Printre sutele de videoclipuri cu femei dezbrăcate, maşini de lux şi destinaţii exotice, video celor de la Vunk cu Antonia e o adevărată binecuvântare. Audiţie plăcută!

Nu demult visam să devin psiholog. În primul rând pentru că mi se pare minunat să poţi să asculţi oamenii. Bani sau obiecte găsim oriunde, dar pe cineva dispus să ne înţeleagă, mai rar.

Doar că, tot în ultimul timp am trăit o sensibilitate care m-a buimăcit. Mă îndurera durerea oricui, cunoscut sau necunoscut. Că auzeam de un accident sau de un animal rănit, puneam la suflet de parcă viaţa nu ar fi o junglă sau, cum spun unii, selecţie naturală. Şi m-am întrebat, ce făceam daca eram psiholog?

Oamenii ăştia, care îşi fac cu adevărat treaba, trebuie să asculte mii de cazuri, să găsească soluţii şi în acelaşi timp să aibă viaţa lor. Ştiu că e ca în medicină, dar parcă e o mică diferenţă. În medicină cazurile sunt mai mult sau mai puţin grave, dar sunt la fel. Aceleaşi afecţiuni fizice. Aici însă, psihologii lucrează cu sufletul celor care apelează la ei. Ca şi cum cineva ţi-ar încredinţa inima să o ajuţi să redevină vie. M-am tot întrebat cum rezistă şi mai ales, psihologii merg la psiholog?

Aceleaşi semne de întrebare şi pentru psihiatri. Dacă cineva îmi spune o poveste de groază, fie ea şi inventată, aproape că îmi e frică să mă mai dau jos din pat. Psihiatrii, mai ales cei din spitale, trebuie să asculte zi de zi halucinaţiile pacienţilor. Oare cum poţi să îţi păstrezi sănătatea mintală când zilnic cineva îţi spune poveşti cu monştri, infractori, păpuşi, fantome şi alte elemente de science-fiction?

Oricum ar fi, cele două meserii merită tot respectul.

Locuiesc în Craiova de 20 de ani, timp în care nu s-a construit aproape mai nimic. Ba mai mult, multe clădiri îşi aşteaptă finalizare de ani buni, dar momentan sunt doar refugii pentru câini. Multe oraşe din restul ţării de mărimea oraşului meu sau chiar mai mici au construcţii care ajută atât oraşul, cât şi pe turişti: polivalente, cinemauri, malluri, librării, puburi, ceainării etc.

Ştiu că un oraş nu se promovează uşor. Doar că, sunt câteva elemente care nu ar trebui să lipsească în niciun oraş, cu atât mai puţin în primele 10 ca mărime din ţară:

-          pancarte cu traseele autobuzelor. În Craiova treaba cu transportul în comun e atât de împuţită, încât nici locuitorii oraşului nu ştiu cu ce autobuz trebuie să meargă ca să ajungă la destinaţia dorită. Mai mult, în oraşul nostru un autobuz vine din 20 în 20 de minute, iar atunci e plin şi rişti să mai aştepţi încă 20 de minute până vine următorul. O primă condiţie ca un turist să fie mulţumit: să vada harta oraşului, să îşi stabilească traseul, să găsească autobuzul şi să afle în cât timp soseşte în staţie.

-          pliante cu atracţiile turistice din oraş. M-au întrebat câteva persoane venite în Craiova ce pot vizita. Nu am putut să le recomand prea multe, nu pentru că nu ştiu istoria oraşului, ci pentru că nu se valorifică nimic. Case memoriale, muzee, clădiri vechi, toate sunt lăsate în paragină şi uitate în colţurile dubioase ale oraşului.

-          o hartă cu restaurantele şi puburile din oraş. Ştiu că ne mai salvează aplicaţiile smartphone-urilor, dar practic nici eu nu ştiu multe locuri bune unde poţi mânca în Craiova. 1 – pentru că nu prea există şi dacă vrei ceva special nu găseşti (a nu se înţelege ceafă de porc cu cartofi prăjiţi), iar 2 – în ceea ce priveşte puburile, suferim de o lipsă de imaginaţie teribilă (aici aproape toate puburile şi barurile apărute în ultimii ani au culorile alb-negru).

