Nota mea:

Larry Crowne este filmul la care speram să îmi reamintesc ce înseamnă comedia. Din păcate, Tom Hanks nu este deloc inspirat ca regizor, de aici şi eşecul filmului ce îl are ca protagonist alături de Julia Roberts. Larry Crowne este un bărbat de vârstă medie, care îşi pierde locul de muncă pentru că nu are facultate. Atunci decide să îşi reia studiile la un curs de comunicare, predat de Mercedes Tainot (Julia Roberts), o profesoară sătulă de profesia ei şi cu un mariaj aproape destrămat. Cei doi se îndrăgostesc şi filmul are happy end (nu există suspans, aşa că vă dezvălui liniştită finalul:d)

Cu toate că este un clişeu cap-coadă, filmul merită văzut pentru rolul total neobişnuit pe care îl are Tom Hanks. I-am dat notă de trecere pentru că oricât de prost ar fi un film, Tom Hanks şi Julia Roberts rămân doi imenşi actori. Cu toate astea, am curaj să pariez că va candida la cel mai prost film al anului. Ca să vă faceţi o idee, e ca şi cum Tudor Gheorghe ar face reclamă la farmacia Catena.

Am fugit de sărbători în capitală. În acea capitală a României în care ţigările de contrabandă se vând oriunde. Stăteam în staţie în Piaţa Reşiţa să vină autobuzul şi o voce groasă m-a certat că m-am poziţionat greşit: “dă-te mamă de aici, că vindem şi noi ţigări”. Era o ţigancă (nu, nu vreau să zic doamnă îmbrăcată în fustă lungă de etnie rromă) cu pachete de toate sortimentele, mărimile şi culorile, care ruga trecătorii: “ţigări, avem ţigări”. A doua zi, în aceeaşi staţie, doi ţigani, cu vreo 10 pachete prinse în elastice de bani, întrebau, grăbiţi, cine vrea ţigări. Clienţii fideli îi căutau cu privirea şi, odată observaţi, pachetele erau deja pregătite.

Ironia cea mare este că maşinile de poliţie patrulau, îi observau şi mergeau mai departe. Şi nu doar în Piaţa Reşiţa. Şi la Piaţa Sudului situaţia a fost identică. Probabil şi în alte pieţe. Întrebarea mea e: de ce nimeni nu face nimic? Oare poliţiştii, cei de la Garda Financiară, cei de la Anticorupţie, cumpără şi ei ţigări de contrabandă din pieţele bucureştene?

P.S. Am văzut acum câteva zile, pe Antena3, cum un comisar de la Garda Financiară căuta “turnători”, oameni care să îi spună unde se face evaziune fiscală. Domnule comisar, citiţi, domnule, blogurile!

Cred că aţi citit până acum despre tratamentul pe care l-au primit reprezentanţii României la Jocurile Paralimpice la un cinematograf din Cluj. Nu mai sunt cuvinte care să acopere dezgustul pe care îl avem faţă de instituţie în particular şi faţă de legislaţia din România în general. Doar că, toată anormalitatea asta ne aparţine nouă, celor care suntem capabili să schimbăm ceva şi tot ce facem e doar să compătimim. Dacă facem şi asta.

Un exemplu simplu: la Universitatea din Craiova nu există rampe pentru tinerii cu dizabilităţi. Sună ca un clişeu scris într-un rând pe un blog, dar situaţia e extrem de gravă. Să îţi fie interzis accesul la educaţie şi învăţământ doar pentru că ai avut neşansa să te naşti într-o lume care nu a învăţat ce înseamnă normalitatea. Sau ai ghinionul ca un excentric să îşi testeze maşină în depăşire şi ajungi, cu noroc, într-un cărucior cu rotile. Nu doar că trebuie să lupţi cu sistemul sanitar, cu lipsa banilor pentru tratament, cu disconfortul fizic şi psihic, dar practic, trebuie să renunţi la normalitate doar pentru că ceilalţi te văd anormal. Ceilalţi care ar trebui să înveţe de la tine ce înseamnă normalitate. Ceilalţi care fac petiţii pentru toate căcaturile, dar nu ştiu să se identifice cu suferinţa celor care nu sunt acceptaţi pentru că.. nu sunt acceptaţi. Ceilalţi care ne reprezintă, dar nu pun niciodată problema acestor lipsuri care ne aruncă într-o râpă a indiferenţei.

