Pe Dan Perjovschi l-am văzut/ascultat acum un an la Craiova, la Club Electro Putere. Aproape că îmi amintesc fiecare desen expus pe proiector. Erau schiţe, caricaturi, desene nonconformiste pe care artistul le face în muzee, pe clădiri, în instituţii, pe asfalt etc, fiind invitat în lumea întreagă. De aceea vă recomand să nu pierdeţi ocazia de a îl vedea zilele astea, împreună cu soţia lui, în Craiova la Club Electro Putere. Vă ataşez programul acestei săptămâni:

Mai jos vă dau câteva detalii despre workshop. Data limită de înscriere era 15 octombrie, dar poate mai sunt locuri şi bine ar fi să trimiteţi mail la info@clubelectroputere.ro cu numele, vârsta şi un număr de telefon.

Workshop motivational cu Lia si Dan Perjovschi

Vino cu o idee sau un desen despre ceea ce te preocupa sau ceea ce ai vrea sa faci.
Discutam, desenam si mai discutam o data; Daca aveti intrebari gasim impreuna raspunsuri; Cine esti si ce vrei sa faci in viata? Esti blocat, nu stii ce sa alegi? Ce este de facut? Arta sau viata? Cariera sau creatie? Subiect sau obiect? etc.
Nu exista un singur fel de desen, nu exista desen bun sau rau, continutul e mai important decit forma, sinceritatea e mai importanta decat dexteritatea. Toti putem exprima vizual o idee. Sau o putem vorbi. Vino cu un pix, o carioca si cateva intrebari.
Prima parte de la 10-12, pauza de masa (adu-ti sandvici ca apa o dam noi) a doua de la 13 la 16. Si pentru cine mai vrea (si mai poate si mai putem) un bonus de la 16 la 18.

Câteva desene ca să mă credeţi că fiecare eveniment merită:

Ultima invenţie a Uniunii Europene (care apropo, începe să sune a banc sec) este o interdicţie pe jucării. Aşa cum este normal, o astfel de uniune serioasă, după ce stabileşte reguli şi taxe pe apartamente, maşini, combustibili, afaceri, înteprinderi, salarii, asigurări etc trebuie să vină la un moment dat şi cu o chestiune importantă.

O directivă care le interzice copiilor sub opt ani să umfle baloane sau să sufle în trâmbiţe nesupravegheaţi şi care obligă producătorii şi distribuitorii de jucării să ataşeze mesaje de precauţie în funcţie de vârsta pentru care sunt interzise plus condiţii de utilizare (de parcă ar fi prezervative). Apoi, ursuleţii de pluş, universal valabili pentru toate generaţiilor de până acum, trebuie să fie din material ce se poate spăla în totalitate, ca astfel nu au ce căuta pe piaţă. Toate astea fac parte dintr-o serie de norme de siguranţă introduse de UE. Sursa

Ce înţeleg din asta? Că UE se plictiseşte rău de tot şi cum Europa stă atât de bine economic, era nevoie să ia astfel de măsuri de siguranţă pentru copii, iar al doilea lucru.. că am avut o copilărie total nesigură: am umflat baloane fără să fiu supravegheată!

Odată ajunsă la facultate am aflat ce înseamnă comunicarea student-profesor. În liceu apelam rareori la o astfel de comunicare autentică, însă acum, poate şi cu puţin noroc că am ales facultatea asta, trăiesc pe deplin sentimentul identificării cu cei ce ne pregătesc (idei, sentimente, concepţii).

Sunt însă reţinută când vine vorba de propriile trăiri şi experienţe. De asta refuz să mă împrietenesc cu profesorii pe facebook. Sau pe twitter. Aş simţi că universul actual s-ar restrânge teribil. Nu putem fi perfecţi. Poate că s-ar face cândva o nedreptate despre care aş vrea să scriu pe blog (s-a făcut şi m-am autocenzurat doar de teama de a nu îmi pune singură piedici) şi aş avea mari reţineri dacă ştiu că profesorii, secretarele sau decanul m-ar citi cumva. De aceea nu îndrăznesc să mai repet greşeala din liceu de a face cunoscut blogul şi de a ajunge în biroul directorului după un articol critic la deciziile lui.