-          un pliant cu instituţiile oraşului respectiv. Poate turistul are treabă La Primărie, Prefectură, Fisc, Poştă, Universitate, puşcărie etc. Din păcate, trebuie să oprească lumea pe stradă să întrebe încotro şi pe ce stradă să meargă.

Ca o conluzie, puteţi veni în Craiova doar pentru oamenii faini de aici (sunt destui) şi pentru câteva proiecte culturale care se dezvoltă frumos, zi de zi. În rest, o să vă pierdeţi în lipsa de promovare a obiectivelor turistice. Iar în centru o să vedeţi doar nişte muncitori care se prefac că muncesc. De fapt nici măcar nu se mai prefac.

Dragul meu coleg de la radio şi de la facultate îşi lansează astăzi, alături de un prieten, albumul de debut numit „Ultimul tău drum”. Băieţii au muncit mult şi merită să îi ascultaţi (versuri, muzică, înregistrări, totul e făcut de ei). Astfel, aveţi ocazia să îi vedeţi live astă-seară în No Limit Pub #Craiova (fostul Cave), de la ora 20:00. Biletul este 6 lei (4 lei bon de consumaţie).

Dacă tot am avut parte de teoria conspiraţiei (11.11.2011 , 11:11) trebuie să vă spun că trupa lor se numeşte „Casa de Conspiraţii”.  Are doi membri: Koleroo şi Sinistratu’ . Albumul este pe net, îl puteţi descărca de pe craiovaforum.ro.

Ne întâlnim la distracţie!

[continuare partea I]

Am ajuns la prânz. După vreo 10 ore de mers cu tot cu pauze, aşteptări, rătăciri şi schimburi de autobuze. Cu pacheţele de mâncare, creme de uns, prosoape şi ce mai aveam nevoie pentru două zile într-o unitate militară. Sau liceu, că asta era. Dosarul medical a fost nevinovat în comparaţie cu ce aveam să văd aici. Am fost primiţi într-o cameră, probabil a portarului, situată la ieşirea din liceu. Un subofiţer ne instruia riguros, dar destul de milos că erau părinţi şi rude în încăpere. Abia apoi, a doua zi, a început instrucţia.

Seara a trecut destul de repede. Nu şi noaptea. Trebuie să spun că neşansa m-a adus într-un pat, din acela de spital, cu sârmele rupte şi salteaua mică. De fiecare dată când mă întorceam, alunecam cu tot cu pat în jos. Mă ridicam, reaşezam salteaua şi aşternuturile, dar fără vreo şansă de reuşită. O colegă din cele 12 câte eram în cameră, mă încuraja: „Stai liniştită, mâine o să pice multe şi o să prinzi un pat mai bun”.

Militarul – strângător de frunze

A doua zi am ieşit undeva pe la 6 în curte, îmbrăcată, spălată, pregătită să fiu testată  fizic şi psihologic (o probă destul de grea, cu probleme de matematică, vedere în spaţiu şi alte chestii de care nu mă lovisem în filologia vieţii mele). Dar, înainte de probele propriu-zise, ne testau subofiţerii nervii timp de trei ore, până când începea primul examen. Mai trebuie să spun că la ora şase elevii liceului militar măturau curtea pe o muzică de armată. M-am întrebat ce dracu fac ăia treji la ora aia, dar confirmarea nu a întârziat să apară. „Îi vedeţi, asta o să faceţi şi voi dacă sunteţi admişi”, spunea subofiţerul rânjind de satisfacţie. De parcă nu exista bucurie mai mare decât să mături un întreg liceu de frunze la ora 6 dimineaţa. Plus spălat de wc-uri şi curăţenie în camere.

A început testarea psihologică (după cum am spus, în cele trei ore au avut grijă să urle la noi şi dacă aveam piciorul cu un centimetru mai ieşit din coloana de câte doi). Nu mai aveam nici emoţii, nici stres, nici bucurie sau tristeţe. Voiam doar să scap şi să aflu rezultatul. Am fost chemate să ni se spună cine rămâne şi cine pleacă. Unele plângeau dinainte, ştiind că nu au făcut nimic. Altele întârziaseră şi comandantul (de data asta era unu cu grade mai multe) le spunea că nu sunt deloc disciplinate. Eu eram dintre cele ce trecuseră. Dau vestea în ţară şi fug să mă schimb. Urma să dau probele sportive.