La bibliotecă nu există rampă, la toate magazinele din oraş aproape că nu reuşesc nici eu să urc, la 20 de ani şi cu picioarele mai vii ca niciodată, la autobuze niciun şofer nu lasă rampa jos, în licee sunt rampe doar la intrarea în clădire, de parcă orele s-ar ţine în holul instituţiei etc. Nici nu vreau să îmi imaginez ce înseamnă viaţa interzisă fizic. Din cauza unora care vor doar autorizaţii să îşi deschidă afacerile, dar nu ţin cont că rampa e proiectată ca să fie folosită.

Din păcate, drama nu e doar a câtorva zeci de mii de exemple, ci a unei naţiuni. Care nu învaţă să respecte, să ceară şi să lupte. Şi care “plimbă” persoanele cu handicap cu lifturile de marfă. Că în România aşa sunt oamenii care nu merg: doar simplă marfă.

Mă tem, încă de când am ales secţia de jurnalism, de viaţa în anonimat. E al naibii de trist să fii ziarist şi nimeni să nu îţi ştie numele. Bineînţeles că ai o mare parte din vina, dar ăsta e un risc cu care porneşti din facultate. Anonimatul. La primul articol într-un ziar eşti doar o înşiruire de litere care se pot pronunţa uşor. Uneori. Alteori eşti o combinaţie nereuşită de nume, aşa cum se cere în cărţi, mai puţin comună, iar tu, naiv, speri să fii reţinut pentru ineditul sunetelor. Dar există zeci de mii de publicaţii. Cu zeci de mii de nume. Care trebuie să informeze înaintea a alte zeci de mii de publicaţii. Şi care uneori sunt relevante, alteori nu.

Şi tu eşti jurnalistul pe care îl ignorăm zi de zi, deşi îţi sacrifici o mare parte din timp ca să nu rămânem noi inculţi. Eşti cel scris cu fond deschis în josul paginii, unde nu mai ajunge aproape nimeni pentru că cititul în diagonală a luat locul descifrării cuvintelor. Eşti cel al cărui nume se confundă cu pluginurile de shăruit pe facebook, twitter, gmail, tumblr, linkedin etc. Eşti nefericitul care lucrezi la un ziar online şi părinţii sau bunicii nu au descoperit încă misterele internetului. Eşti cel citit de pretenţioşii şi flămânzii de informaţie bună şi singura dată când ieşi din anonimat e când numele tău e luat la înjurături în comentariile unor frustraţi. Sau poate doar a unora sătui de informaţie proastă.

Tu, ziaristul care traduci texte din alte publicaţii străine, eşti în anonimat chiar dacă ai tradus cel mai bine. În ultimul timp, am început să citim şi noi marile ziare ale lumii. Şi eşti din nou nefericit că nici măcar comentarii nu sunt la articolul tău, dar să mai fii şi reţinut. În jurnalismul ăsta nedrept, nimeni nu pune preţ pe numele tău. De cele mai multe ori, deşi informaţia e muncită de tine, în frig, ploaie, sau ninsoare, te bucuri când vezi numele ziarului citat de alte ziare. Chiar dacă informaţia e a ta. La interviuri, după ore de documentare, intervievare, transcriere, aşezare, redactare etc, apare numele ziarului în locul tău. E just, munceşti pentru un trust, nu pentru tine. Şi cum spuneam, numele tău e undeva jos, în colţul paginii. Sau doar iniţialele în unele cazuri, ca să nu te compromiţi. Chiar şi când apari la televizor pentru că eşti relevant în domeniul tău, eşti doar o figură nouă (asta dacă nu te transformi în Nistorescu sau în Lidia Mitchievici) care transmite un mesaj. Numele tău e anunţat o dată şi reţinut de nimeni.

