista copii mai putin pregatiti la disciplinele din liceu, insa in majoritatea cazurilor reusesc mult mai multe datorita informarii. Suntem acei copii care stiu sa utilizeze tehnologia, si nu se lasa utilizati de ea. Mai afla despre un eveniment de pe twitter, facebook, mai citesc pe blogurile ongurilor despre traininguri si voluntariat, mai aplica la diverse programe, si astfel informatiile acestea valoreaza mult mai mult decat cunostintele acumulate in liceu.

Ma intreb atunci, de ce tot acei copii mai saraci si fara acces la informatie, desi trag cu dintii in liceu sa isi demonstreze capacitatile, au nesansa de a fi informati si de a afla de toate oportunitatile de reusita, si in loc sa dea la academia fortelor terestre, unde au fost 14 pe loc, ar lupta pentru o bursa in Anglia sau SUA? Am convingerea ca cei care invata foarte bine, dar nu au acces la informatie, ajung sa aiba realizari mai mici decat cei care sunt mediu pregatiti, dar stiu sa exploateze fiecare oportunitate.

Nu ar fi mai util daca in liceu, in loc de muzica, desen, optionale, s-ar introduce cateva ore de educatie civica si informare asupra drepturilor unui cetatean european? Impreuna cu consiliere pentru fiecare elev, pentru a sti ce meserie i s-ar potrivi si unde ar avea sanse sa obtina un loc. Si nu, nu imi spuneti ca de asta exista psiholog, ca la mine in scoala era pus ori sa faca teste cu unii pentru academie, ori sa faca niste formulare pentru scoala. Atat!

Pentru ca am terminat un liceu unde aveam cate 7 ore de romana pe saptamana (dar niciuna de gramatica) m-am gandit totusi ca unele greseli de scriere sunt impardonabile si pentru cei care au avut ghinionul de a nu invata prea multe in scoala si a caror gramatica are de suferit aceasta chestiune devine una stresanta, sa scriu cateva articole cu cele mai frecvente greseli gramaticale, impreuna cu explicatiile de rigoare. Recunosc ca si eu am invatat foarte multe din propriile greseli, din observatiile pe care le-am primit in articolele scrise de-a lungul timpului.

Sa incepem cu verbele la imperativ. Timpul imperativ exprima o porunca, un indemn, o rugaminte si are doar persoana a II-a, singular si plural. Adica “tu” si “voi”. El are formele: pozitiv si negativ. Astfel luam drept exemplu verbul “a face”.

Pozitiv: Tu fa! Voi faceti!
Negativ: Nu face! Nu faceti!

Cea mai frecventa greseala este la imperativ, negativ, persoana a II-a singular “nu fa”. De ce nu este corect? Intotdeaua la negativ, persoana a II-a singular, verbul se formeaza cu adverbul nu + verbul de conjugat la infintiv (a face, a sta, a manca, a zice, etc.). La persoana a II-a plural, forma negativa, este mai simplu. In fata verbului de la forma pozitiva ( (voi) faceti) se pune adverbul nu.

Astfel, in cazul verbului “a fi” avem urmatoarea situatie:

Pozitiv: Tu fii! Voi Fiti!
Negativ: Tu nu fi! Voi nu fiti! (niciodata nu se va scrie “tu nu fii” pentru ca verbul de conjugat este “a fi” si structura corecta este “adverbul nu + verbul de conjugat “a fi”.)

Un pont pentru timpul imperativ: forma afirmativa la persoana a II-a sg se formeaza in general de la persoana a III-a singular, indicativ prezent (ex: El citeste –> iar la imperativ persoana a II-a singular, afirmativ: Tu citeste!) sau de la persoana a II-a indicativ prezent (ex:  Tu fugi. –> (Tu)fugi!).

Cam atat pentru prima lectie. Sper ca v-au fost utile informatiile. Mentionez ca aceste informatii provin din cunostintele proprii, se poate ca unele informatii sa fie gresite, desi incerc sa ofer informatii cat mai concise si corecte.

Ma tot intreb de ce unii oameni cred ca e de ajuns sa fii bun o singura data. In orice. Poti sa castigi o data olimpiada la istorie, poti sa urci o data pe scena si sa fii cel mai aplaudat, poti sa scrii o data o opera buna, poti sa dai o data un gol fantastic… nu e suficient.

Astfel, prin genialitatea asta de cateva zile s-au pierdut multi care dadeau sperante. Unii ori s-au plafonat, ori au crezut ca este suficient sa faca o singura data ceva pentru a ajunge remarcati. Numai in fotbal imi trec atat de multe exemple de jucatori prin minte, incat, daca toti cei care au dat un gol uimitor ar fi ajunsi legendari, acum lumea fotbalului ar fi fost o enciclopedie fara sfarsit de nume legendare.