Şi picaţii primesc ordine

M-am uns toata cu BenGay, din acela roşu ca să nu mai fac încălzirea, nu am băut apă şi nici nu am mâncat, deşi eram leşinată şi am pornit spre sălile de sport. Aveam de făcut un traseu în cateva minute, cu flotări, mers pe bară, aruncat pe nişte saltele, trecut prin tunele, sărit pe numere, la capră şi ladă şi alte chestii de genul plus doi kilometri de alergat în nu ştiu câte minute. Când eram acasă mai făcusem antrenament la săli de sport din oraş (că doar cum poate pierde o adolescentă mai bine timpul?), dar aici era total diferit. Totul era şupred şi îmi tremurau picioarele la fiecare săritură. Ştiam însă că pentru Academia mea sunt mai indulgenţi (ştiţi cum e cu poveştile despre admitere, subiecte la examene şi alte legende) şi nu mi-am făcut prea multe griji. Doar că, în momentul în care mi-am auzit numele strigat, am încetinit să mai gândesc şi mai ales, să merg. „Mişcă odată”, striga profesorul de sport. Şi nu m-am mişcat suficient de repede. M-a picat la flotări (dacă vreţi să mă enervaţi, îmi spuneţi ceva de flotări şi imediat reacţionez:D).

Am ieşit afară plângând. Cu lacrimi din acelea mari şi pregătită să îl sun pe frate-meu să îi reproşez că am pierdut un an din viaţa cu o academie de rahat. Doar că, mă trezesc cu un subofiţer după mine care mă întreabă cum îndrăznesc să părăsesc aşa sala şi  mă ameninţă că mă dă afara din liceu (idioţenia unui subofiţer absurd – să dai ordine unui picat care oricum pleca în câteva ore – i-am urat numai de bine).

Şi aşa nu am mai apucat nici patul bun şi nici nu m-am bucurat de minunatul peisaj din Breaza. Pentru că luam fiecare bancă la rând şi mă aşezam să plâng. Până la sosirea trenului când am plâns iar până acasă. Soarta nu m-a vrut femeie ofiţer, ci femeie care scrie. Cu siguranţă e o decizie mai bună decât alergatul pe munţi.

Sursă foto

Eram în ultimul an de liceu şi habar nu aveam ce vreau să fiu în viaţă. De fapt aveam un caiet în care îmi notam câteva meserii pe care le-aş fi urmat, dar nu găseam echilibru între avantaje şi dezavantaje. Mă gândeam la psiholog, dar nu aveam înclinaţie spre aşa ceva. Apoi la vreo academie de poliţie, dar uram tot ce ţinea de ordine şi prostie. Jurnalismul era cel ce îmi plăcea, dar nu mă vedeam capabilă să îmi înving timiditatea pentru o aşa meserie.

Aşa le-am luat pe rând şi am învăţat, alergat, citit pentru fiecare în parte. O să mă opresc asupra academiilor de poliţie. Visam, ca încă 30% de la mine din clasă că o să ajung femeie ofiţer. De fapt, nici măcar nu visam, doar mă gândeam că nu o să fiu vreo ratată fără loc de muncă după terminarea facultăţii. Aveam în familie cazuri de reuşită în domeniul ăsta, pe frate-meu, doar că el avusese norocul să fie pe tehnic şi făcuse o academie din care învăţase multe în IT, iar eu voiam să merg să fac instrucţie prin munţi (a nu se citi „voiam” – ci doar asta puteam, că eram pe filologie).

