Am obiceiul, bun sau rău, să îmi notez orice idee de articol. De cele mai multe ori însă genialitatea mă caută exact când sunt pe punctul să adorm, sau poate chiar în vis, când am vreo idee ce nu trebuie ratată. Şi am telefonul lângă mine, în caz că mă lovesc cuvintele şi nu le pot ataca, a doua zi, dimineaţa.

Doar că atunci când mă trezesc îmi amintesc, vag, că m-a vizitat inspiraţia în somn. Cu emoţia unui copil care îşi aşteaptă calificativul la matematică, apuc telefonul şi citesc. Dezamăgire. E doar un cuvânt sec care nu mă inspiră deloc. Şi care noaptea trecută mă chinuia şi măcina în cele mai crâncene detalii. Iar acum, acum nici să vreau nu pot să îl folosesc. Nici dacă fac de una singură brainstorming.

Ciudat e că unele notiţe sunt de-a dreptul tâmpite. Acum câteva zile am găsit scris cu litere mari “gradul zero”. Nu am destulă imaginaţie nici să descopăr la ce mă gândeam în noaptea aia, dară să mai scriu şi un articol. Plus că cele mai uimitoare combinaţii de cuvinte sunt în aplicaţia mea de notat idei pentru blog, viitoare articole care niciodată nu se concretizează. Am avut, la un moment dat, scris „femeie singură la bere”. Refuz să cred că am asemnea pofte în mijlocul nopţii cum nu cred că mă încântă ideea să ies într-un pub, de una singură, să cer o bere. Fără pahar, eventual.

Şi cum un rău nu vine niciodată singur (răul fiind lipsa concretizării ideilor geniale din somn) de câteva zile nu mai am niciun cuvânt din sutele pe care le aveam notate. Bărbaţii din casă, vrând să mă aducă la zi cu tehnologia, mi-au făcut un update la android şi fără să mă anunţe, toate aplicaţiile s-au dus pe apa sâmbetei. Chiar şi frumuseţile mele de idei. Sunt tristă când mă gândesc câte secunde de somn am pierdut în speranţa unui articol bun.

E deja 02:00 noaptea şi ideile mă caută. Nu pot rata şansă să îmi reîntregesc lista de cuvinte scrise greu şi uitate repede. Aşadar, somn uşor!

Urăsc reclama de la Romtelecom în care, un grup de puștani cu aripi de îngeri, colindă de zor în fața unor telefoane. Sau fetița simpatică cu geamantanul care trebuie să ne vorbească, în colind, de cei 59 lei pentru internet, televizor și telefon. În versuri, că florile dalbe nu se spun așa, blanc. La fel de urât e și Cerebel în reclama de la Vodafone. Îmbrăcat în Moș Crăciun, cu cana roșie, prezintă ofertele telefoniei ca și când, de Crăciun, trebuie să stai să vorbești la telefon. Nu să fii alături de cei cu care te îndeamnă Vodafone să vorbești. Pe sentimentalisme mizează și Cosmote. De sărbători, ascultă-i mai mult pe cei dragi. În rest, dă-i … (continuarea ne-o putem imagina).

Magazinele au prețuri de Crăciun. Și ambalaje. Gel de duș, șampon, parfum, frumos împachetate, cu sfoară roșie și plasa de cadou. Da, e soluția ”ideală” să arăți că îți pasă de cineva de Crăciun. Cinci minute drumul până la magazin și apoi, vâj, cadoul sub brad. De fapt, se poate da direct. Ce atâtea complicații cu ascunderea lui și bilețele cu numele celui pentru care l-ai cumpărat.

Prăjituri? E simplu. Cofetăriile îți fac ofertă specială. Ce contează că mănânci niște unt cu cacao în loc de creme de ciocolată. Sau foi aproape de plastic în locul celor scoase din cuptor. Dulce să fie. Dacă mai faci rost și de un ren de ciocolată, deja sfidezi puterea Crăciunului. E prea mult. Ne mulțumim și cu tăvile de hârtie pe care stau torturile cumpărate.

Bradul. Fiecare emisiune pe tema asta trebuie să ne explice cum să îl împodobim. Două culori maximum, anumite globuri și nu foarte încărcat. Nu contează că la grădiniță sau în clasele primare făceam pahare din ațe sau globulețe din castane pe care le vopseam și le prindeam în pom. Hârtia creponată. Câte figurine și câte ornamente am mai făcut. Dar dacă nu sunt la modă, ce să facem! Le uităm în cutii vechi în sertare sau le ducem la reciclat, ca să fim la modă.