In muzica, am ghinionul de a da peste tot felul de emisiuni, care de care mai penibile, unde mai invita cate un no name care are o melodie ce se asculta in cluburi si incepe sa se laude cu genialitatea si faima pe care si-a capatat-o. Si atunci ma intreb care faima? Aceea de a nu auzi nimeni de numele tau? Sau de a fi cool in cercul de prieteni?

Sunt de apreciat oamenii care au talent, dar indeosebi cei care muncesc. Multi stiu sa joace fotbal, handbal, baschet, multi pot sa cante bine sau sa picteze lucruri uimitoare. Dar putini sunt cei care stiu ca pentru a ramane geniali in istoria unui popor trebuie sa munceasca. O viata. Sa scrie, sa cante, sa picteze, sa joace. Mereu.

Si atunci, care ar fi definitia practica a genialitatii?

Acum 30 de ani oamenii stateau cati mai multi intr-o casa:  strabunici, bunici, parinti, copii, nepoti, stranepoti. Cu timpul casele au inceput sa fie din ce in ce mai goale, bunicii sa ramana singuri, copiii lor sa faca la randu-le copii, astfel de ramificatii continuand pana in ziua de azi.

Azi, omul tinde din ce in ce mai mult spre singuratate. Poate sa fie nevoia de intimitate, insa odata implinita aceasta nevoie, se neglijeaza altele: afectiune, dragoste, altruism. Daca ar fi sa definim cumva oamenii, i-am defini si in raport cu ceilalti. Adica nu putem relationa omul la om, facand abstractie de societate. Insa azi din ce in ce mai multi oameni aleg sa fie singuri. Am auzit unele femei spunand ca nu vor niciodata copii, am auzit unii barbati multumindu-se cu un caine mare cu care ies la plimbare, eventual cateva domnisoare intr-o noapte. Am vazut bunici care isi reneaga copiii si nepotii. Am vazut parinti care uita ca au facut copii.

Si dor. Toate lucrurile astea singuratice nu doar dor, dar ele strica ceva. Strica frumusetea asta de viata care ar trebui sa insemne familie. Ea sa caleasca ceapa, el sa curate cartofii, copiii sa faca suc de portocale si sa cumpere paine. E scenariul perfect pentru ceea ce ar trebui sa insemne viata. Si totusi, multe apartamente sunt locuite doar de un el sau ea care nu vor relatie serioasa. Multe case sunt locuite doar de copii care fug de langa parinti.

Mai rau este ca si noi realizam asta. Realizam ca incepem sa fim singuri si astfel evadam in retelele de socializare, uitand sa mai cautam macar companie. Inainte cand asteptam autobuzul sau in gara trenul, socializam cu 2-3 persoane si aveam timp sa observ lumea din jurul meu. Acum intram pe twitter din masina, autobuz, tren. Citim bloguri pe banca la umbra, pe borduri sau la o bere cu prietenii.

Sau procedam asa:

x: bah stii ca mam apucat de Heroes? D
x: e prea belea sa moara gibilan… poti sa iti faci gagica in joc si la urma devii erou dupa ce bati tot
x: mai joci si tu joc ca asta ‘ten plm
y: nu coaie nu ma joc… eu m-am apucat de un joc numit RealLife in care am masina, gagica de 2 ani, ne-am pus-o de n ori si la sfarsitul fiecarei partide imi zice ca sunt eroul ei…plm Sursa

Si citind asta ma intreb: pana unde cu singuratatea si cu evadarea in alte lumi diferite de realitate?

In clasa I am inceput cu o felicitari pentru mamici. Era 8 martie si inainte cu cateva zile ne fotografiam cu un panou cu ghiocei in spate, 2 codite legate la spate si un mesaj scris pe felicitare. Trebuia sa fie o surpriza, dar cum in majoritatea cazurilor mamele se ocupa de bugetul familiei, reusisem sa stric bucuria prin banii pe care ii cerusem pentru poza. O poza care a ajuns pe un raft.

In clasa a II-a era ziua copilului si doamna invatatoare a vrut sa facem ceva deosebit. Am iesit intr-o livada din apropiere scolii si am inceput sa pictam. Unii mai talentati, altii mai putin, eu cred ca ma incadram in categoria celor care se ocupau ca paharele cu apa sa fie pline, culorile sa nu se verse, pensulele sa fie sterse bine. Astfel capatam un super desen de la colega mea care stia mai bine ca mine sa picteze. Bineinteles ca acasa toti ma vedeau ca un mic Picasso, fiind de fapt plansele altora. Acum au ajuns pe un raft.

In clasele mai mari deja ma apucasem de scris. Cum la romana eram considerata o buna comprehensibila a textelor ce le studiam, am fost trimisa la diverse concursuri de interpretare literara, unde, printr-o compunere despre mine si frate-meu scrisacu atentia cuvenita, litere cu litera, am aparut intr-o carte cu texte literare. Ce mandrie la momentul acela si cu cat devotament pastram acea carte. Acum era pe un raft.