Dimineaţa – prin pădure

Prima dată am învăţat pentru Academia de Poliţie de la Bucureşti. În somn îmi repetam anii tratatelor încheiate între ţările fantomă ale istoriei şi descoperirile care între timp au fost schimbate de interese politice, iar ziua bântuiam zonele periferice din oraş cu saci de nisip pe la picioare, cretă, ruletă şi alte instrumente care să îmi asigure reuşita sportivă. Detestam fiecare dimineaţă în care îmi socoteam progresele de pe o zi pe altă. Pădurile de la iesirea din oraş îmi deveniseră prietene pentru pământul moale pe care alergam, fără să îmi mai tocesc genunchii pe asfaltul tare din oraş. Trecusem la o etapă în care nu mai gândeam dacă o să pot face asta toata viaţă, doar mergeam cu ochii închişi să urmez scopul stabilit. Mi-am schimbat opţiunea apoi, tot pentru o academie, dar de data asta cea de la Sibiu a Forţelor Terestre. Am auzit de ea la o defilare de 1 decembrie şi mă încânta ideea că pot schimba istoria cu psihologia, cea din urmă fiind proba obligatorie la Sibiu.

Antrenamentul era în mare acelaşi. Doar că aici cunoşteam fete care erau deja studente acolo. Îmi povesteau cum săpau gropi în munţi să se ascundă de grenade sau cum alergau cu puştile prin noroi şi ploaie, cu bocancii greoi, zeci de kilometri. Mai că plângeam numai când mă gândeam că o să renunţ la muzică, filme, cărţi, scris, ceai, doar ca să alerg ca nebuna pe munte. Eee, dar ştiam ce vreau să ajung: femeie ofiţer.

Pirueta dezbrăcatei

Nu mi-am schimbat opţiunea, deşi îmi vedeam viaţa terminată. Fără strop de bucurie, doar siguranţa unui amărât loc de muncă. Nici nu ştiu ce gândeam în acele momente, dar continuam să fac asta. Mi-am făcut dosarul. Prima lovitură am primit-o la dosarul medical când am dat de un doctor în faţa căruia trebuia să mă dezbrac, iar el, lipsit de milă, mă punea să fac piruete pe mocheta murdară din cabinet. De parcă roşeaţa de pe faţa mea nu era vizibilă şi nu meritam puţin mai multă atenţie. Când dădeam să mă îmbrac, auzeam un ţipăt de superioritate „Îţi dădui eu voie?”. Şi aşa am trecut prin fiecare cabinet, de data asta îmbrăcată, să îmi verific capacităţile mintale, cariile, problemele ginecologice, pielea, oasele, plămânii, inima şi ce a mai rămas din corpul meu.

Am trecut cu bine de proba medicală şi măcar reuşita unui astfel de test, mai întâi psihic pentru orice om normal, mi-a dat speranţă că sunt pregătită să alerg cu puşca prin nămol şi printre grenade. Am învăţat pentru academie şi bac în acelaşi timp, am alergat, pentru mine şi pentru instrucţia ce mă aştepta, luni întregi, şi am aşteptat ziua cea mare. Când aveam să merg la Breaza pentru probele psihice şi fizice.

Abia de aici începe adevărata poveste a femeii-ofiţer. În partea a II-a

Pentru mine trenul a devenit o sursă de inspiraţie autentică. Cu o jumătate de an, în săptămâna Paştelui, descopeream lipsa de compasiune faţă de drama altora. Un om făcuse infarct în tren şi toţi se crizau că medicii încă încearcă să îl salveze, deşi şansele de viaţă erau aproape nule. Auzeam, rostite cu seninătate, vorbele unui călător “Să moară, ce trebuie să stăm noi după el”. Asta în faţa unei imagini înfricoşătoare cu soţia şi fiica sfâşiate de durere.

Zilele astea, după 14 ore de mers cu trenul, 7h dus – 7h întors, am descoperit cum opt oameni pot călători atâta timp fără să vorbească. Este o imagine pe care cu greu mi-o imaginam, ştiind că în tren există sute de subiecte de discuţie, iar uneori ai ghinionul de a coborî cu capul făcut praf de poveştile vreunui aventurier. De data asta, am nimerit într-un tren cuminte. Poate fi un început de civilizaţie pe care nu îl pot încă accepta. Din cei opt oameni, fiecare stăteam cu reviste, ziare, cărţi sau dormind. Nimeni nu scotea un cuvânt. Trei persoane peste 50 de ani, doi tineri de până în 25 de ani şi încă trei între 30 şi 50. Eterogenitatea trebuia, paradoxal, să creeze subiecte de discuţie. Nu putem fi toţi tăcuţi, îmi ziceam în timp ce mă frământa curiozitatea să ştiu ce gândeau şi ei – partenerii de călătorie. Mă întrebam, în amorţeala picioarelor cocoţate peste bagaje, când se va mai elibera vreun loc. Voiam măcar ca socializarea să îmi asigure informaţia esenţială pentru comoditatea mea. Dar, din păcate, nu a venit. Fiecare staţie era un motiv de speranţă, care murea la fluierătura omului de pe peron. De o singură persoană am aflat dinainte unde coboară pentru că am auzit-o vorbind la telefon.