Comerciali suntem şi noi oamenii. Chiar şi când scriem despre comercial. Creativitatea ne e ucisă de lipsa de imaginaţie a lumii în care trăim. Crăciunul e la fel, aproape, peste tot. În unele oraşe diferenţa o face doar culoarea partidului – care hotărăşte cât de lung e bradul. Dar, mai am o speranţa. Aceea că iubirea nu e comercială. Nu încă!

Am participat, timp de trei zile, la organizarea Festivalului Studenţesc „Rock, Jazz, Folk” din Craiova. De fapt, am făcut voluntariatul împreună cu alţi şapte colegi de facultate şi ne-am ocupat de trupele care au venit să cânte la eveniment (a fost concurs în cadrul festivalului la care au participat formaţii din Cluj, Sibiu, Bucureşti, Galaţi, Braşov,Iaşi, Timişoara şi Craiova).

Recunosc că am pornit de la ideea că nu o să învăţ nimic din toată treaba asta, ba mai mult o să pierd timpul împărţind invitaţii şi comunicate de presă. Din fericire sau poate din foarte mult noroc, am reuşit să câştig enorm de mult pe latura umană. Am cunoscut în primul rând oameni faini. Veniţi din toate zonele ţării, cu vise, voce, talent, devotament. În prima seară de jazz am admirat cum vocile uimitoare ale echipelor din Cluj şi Sibiu au mişcat fiecare picior al celor prezenţi în sală. Vedeam cupluri care se îmbrăţişau doar pentru că melodia oferea iubire, sau tineri care se priveau doar pentru că era de admirat muzica bună. Au făcut colegele mele interviu cu Mugurel Vrabete, care a venit să cânte cu Basorelief. Un adevărat domn pe care îl poţi asculta oricât cum povesteşte. Cei de la Guilty Lemon (doi membri ai formaţiei fac parte din trupa lui Horia Brenciu) au cântat ca pentru marile spectacole ale Europei.

Un mic interviu cu Viţa de Vie

A doua seară, de rock şi folk, a făcut posibil un vis al multor craioveni sătui de house şi cluburi obosite de reduceri la vodkă. Au venit cei de la Viţa de Vie, care au arătat că muzica se simte. Mâini încordate pe microfon, chitări perfect acordate, tobe răsunătoare, spectacol venit dintre scenă spre public şi invers. Am reuşit, împreună cu Ana, colegă de facultate, să le luăm un interviu celor de la Viţa de Vie (îl citiţi aici dacă sunteţi curioşi). Nu interviul în sine contează, ci că, în autocarul în care le-am pus întrebările, în drum spre locul unde aveau să cânte, am lăsat impresia că nişte tinere de 20 de ani au formulări „bune şi drăguţe”. E o satisfacţie pe care poate nu o mai simţi în timp, după mulţi ani de meserie, dar care, la 20 de ani, îţi dă curaj că poţi fi altfel decât „cum te simţi?, câte formaţii cântă în seara asta?”.

A urmat apoi a treia seară, unde Mircea Vintilă a arătat ce înseamnă un om adevărat (vă vorbeam de latura umană la început). Pe mine pur şi simplu m-a cucerit modestia şi simplitatea unui cântăreţ a cărui trupă (Colibri) face să cânte, la unison, o sală întreagă. Iar la balcoane şi loje să vezi cum mâinile unor indivizi total diferiţi şi necunoscuţi, se unesc sub versurile aceloraşi sunete. Cei de la Luna Amară au punctat cu aceleaşi calităţi profesionale şi umane.

Atunci când „Jos pălăria” te face să te simţi important

Dar mulţumirea supremă cu care am rămas după acest festival este dată de prieteniile pe care le-am legat cu formaţiile care au fost în concurs. Pot să închid ochii şi să îmi amintesc că fiecare dintre concurenţi ne-a vorbit de condiţiile bune de cazare, de primirea călduroasă, de respectul lor în faţa muncii noastre, de publicul care a aplaudat, de efortul de a îi face să se simtă în Craiova ca acasă, sau să simtă că muzica lor e iubită aici. Şi zic eu că am reuşit să arătăm măcar că, dincolo de problemele de organizare, sonorizare, protocol etc, există oameni care ştiu să aprecieze un gest făcut cu zâmbetul pe buze. Şi, în ultima seară, în drum spre hotel, trupa din Braşov ne-a spus „Jos pălăria” pentru tot ce am reuşit să facem.

Au fost şi părţi rele, le citiţi în presa locală, am vrut să arăt şi 1% din ceea ce alţii nu au vrut să vadă.