Bineînţeles că rămâi cu multe alte mulţumiri şi satisfacţii. Nu totul stă în recunoştinţa publică. Nu toţi punem fi CTP. Dar tu, ziaristule, cum te simţi când ştii că nici măcar o studentă la jurnalism nu are obiceiul să îţi citească numele atunci când îţi citeşte articolul? Atunci când îi dai porţia de ştiri şi ea gândeşte că e în fişa postului tău să faci asta, dar nu mai vede că în spatele unui scris e un om.

Da, dacă o să fiu ziaristă, şi o să muncesc să fiu, îmi e teamă de anonimat. De o muncă în care miile de vizite să însemne mii de ignorări pentru numele şi munca mea. Sau poate doar pentru numele meu. Că munca mi-o asum şi dacă sunt în anonimat şi dacă nu.

Cu regret şi bucurie pentru viitoarea mea meserie, F.D.

Dacă mai aveţi timp să respiraţi, printre invitaţi, vin fiert, prăjituri şi muzică, sperăm să citiţi aceste rânduri prin care vă urăm Crăciun Fericit! Avem şi două cadouri: unul culinar, altul muzical.

O prăjitură cu care să îi cuceriţi pe cei care vă vizitează de sărbători:

Prăjitura Raffaello:

Blat:

-          6 albuşuri;
-          6 linguri zahăr;
-          6 gălbenuşuri;
-          6 linguri de făină;
-          un praf de copt

Albuşurile se bat spumă cu zahărul, apoi se adaugă gălbenuşurile şi făina. La sfârşit se pune pliculeţul de praf de copt stins în oţet. Compoziţia se împarte în trei părţi, fiecare semnificând o foaie. Puneţi hârtie de copt în tavă şi coaceţi foile.

Crema de mijloc:

-          4 gălbenuşuri;
-          4 linguri de zahăr;
-          200 ml lapte;
-          o budincă vanilie care se prepară cu încă 100 ml de lapte.

Gălbenuşurile (să păstraţi albuşurile, le folosiţi mai târziu) se bat cu zahărul, se adaugă 200 ml de lapte şi compoziţia se pune pe foc, la bain-marie, până se îngroaşă. Apoi se adaugă o budincă de vanilie amestecată cu 100 ml de lapte şi trebuie să se îngroaşe iar. Când se răceşte, adăugaţi 200 g de unt.

Crema de deasupra:

-          4 albuşuri;
-          10 linguri zahăr;
-          75 g nucă de cocos.

Albuşurile se bat spumă cu zahărul. Se adaugă 75 g de nucă de cocos. Compoziţia se pune la bain-marie până devine puţin lipicioasă. Se lasă la răcit şi se adaugă peste ultima foaie. Deasupra presăraţi nucă de cocos.

Prăjitura arată aşa. Eu am primit aprecieri de la prieteni, vecini, familie. Aşa că merită să încercaţi:

O prăjitură bună trebuie preparată/mâncată tot pe muzică bună:

Crăciun Fericit!

Diferenţa dintre un rege şi un cioban este dată şi de colindători:

Rege:

Cioban:

Acum câteva zile l-am descoperit pe Lucian Boia. Târziu, dar poate la timp. Încă din primele pagini am simţit cum istoria începe să fie, culmea, altfel decât în cărţile de istorie.