Am crezut că e doar o întâmplare şansa sau neşansa de a nu comunica în tren. Până la întoarcere, când am trăit aceeaşi experienţă. Muţenie totală în călătoria cu trenul. Cauzele – mi-e greu să le descopăr că nu am studii de specialitate. Poate ne gândeam cu toţii la criză, la bani, la politică, la fotbal – poate ne-au amuţit problemele cotidiene. Poate nu ştim să furăm nimic din revoltele prosteşti ale altora şi cu timpul învăţăm să tăcem. Chiar şi în tren. Poate nu ne mai interesează nimic, nici măcar relaţiile inter-umane.

Poate. Nu ştiu dacă a fost coincidenţă sau au fost consecinţele realităţii de astăzi. Mă gândesc totuşi, cum putem interpreta muţenia a 15 oameni în două călătorii cu trenul de câte şapte ore fiecare?

Am updatat puţin în titlu melodia celor de la Vama Veche (“La radio“) cu gândul la visul american de pe tărâmul românesc: prezentator de meteo. Am rămas uimită astăzi să văd pe CNN o figură feminină îmbrăcată normal, fără decolteu, supraponderală, dar care prezenta VREMEA. Am aflat aşadar câte grade sunt în localităţile respective, când plouă, unde plouă, cum vor fi celelalte zile.

Mai exact, una dintre funcţiile presei a fost îndeplinită. Tipa de la meteo m-a informat, fără să îmi dea dureri de cap sau să mă lase să ghicesc ce a vrut să spună. În România, fenomenul meteo a căpătat o altă dimensiune. Noi începem dimineaţa cu glumele, problemele lui Busu, continuăm cu asistentele emisiunilor matinale care se maimuţăresc aproape dezbrăcate, iar după-amiaza vine cu fotomodele ceva mai serioase, care nu glumesc, dar nici nu au habar de ce vorbesc. Am ajuns să mă întreb cum va fi vremea fix după ce văd meteo. Poate dacă sunt atentă la ilustraţie mă prind, dar din explicaţiile prezentatorilor şi showului pe care îl fac nu rămân cu nimic. Explicaţia nu e greu de găsit: aproape toate mondenităţile din ziua de astăzi s-au format la rubricile de meteo. La fel şi fetele de la pagina 5.

Paradoxul este că facem totul pe dos. Tot pe CNN am văzut la ştiri cât de relaxaţi sunt prezentatorii şi reporterii de acolo. Glumesc, se exteriorizează, folosesc interjecţii, zâmbesc dacă se bâlbâie, te fac să te transpui în lumea de dincolo de  ecran. În schimb, rubrica de meteo te infomează cum va fi vremea şi atât. Aici, ştirile sunt sombre, parcă fiecare informaţie anunţă sfârşitul lumii. Dar ne destindem la o porţie de absurditate atunci când normalitatea ar trebui să existe.

De curiozitate, voi de unde aflaţi cum va fi vremea?

Am participat la un workshop la care, printre întrebările de acomodare/socializare şi altele, am vorbit despre meserii. Ce am vrut să devenim şi ce facem astăzi. Un fel de meditaţie asupra ratărilor din viaţă sau a perspectivelor confuze de până atunci.

Am văzut imediata tendinţă a noastră de a părea importanţi în faţa celorlalţi, cu atât mai mult cu cât toţi eram străini unul pentru celălalt, diferiţi socio-profesional, cultural, existenţial etc. Aceeaşi fugă după recunoaştere şi în facultate. Eu lucrez la x, care are microfoane mai profi decât y şi masă mai lucioasă decât z. Şi pe facebook ne definim lucrând la sc timişoara, care este mai curată, cu mai mulţi pomi pe kilometru pătrat decât sc craiova şi astfel introducerea noastră în societate (sau acceptarea friend request-ului) se face prin aceste selecţii.