P.S. Nu am dat numele formaţiilor din concurs pentru că mi se pare un mod prea simplist de a defini ce au însemnat ele în cadrul festivalului din Craiova. Dar sigur, pe viitor, vom avea multe de scris, de bine, despre ele.

Eram în primii ani de liceu şi Universitatea Craiova avea meci, într-un weekend, cu Rapidul. Citeam entuziasmată cum fanii Ştiinţei se grupau şi se întâlneau pentru confecţionarea de bannere şi mesaje de susţinere. Îmi simţeam corpul vibrând de fiecare dată când vreun coleg îmi amintea de meci şi număram cât mai e până la 20:00, ora pe la care era programată partida.

Doar că, în ziua cu meciul am aflat şi că biletele erau scumpe pentru momentul de criză prin care treceam. Eram la limita dezamăgirii că nu pot fi pe stadion şi a speranţei că mai există o soluţie. Şi desigur, a existat. M-am întâlnit cu un prieten, la fel de sărac şi nici măcar mare fan al Ştiinţei şi l-am rugat să mă ajute să văd meciul. Aşa am ajuns, pe la 19:30 lângă stadion, unde sunt şi blocuri-turn. Era cea mai bună metodă să scap fără bilet şi să fiu, impropriu „pe stadion”. Doar că – fiecare plan bun are şi o parte care nu reuşeşte. Nu aveam cum să intrăm în bloc fiindcă erau interfoane puse. Şi am sunat la diferite apartamente – ba nu răspundea nimeni, ba ne întreba cine suntem şi de emoţii silabiseam ceva ce sigur nu deschidea uşa. Poşta nu putea veni seara, nici pliantele promoţionale. Aşa că m-am dat drept o vecină fără cheie.

Am ajuns cu liftul la ultimul etaj, de fapt undeva în pod, într-o uscătorie. Un geam mic, aburit, şi o înălţime la care cei 170 de centimetri ai mei nu ajungeau. Doar că ţipetele, muzica şi în câteva minute imnul Craiovei erau mai puternice decât statura mea ridicol de mică în acele momente. Aşa că am improvizat. Am pus nişte lăzi, m-am sprijinit pe geam şi am privit meciul. Şi l-am ascultat. De la etajul opt sau nouă. După aproape două ore de stat într-un turn gri, întunecos, am fost fericită că am văzut meciul. Şi că am fost o mică parte dintre susţinători.

Atmosfera la un meci al Universităţii Craiova

Şi îmi aduc aminte de aceste momente cu nostalgie. Nu doar pentru că nu mai există Universitatea Craiova, ci pentru că alţi suporteri nu ştiu să iubească sportul. Să îşi iubească echipă. Că au ce să admire, şi cu toate astea înjură, urlă, rănesc, urăsc. Nu ştiu ce a însemnat Craiova pentru cei 20.000 de suporteri veniţi la fiecare meci „aproape” important, doar că pentru mine a fost acea jumătate pe care nu o înşeli, nu o cerţi, nu o uiţi, nu o răneşti. O susţii chiar şi atunci când, de pe ultimele locuri, reuşeşte să adune 10% din populaţia unui oraş într-un singur loc. Pe Ion Oblemenco.

Iar voi, steliştilor şi dinamoviştilor, când veţi învăţa să vă iubiţi cu adevărat echipele?

Astăzi am descoperit ce înseamnă falsitatea. Poate că ştiam dinainte definiţia, dar nu m-a scărbit niciodată la fel de mult. Trebuie să spun că eu nu sunt capabilă să spun „La mulţi ani, România” o dată la 365/6 de zile.

Nu ştiu şi nu am să înţeleg de ce trebuie să fim patrioţi de 1 Decembrie. De ce e ziua în care ne aducem aminte de personalităţile României, ziua în care îi întrebăm pe străini dacă le e dor de România, ziua în care îi aclamăm, ziua în care facem transmisiuni live din mijlocul unei mulţimi de copii de 7 ani şi îi întrebăm: „Vrei să pleci din România când vei fi mare?”, de parcă viitorul poate fi prevăzut din clasa I.

Sunt scârbită de patriotismul ăsta fals. De zâmbetul unor politicieni care, în restul anului, sunt plecaţi în delegaţii pe banii noştri. De tanti cu căciulă de blană care se înghesuie să îi ureze toate cele bune preşedintelui. De fasolea cu cârnaţi şi mulţimea care, de ziua României, trebuie să apuce o caserolă de mâncare. De sfidarea civilizaţiei de către autorităţi atunci când aruncă, drept momeală, câteva porţii de sarmale pentru campania electorală. De cei care şi-au „ancorat” steagul în pozele de profil, doar ca să se mândrească cu ţara care i-a făcut „oameni”. De cei ce shăruiesc linkuri cu Enescu doar ca să ne amintească de ce trebuie să iubim România.