Online-ul a rămas ultima consolare pentru sufletele ce îşi caută regăsirea, apartenenţa şi dreptate prin cei care le împărtăşesc ideile. Blogul e micul univers care te apără de offline, deşi ai crede că atunci când scrii o faci ca să fii citit de cei din exterior. Da, dar de cei care trebuie pentru că, oricât am crede în cuvinte că cenzura nu există, ea stă ascunsă în orice rând nepotrivit pe care îl torni, intenţionat sau nu, din taste.

De ce ne-am vinde intimitatea pentru un strop mai mult de notorietate? Dacă părinţii, profesorii, secretarele, colegii, intervievaţii, cunoştinţele, rudele, şefii ajung să ne citească blogul, noi despre ce mai scriem? Probabil despre muzică, filme, concerte, cărţi, clădiri, eventual mai comentăm două, trei ştiri din presă şi aşa, odată autocenzuraţi, le câştigăm simpatia tuturor celor care ne citesc. Oare merită sacrificiul?

(Post născut după ce am şters alte trei articole de vreo 3.000 de semne fiecare pe motiv că “poate nu e bine să scriu despre asta”)

Am văzut un documentar despre Illuminati şi influenţa lor în lumea artistică. Nu sunt cea care crede în orice teorie a chibritului, dar zic eu că sunt nişte coincidenţe care lasă urme de îndoială:

Sunt 11 astfel de episoade pe youtube. În următoarele găsiţi declaraţii ale artiştilor care recunosc că şi-au vândut sufletul, câteva coincidenţe de la moartea lui 2Pac şi a lui Michael Jackson, câte ceva despre numerologia folosită la atacurile de la WTC şi alte câteva indicii despre familiile care conduc lumea din umbră. Vizionare plăcută!

Am făcut pentru revista facultăţii un reportaj despre biblioteca Universităţii din Craiova. Mai întâi să ne imaginăm o bibliotecă: rafturi multe, cărţi îngălbenite, cărţi noi, acces la raft, diverse domenii, publicaţii aşezate tematic, confort, linişte, scaune şi mese pentru studiu (asta în termeni superficiali). Ei bine, biblioteca Universităţii (o universitate cică de categoria B) este formată din 18 biblioteci. Ca să înţelegeţi, imaginaţi-vă o clădire uriaşă, cu trei etaje, subsoluri, partere, şi fiecare facultate din Universitate să îşi aibă biblioteca într-un alt loc. Ba  mai mult, facultăţile care fac parte din Universitate, dar nu îşi au sediul în clădirea centrală, îşi au şi ele bibliotecile în alte părţi, de multe ori nu acolo unde sunt facultăţile.

Mai exact, ca să găseşti biblioteca facultăţii tale trebuie să iei la pas fiecare colţişor al unei imense Universităţi. Doar că, dacă tu eşti la Jurnalism, dar vrei beletristică, te duci şi cauţi biblioteca Facultăţii de Litere, iar când ajungi la Litere, te trezeşti că exemplarul acelei cărţi e de fapt la Teologie. Cam asta e lupta pentru o carte. Ca să nu mai povestim de sălile de lectură, care sunt separate de depozitele de carte. Mă întreb, de ce nu există o bibliotecă, aşa cum e normal, care să cuprindă toate domeniile? De ce acest fenomen, numit mersul la bibliotecă, este îngrădit de o aşa proastă organizare a unor săli? Ca şi când, dacă eşti la Automatică, nu te-ar putea interesa nicidecum o carte de Istorie sau de Psihologie.

(În poză este Real Gabinete Portugues De Leitura, Rio De Janeiro, Brazilia)

Cristian Ţopescu a deschis ieri ediţia de toamnă a „Întâlnirilor SpectActor” organizate în fiecare duminică de Teatrul Naţional din Craiova. O voce naţională – această sintagmă părea să îl caracterizeze pe marele comentator sportiv când a fost prezentat publicului craiovean din sala I.D. Sârbu.