Mi-a plăcut să regăsesc România de azi şi de ieri în fiecare pagină. Printre altele (câte idei de articole îţi poate oferi o singură carte) mi-a rămas în minte asta: Abuzul de românism şi detaşarea de România sunt atitudini mentale extreme care se stimulează reciproc şi dovedesc împreună cât de departe suntem încă de normalitate. Mă gândesc la toate situaţiile de viaţa şi simt cum fraza asta ne defineşte. În cel mai banal exemplu, chiar şi într-o postare pe blog, vedem cum România e ori ţara nimănui, ori a tuturor. În videoclipuri ni se arată pădurile virgine şi urşii încă neatinşi de animalitate, iar în realitate aflăm că tot mai mulţi tineri pleacă din ţară. E România extremelor. E anormalitatea gândirii noastre.

Oricât m-aş chinui şi oricât mi-aş dori să găsesc exemple care să ne individualizeze sănătatea mentală colectivă, nu le găsesc. Nici măcar nu mai ştim să facem diferenţierea. Un exemplu banal: nu mai venim la facultate cu o săptămână înainte de vacanţa de Crăciun. E asta normalitate? Şi când vorbesc de noi, mă refer şi la decani şi prodecani. Am căutat astăzi un prodecan, iar cele câteva persoane pe care le-am mai găsit, aproape că au fost enervate de căutarea mea. „Cum adică?”, mă întreabă. „Toată lumea e în vacanţă”, de parcă joi înainte de vineri e cumva sâmbătă şi am încurcat eu zilele. Anormali suntem toţi prin micile excese sau marile prejudecăţi. Abuzul de românism l-am simţit cu toţii de 1 decembrie, când, chiar şi cele mai întunecate sentimente s-au luminat în faţa spiritului patriotic. Detaşarea de România o vedem când vreun vecin plecat câteva luni la muncă în altă ţară uită, dintr-o dată, limba română. Şi capătă, brusc, accentul stâlcit care îi trădează falsitatea.

Ne detaşăm şi ne apropiem de ţară prin situaţiile anormale care ne fac să gândim în extreme. În da şi nu. În iluziile unui prea frumos sau prea urât  teritoriu. Dacă ar fi să găsesc 10 exemple de normalitate legate de România, le-aş găsi cu greu. Nu pentru că nu există, ci doar pentru că nu mai ştim să ne găsim echilibrul. Aşadar, a cui e România? A tuturor sau a nimănui?

Nici nouă nu ne vine să credem. Nu că facem patru ani, ci că ne-am amintit fix azi când am scris primul articol, demult, 19 decembrie 2007. Nu e cifră magică, nici de basme, nici tristă. E un 4 care ne defineşte şi pe care sperăm să îl adunăm cu multe alte numere de acum înainte.

Ne întrebăm cum de am găsit inspiraţie pentru cele aproape 1500 de zile de când existăm. Trebuie să mărturisesc că eu sunt leneşa blogului şi aproape, în fiecare dimineaţă când găsesc o scuză bună să nu scriu (examene, facultate, oraş etc), mă salvează Dan, care îşi face timp zi de zi pentru cititori. Cititori pe care îi cunoaştem aproape de la începuturi. De când ne criticau pentru greşelile de începători sau datul cu părerea aiurea, ori ne ridicau în slăvi cu câte un „speechless”.

Avem zilnic peste 1000 de vizitatori. Ne lăudăm pentru că ştim cât de greu se întreţine ceva în online. Trebuie să investeşti în tine ca mai apoi ceilalţi să îşi investească timpul în produsul tău, respectiv articolul de pe blog. Pare o joacă de copii care nu rezistă fără seriozitate. Nu rezistă cu scandaluri (îmi amintesc şi acum că o singură dată am scris ceva semi-rău de un alt blogger, iar Dan, vărul meu m-a certat că nu îi respect părerea – şi avea dreptate). Nu rezistă prin articole fabricate de alţii. Nu rezistă prin plagiat.