Prima dragoste. Primele scrisori trimise unui baiat. Obisnuiam cand eram mica sa trimit scrisori si prima data am inceput cu o prietena de la tara care era din alt oras. Scrisoare dupa scrisoare, mai frumos impaturita si mai atent pictata cu noi cuvinte. Apoi a urmat prima scrisoare de dragoste la sute de kilometri distanta. Emotii. Teama. Poze si floricele puse in fiecare scrisoare. Le-am pastrat. Le-am pus pe acelasi raft.

De multe ori am trecut pe langa raft fara sa observ nimic, am vazut si felicitarea, si cartea si desenele, plus multe alte amintiri adunate, depozitate si uitate. Le-am mai mutat sa sterg praful, dar mereu am trecut peste ele ca si cand ar fi fost niste chitante ce trebuiesc pastrate pentru dovada platii. Am depozitat pana si lucrarile de control din I-VIII. Un teanc mare care de fiecare data ma incurca, impreuna cu carnetele de note pe care le ignoram stiind ca tin de trecut.

Desi uitate, nu am aruncat nimic din tot ce am adunat din clasa I pana acum. Caiete, carti, reviste, desene, mesaje, scrisori, pixuri cu semnificatii, carioci, pahare impletite, sapunuri facute cosulete. Desi nearuncate, m-au chemat de multe ori sa le recitesc. Au chemat fetita care avea timp sa croiasca haine pentru papusi, au chemat adolescenta care scria cu pix rosu scrisorile de dragoste, au chemat eleva care scria si muncea la fiecare rand asternut in caiet. Astazi le-am raspuns. Fiecare obiect de pe raftul atat exterior, dar mai ales interior din trecut ne va chema si striga pana cand vom avea grija sa ne amintim de ceea ce am fost.

Si nu pot fi mai bucuroasa de atat atunci cand stiu ca amintirile de pe raft vor deveni oglinda mea in ochii copiilor mei. Iar voi, dragi cititori, ce amintiri ati depozitat pentru actualii sau viitorii vostri spiridusi?

Românii care vor trece prin Piaţa Constituţiei pot afla de pe aceste panouri că în România sunt 18.300 de biserici şi doar 4.700 de şcoli generale şi 425 de spitale.

“În România, în ultimii 15 ani, s-a inaugurat câte o biserica nouă la fiecare două zile, nota de plată fiind achitată, într-o măsură semnificativă, de bugetul de stat sau de către bugetele locale. În România, în aceeaşi perioadă, din cauza unui buget insuficient alocat Ministerului Educaţiei, s-au desfiinţat peste 21.000 de unităţi de învăţămînt – echivalent cu dispariţia a patru şcoli în fiecare zi a fiecărui an!”, se arată într-un comunicat la ASUR. Sursa

Mie imi e greu numai sa imi imaginez ce inseamna 18.300 de biserici in comparatie cu 425 de spitale. Desi daca ma gandesc in Craiova sunt vreo 15 cartiere. Fiecare cartier are cel putin cate o biserica, as putea sa zic chiar cate 2. Daca inainte erau bisericute frumos pictate si decorate, unde te simteai ca intr-un lacas de cult, acum fiecare biserica a devenit un palat. Un palat care are subs0l, are etaj, multe biserici au ramas nepictate pe dinauntru, tot ce conteaza insa e imensitatea. Daca ne gandim la toate orasele din Romania, plus comunele si satele din fiecare judet, parca 18300 incepe sa fie un numar calculabil.

Ce ne ofera o biserica? O slujba, un botez, o nunta, o inmormantare. Cat platim pentru fiecare? Ca sa fii botezat ai nevoie de bani, la fel de nunta si de mort. Dar nici la slujba nu e asa simplu. Vrei sa fii spovedit, platesti. Vrei sa ti se citeasca pentru morti si sa dai parastas, platesti. Dai si un acatist, platesti. Faci pomana, platesti. Te casatoresti, platesti. Sa nu mai vorbim de manastirile din Moldova unde platesti sa le vizitezi, platesti sa le fotografiezi plus afacerile cu suveniruri din biserica. Asta mi se pare culmea culmilor. Sa platesti pentru ceva sfintit, sa platesti pentru sfintenie. Sa stea credinta intr-un lantisor care de care mai atractiv. Sa stea credinta intr-o bratara de diverse marimi.

1 spital la 43 de biserici. Preoti, tarcovnici, calugari, maicute pentru 18300 de biserici.  Sa facem un mic exercitiu de imaginatie si sa ne gandim cum ar arata Romania cu un numar mai mare de scoli si spitale decat numarul bisericilor?