Un banal monolog

A fost prima dată când l-am văzut la doar câţiva zeci de metri. Şi-a început discursul cu mâinile pe foile de notiţe, aşa avea să treacă mai repede prin monologul pe care îl pregătise. Un monolog care trebuia să vorbească despre sportul ca  fenomen cultural. Doar că, poate din comoditatea de a fi într-un oraş mic (Craiova e mică atunci când vorbim de astfel de întâlniri culturale), Cristian Ţopescu a uitat de tema propusă şi a transformat conferinţa într-un clişeu generalizat: fotbaliştii de astăzi vor doar sex, maşini şi femei, presa e vinovată de fulminantul avânt al unor non-valori, doppingul aduce performanţe, dar nu se încadrează în estetica fair-playului etc.

Am simţit cum alunecam uşor pe scaunele din sala de teatru. Discursul plictisitor şi plin de date despre fotbalişti mă plictisea îngrozitor şi nu găseam optimismul şi timbrul vocal al unei  voci care făcea „evenimentul sportiv mai mare decât era în realitate”, aşa cum a punctat moderatorul întâlnirii. Închideam ochii şi încercam să văd un alt Ţopescu care să vorbească despre viaţă ca despre fotbal şi despre fotbal ca despre viaţă. Dar nu am reuşit să mai prind decât o remarcă rasistă la adresa Bucureştiului „stau aproape de Piaţa Victoriei, dar  pe strada mea sunt numai coloraţi. După ora 9 nu mai am curaj să o las pe soţie să meargă la magazin”, a spus acesta. Banalităţile din discurs au fost numeroase: medicii şi profesorii nu sunt respectaţi. Învăţământul e de proastă calitate. Se făcea mai multă carte în epoca ceauşistă.  Copiii români sunt obezi.

Şi un dialog dezarmant

După aproximativ 30 de minute, comentatorul sportiv a încercat să dialogheze cu publicul – un public sărac, împărţit în organizatori, presă şi câţiva tineri de la jurnalism curioşi de experienţele profesionale ale lui Cristian Ţopescu. Restul craiovenilor nu au simţit chemarea la Întâlnirile SpectActor nici măcar când domeniul vizat era sportul, cu mult mai accesibil decât alte teme culturale care s-au dezbătut până acum. Nici unii fotbalişti din generaţia de aur a Craiovei care au promis că vin nu s-au făcut văzuţi. „E duminică. Poate sunt la biserică”, a glumit Ţopescu. Rigiditatea monologului a fost spartă de trei întrebări venite din spate, din partea unui domn la vreo 60 de ani, spontan şi cu o cămaşă albă în carouri: „De ce nu dau faliment companiile de muniţii şi armament?” a fost una din întrebările pe care nu le-a înţeles nimeni din sală. Nici invitatul nostru care a zâmbit încurcat, pentru prima dată sau poate nu, de absurditate. Domnul în cămaşă ne-a cerut să medităm asupra temei (chiar şi acum încerc – poate îi găsesc substraturile filozofice), ca mai apoi să zică ceva de traseism politic. Târziu însă, căci indignarea puţinilor din sală a făcut să se treacă la următoarele întrebări. Cristian Ţopescu a povestit, la fel de anost, câteva experienţe din perioada comunistă. Am râs, am revenit la starea de amorţire şi la sfârşit, teleghidaţi de un clişeu tipic încheierii unui discurs, am aplaudat mecanic.

În faţa Teatrului Naţional câţiva îşi arătau indignarea.  Ieri l-am văzut pe Ţopescu mai mic decât era. Poate pentru că a ignorat un public care avea aşteptări.

Astă-seară m-am bucurat să văd o transmisiune din Craiova cu Tudor Gheorghe pe Antena3 (apreciez rarele lui apariţii, mai ales că a avut dreptate când a precizat că nu există emisiuni în România la care el să poată apărea), aşa că vă anunţ de un nou eveniment în Craiova. Duminică, de la ora 11:00, la Teatrul Naţional, în sala Ion D. Sârbu, o să vină Cristian Ţopescu (fost comentator sportiv).