Spuse.ro nu este cel mai mare blog. Nici cel mai bun. Dar e al nostru. E nemanipulat. Nevândut. Nu scriem de bine despre companii pe care le-am criticat şi care acum le cumpără altora cuvintele. Scriem în schimb despre serviciile şi produsele care ne plac. Pe care le folosim. Scriem şi de rău: despre profesori, facultate, serviciu, politică, educaţie, sănătate. Că avem materie primă. Şi ne place să o transformăm în informaţie. Argumentată, că păreri gratis găsim pe întreg internetul. În toate limbile.

Aşadar, îţi spunem la mulţi ani, dragă blogule! Să ne trăieşti şi să le faci cinste cititorilor! Cu articole, că vinul îl dăm la 5 ani!

Cadou de la Bianca, cititoare şi prietenă de nădejde, care îmi trimite sms-uri când îi place sau nu ce scriem:

A trecut ceva timp de când noi, bloggerii craioveni, nu ne-am mai întâlnit. Blogatu ne trage de mânecă şi ne propune o întâlnire miercuri, 21 decembrie, ora 20:00, în No Limit Pub. Aşadar, dacă nu aveţi planuri de ski prin ţări străine sau nu mergeţi să mâncaţi şorici la bunici, ar fi frumos să veniţi. Invitaţia  este valabilă şi pentru twitterişti sau pentru cei care doar vor să bea o bere cu oameni faini.

Frumos ar fi să anunţăm cei care putem, ca să îi încurajăm şi pe alţii să vină. Eu una după astfel de criterii am răspuns invitaţiei de pe mail: “dacă mai vine lume, vin şi eu:d”. Aşa că putem confirma aici, pe twitter, facebook, mail etc.

Am obiceiul, bun sau rău, să îmi notez orice idee de articol. De cele mai multe ori însă genialitatea mă caută exact când sunt pe punctul să adorm, sau poate chiar în vis, când am vreo idee ce nu trebuie ratată. Şi am telefonul lângă mine, în caz că mă lovesc cuvintele şi nu le pot ataca, a doua zi, dimineaţa.

Doar că atunci când mă trezesc îmi amintesc, vag, că m-a vizitat inspiraţia în somn. Cu emoţia unui copil care îşi aşteaptă calificativul la matematică, apuc telefonul şi citesc. Dezamăgire. E doar un cuvânt sec care nu mă inspiră deloc. Şi care noaptea trecută mă chinuia şi măcina în cele mai crâncene detalii. Iar acum, acum nici să vreau nu pot să îl folosesc. Nici dacă fac de una singură brainstorming.

Ciudat e că unele notiţe sunt de-a dreptul tâmpite. Acum câteva zile am găsit scris cu litere mari “gradul zero”. Nu am destulă imaginaţie nici să descopăr la ce mă gândeam în noaptea aia, dară să mai scriu şi un articol. Plus că cele mai uimitoare combinaţii de cuvinte sunt în aplicaţia mea de notat idei pentru blog, viitoare articole care niciodată nu se concretizează. Am avut, la un moment dat, scris „femeie singură la bere”. Refuz să cred că am asemnea pofte în mijlocul nopţii cum nu cred că mă încântă ideea să ies într-un pub, de una singură, să cer o bere. Fără pahar, eventual.

Şi cum un rău nu vine niciodată singur (răul fiind lipsa concretizării ideilor geniale din somn) de câteva zile nu mai am niciun cuvânt din sutele pe care le aveam notate. Bărbaţii din casă, vrând să mă aducă la zi cu tehnologia, mi-au făcut un update la android şi fără să mă anunţe, toate aplicaţiile s-au dus pe apa sâmbetei. Chiar şi frumuseţile mele de idei. Sunt tristă când mă gândesc câte secunde de somn am pierdut în speranţa unui articol bun.

E deja 02:00 noaptea şi ideile mă caută. Nu pot rata şansă să îmi reîntregesc lista de cuvinte scrise greu şi uitate repede. Aşadar, somn uşor!