Se întâmplă rareori să gândim că un barman poate fi un filozof, sau că un vânzător la kfc e pasionat de lectură. Ori că un conducător de Dacia este un turist pasionat de mersul pe jos şi nu are nevoie de motor puternic pentru a vedea lumea. Superficialitatea noastră merge până într-acolo încât refuzăm dialogul atunci când aflăm jobul cuiva. Nu mai contează ce gândeşte acel om, ci contextul în care se află în societate.

Tot la workshop spunea Dan Perjovschi (trainer la acea întălnire, alături de soţia lui, Lia) că a cunoscut un curator olandez care fusese barman. Iar apoi zicea că dacă nu îi place meseria actuală de curator, se întoarce la vechiul job, unde atmosfera era degajată, oameni faini. Adică în alte părţi ai posibilitatea să fii şi altcineva decât eşti. Un muncitor necalificat preocupat de artă. Nu trebuie să fii curator ca să demonstrezi asta. Sau să porţi o discuţie despre cărţile lui Llosa. Trebuie doar să fii ascultat.

Este adevărat că în România sunt puţine şansele să fii altceva decât eşti. De obicei ne regăsim în funcţia pe care o avem pentru că ăsta e profilul angajărilor. În plus, etichetarea asta socială ne sperie într-atât încât ducem o luptă zadarnică să ocupăm funcţii, încât uităm cine suntem.

Din Ion Popescu ne transformăm în director marketing. Şi ajungem să devenim Ion Popescu abia atunci când suntem barmani.

De câteva săptămâni dezbat intens cu câteva persoane dacă facultatea ar trebui să fie sau nu obligatorie din moment ce te-ai înscris la ea. În România, cele mai multe facultăţi impun obligativitatea prin acele laboratoare la care, dacă nu te duci, plăteşti şi oricum trebuie să le recuperezi.

Mi se pare un abuz ca ceva facultativ să devină obligatoriu prin simplul fapt că figurezi într-o listă. În America, deşi vorbim de sume uriaşe pe care studenţii le plătesc pentru facultate, sistemul îţi oferă posibilitatea să alegi ce cursuri vrei şi profesorii care te încântă. Acolo, cadrul didactic trebuie să te convingă că e suficient de pregătit pentru banii tăi şi că nu ai timp de pierdut cu seminarii sau cursuri ale căror valoarea nu corespunde direcţiei pe care ai ales să mergi.

De exemplu, anul trecut aveam laborator la informatică. Un laborator la care stăteam pe mess. Parol că am învăţat acasă cum să folosesc reţelele de socializare. Nu am nevoie de curs obligatoriu cu care să îmi pierd timpul. În primul rând, contează motivaţia fiecăruia dacă face ceva sau nu cu facultatea. Că studenţi care merg doar pentru prezenţă sunt cu zecile de mii. Studenţi care merg să înveţe sunt puţini. Şi atunci de ce trebuie să ni se impună ceva care depăşeşte puterea noastră de decizie? Poate că lipsa acestei obligativităţi ar duce la concurenţă reală şi studentul ar şti pentru ce să opteze.

În plus, tot aud poveşti cu asistenţi cărora li se dau diferite laboratoare pentru că facultatea nu are destule cadre didactice. Iar asistenţii nu sunt specializaţi în acele domenii. E adevărat că unii se pregătesc chiar dacă nu au acea specializare, dar mulţi, cei mai mulţi, predau fără să aibă habar. Şi se trezesc corectaţi de studenţi, ceea ce, pentru o facultate cu sau fără pretenţii, asta devine o absurditate. Atunci, tu ca student care ai alte opţiuni şi posibilităţi de a învăţa/câştiga bani, de ce să ţi se impună aşa ceva?

Cei cu care m-am contrazis au spus că asta e singura metodă prin care generaţia mea mai poate fi motivată: prin obligativitate. Atunci, ce ar fi ca profesorii să vină acasă să ne predea, că poate poate reuşim să conştientizăm că ce învăţăm în facultate aplicăm o viaţă întreagă? (aviz studenţilor de la medicină care plătesc examene şi apoi vedem decese din cauza unei injecţii prost făcute).