Prezenţa acestuia face parte dintr-un proiect al TNC numit “Întâlnirile SpectActor”. În ediţiile trecute, am fost încântată să îi ascult şi să îi văd pe Solomon Marcus, Gabriela Adameşteanu, Principele Radu al României, Andrei Marga, Dan Grigore. Duminică, tema dezbătută de Cristian Ţopescu va fi “Fair-play în viaţă şi sport”.

Să aveţi un weekend frumos!

Ştiţi cu toţii legenda cu aranjatul oraşului când dai de permis, nu? (nu vreau să pară că deformez realitatea în caz că citeşte vreun politician uluit, doar că ştiu cazuri concrete). Ei, ce a uşurat munca poliţiştilor în aşa fel încât să fie mai accesibil aranjatul examenului? Au mutat oraşul la două zile după ce dai şi iei sala. Dacă înainte aveau dureri de cap că trebuiau să treacă x indivizi în ziua y, dar unii din concurenţi picau sala şi aşa le dădeau planurile peste cap, acum cele două examene nu se mai dau în aceeaşi zi. Păi da, să vadă şi Gigelică dacă e în stare să ia sala şi mai apoi să vorbească tac-so cu poliţistu’ în cele două zile, să nu-l încurce pe om degeaba…

A doua reuşită este că acum poliţia rutieră aparţine de Prefectură sau Primărie. Nu ştiu dacă ştiţi, dar majoritatea subofiţerilor au complexul inferiorităţii (de cele mai multe ori un oarecare poliţist care agaţă femei în timpul liber în club de manele şi a terminat Câmpina – îmi cer scuze pentru cei ce sunt o excepţie). De aici rezultă că ei nu prea îi sufereau pe oamenii de treabă din inspectorat şi nu suportau să facă ceva sau să primească ordine (păi da, ce dacă eşti tu ofiţer, de ce să primesc eu, manelar de Câmpina, ordine de la unu cu facultate?). Aşa că fericire mare pe unii subofiţeri care se laudă că sunt acum cică independenţi. Doar că mai există şi oameni rezonabili, aşa că un subofiţer dintr-o comună îmi povestea marcat că nu poate implementa niciun sistem cu baze de date din poliţie primit de la Bucureşti pentru că primarul a venit şi a pus interdicţie pe calculator, pe motiv că poliţia şi satul sunt ale lui, că doar primăria controlează totul.

Aveam vreo 10 ani când începuse isteria Playboy. De fapt, nu ştiam prea bine ce însemna până când, într-o zi, copiii mai mari din faţa blocului, apărătorii grupului de fete buclucaşe, se ascundeau din senin de noi. I-am urmărit până la o cale ferată unde răsfoiau de zor reviste cu femei dezbrăcate. Le găsiseră aruncate într-un sac de hârtii.

Pe vremea aia nu aveam nici măcar joc pe televizor. Aşadar, excludem din start site-urile cu femei dezbrăcate, imaginile cu nudităţi, articole cu fantezii sau alte procedee erotice sau porno. Înţeleg ca acum 10 ani revista PlayBoy să fi avut farmec, dar acum, când e pe toate rafturile, chiar lângă cărţile de copii din hypermarket, o mai cumpără cineva?

În ultimul timp am văzut că se poartă ca artiştii să promoveze anumite branduri în videoclipurile lor. De exemplu, în cel mai nou videoclip al naşpetei de Britney Spears (“I Wanna Go”) se promovează în prostie brandul Volkswagen. Apoi, Jennifer Lopez, în ultimul ei videoclip “Papi” pare fascinată de un BlackBerry. Şi artiştii români recurg la astfel de publicitate: în clipul “Marionette” al Antoniei, un Galaxy S2 apare insistent. În videoclipul lui Guess Who, “Tot mai sus”, apar branduri ca Puma, BRD.

Asta nu ar trebui să se numească publicitate subliminală şi să fie interzisă?