Eu sunt capabilă să îmi iubesc ţară atunci când o simt că mă lasă să o iubesc. Când miros urina din tren, dar pot să zâmbesc că cel din compartimentul meu e român şi citeşte o carte. Când merg cu prietenii la grătar, şi înainte să aprindem focul, strângem gunoaiele altora, iar apoi, avem grijă să nu sfidăm frumuseţea crengilor verzi, care de multe ori, sunt înăbuşite de folii şi pungi goale de mâncare. Eu ştiu să iubesc România de fiecare dată, nu doar de 1 Decembrie, când citesc despre românii din străinătate care cântă în metrouri cântece româneşti şi sunt aplaudaţi de nemţi. Ador România în weekendurile în care mănânc ouă sau cartofi copţi în sobă şi beau zaibăr proaspăt scos din butoi.

Aş găsi în fiecare zi motive pentru care să iubesc România. Doar că, nu vreau să citesc de ce iubesc alţii, azi, România. De ce sunt mândri de ea. De ce scriu pe bloguri sau în ziare despre ea. Promit totuşi să fie ultimul an în care să mai dau drumul la televizor de 1 Decembrie. Nu mai suport ca oamenii care au făcut din România să fie mizerabilă să fie invitaţi de onoare la televiziuni. Clar, domnule Sergiu Nicolaescu?

Şi vă rog, nu vă comportaţi ca nişte români. Ci ca nişte oameni care au puterea să fie civilizaţi.

Câteva farse cu pastă de dinţi din cămine:

Am o veste bună pentru craioveni. Am descoperit de ce Auchan ne-a desconsiderat atunci când s-a deschis mall-ul şi constructorii au lăsat macaralele de la vechea fabrica Electroputere, uşile au rămas netencuite şi mai ales, cafenelele s-au deschis în praful bormaşinilor din clădire/fabrică/mall.

Aspectul grotesc, cărămizile văruite, sfărămiţate, mallul fără tavan, podeaua folosită, muncitorii spiderman, molozul halelor încă nedescoperite, toate îşi au explicaţia în originea Auchanului.

1. Primul Auchan a fost deschis în 1961 într-o fabrică de textile din Roubaix. Aşadar, hypermarketul a revenit la origini în Craiova în 2011 prin transformarea în mall a unei fabrici de locomotive.
2. În Spania, Auchan se numeşte Alcampo, care face trimitere la câmp, şi mai exact la regiunea în care a fost construit primul hypermarket, cartierul Hauts-Champs. În România, dacă ţinem să fim naţionalişti, ar trebui să spunem „La câmp”. Asta s-ar potrivi mult mai bine pentru situaţia mallului Electroputere, la care trotuarele sunt doar porţiuni de pământ bătătorite.

Aşadar, aţi înţeles? Auchan a organizat strategic această deschidere prăfuită doar ca să se simtă ca în 1961. Şi unde altundeva îşi puteau permite asta decât în România, respectiv Craiova:D?

Am păcătosul obicei  să citesc comentariile articolelor din ziarele online. Aproape că uit semnificaţia textului atunci când scroll-ul caută disperat toate opiniile, până în josul paginii. Şi sufăr. Sufăr pentru pierderea de timp pe care ne-o îngăduim să înjurăm. Să blestemăm. Fie că e vorba de românii care, culmea, iubesc România, fie că citim despre schimbările facebook-ului, întâlnim aceiaşi frustraţi care îl găsesc vinovat pe Băsescu pentru orice întâmplare sau scriu câteva mesaje creştine.

Nu mai avem mândria nici să ne păstrăm decenţa. Poate că nu avem bani de salamuri scumpe, sau de vinuri rafinate. Poate că nu avem timp de două joburi sau nu suntem dispuşi să trăim în realitatea de astăzi. Dar de ce alegem să aberăm pe forumuri, site-uri, publicaţii? De ce nu putem oferi ceva mai bun decât acele câteva înjurături? De exemplu, eu îmi „pierd” timpul scriind despre comentarii, când pot scrie despre ceva mai util. Doar că, atunci când scriu despre o banalitate aleg să argumentez de ce fac asta.

Şi acum, de ce sunt utile nişte comentarii pertinente. Un articol e capabil, de multe ori, să îţi schimbe părerea despre subiectul abordat, sau măcar să te lase cu multe semne de îndoială. Atunci, utilitatea comentariilor reuşeşte să stabilească un echilibru între ceea ce crezi tu, ceea ce scrie autorul şi ceea ce cred cei ce comentează (mai ales în cazul editorialelor). Un alt avantaj al unor opinii bine exprimate este completarea articolului în cauză. De multe ori, când intru să citesc bloguri, sunt atrasă de comentarii la fel de mult ca de text pentru că fiecare vine cu experienţa lui, cu alte linkuri utile, cu poveşti de viaţă. Comentariile pot fi de multe ori sursă de documentare. Am văzut pe site-ul multor publicaţii idei de articole din aceste comentarii. E de ajuns ca cineva să îţi dea un indiciu şi tu, dacă eşti destul de isteţ, să îl valorifici. Şi sunt convinsă că multe articole bune au avut la bază comentarii la fel de bune.

Sau să ne imaginăm cât de dezastruos e un articol fără comentarii. De exemplu, un material în care jurnalistul vorbeşte despre condiţiile bune din Universitate, deşi îţi invineţesc mâinile de frig la cursuri. Cum ar fi acel articol fără comentariile unor studenţi care trăiesc zi de zi acolo şi nu scriu la comanda unor bani viraţi în contul patronului?

Îmi pare rău că nu mai ştim să valorificăm comentariile. Suntem superficiali. Dacă avem ceva de spus, dăm un simplu like sau share şi lăsăm să se piardă o poveste. Dacă nu avem nimic de spus, intrăm şi îl înjurăm pe Băsescu cu acelaşi mesaj pe toate publicaţiile online. Dar poate că am ajuns să ne urâm şi propriile opinii. Nu că nu ar fi bune, doar că devin clişee fără valoare pentru cei ce încă mai citesc ziare/bloguri/forumuri.

Ne vindem trupul. Pentru un post mai bun – șefului. Pentru o licență cu 10 – profesorului. Pentru o excursie în străinătate – interlopului. Pentru un loc mai sus în politică – politicienilor. Între timp, am început să ne vindem și părerile. În schimbul influenței/banilor oferim aprecieri unor companii pe care obișnuiam să le criticăm. Ne înjosim să înjosim prin articolele scrise la comandă.

Spunem că avem principii, dar nu știm să le definim atunci când ni se cere. Poate că le-am pierdut în timp ce căutam să ajungem sus. Poate că am devenit prea comerciali, la fel ca produsele proaste pe care le lăudăm. Poate că nici nu ne mai interesează ce simt ceilalți, tot ce contează e să fim pe primul loc.

Se spune că în jurnalism trebuie să ai stomacul tare. Când am auzit expresia, la vreo 18 ani, credeam că se referă doar la criticile cititorilor, editorului, redactorului-șef sau la nervii celor despre care scrii. Între timp, fără să ajung jurnalistă cu acte în regulă, am aflat că de fapt trebuie să treci peste toți. Să fii rău, dar să zâmbești fals. Să îți urmărești interesele. Să te vinzi propriului orgoliu. Să fii tu cu tine în lupta pentru locul pe care poate că îl meriți, poate nu. Să nu fii moale. Să nu te lași intimidat de falsa prestație a unora.

Doar că, există un preț și în duritate. Începi să latri în fața a milioane de oameni doar ca să demonstrezi că cineva e mai prost decât tine. Sau că e mai corupt decât îi permite fișa postului (că ceva-ceva, tot i se permite). Faci spectacol. Ai bani, notorietate și relații. Dar nu și bun-simț. Merită atunci să te vinzi doar pentru că oricum e altcineva dispus să o facă?

În oraşul nostru (#Craiova) se întâmplă nişte lucruri aşa de amuzante, încât nu avem noi umor să râdem atâta. Mâine (17 noiembrie) trebuia să se deschidă vestitul nostru mall – deh, aşa e cu mândria oltenească – dar cu 48 de ore înainte primim anunţul că de fapt deschiderea se amână două zile. Între timp oraşul fusese împânzit de afişe cu data de 17 inscripţionată pe ele.

Unele companii îşi făcuseră strategia de combatere a concurenţei. Astfel, Kaufland, hypermarketul de lângă mall, s-a hotărât să facă mari reduceri pentru prima data de când e în Craiova. Aşa că astăzi oraşul a fost plin de promoteri care distribuiau oferta magazinului nemţesc. Din păcate, mall-ul nu se mai deschide mâine, astfel strategia Kauflandului este aproape degeaba.

Mâine o să avem oameni care vin la mall, deşi nu se deschide, şi oamenii care nu vin la Kaufland pentru că leagă reducerile de deschiderea care s-a amânat:d. Aşa devin investiţiile din Oltenia subiecte de bancuri.