O simplă curiozitate: sunt judecătorii influenţaţi de mass-media? Oricât de liberă ar fi presa în societatea actuală, are dreptul să dezbată un subiect în curs de anchetare? Eu, ca judecător care mă uit pe Antena 3 sau Realitatea tv, pot primi informaţii manipulatoare cu privire la un dosar, pot vedea persoane care nu sunt martori direcţi în acel caz, şi cu toate astea părerile lor mă influenţează, pot observa puterea presei de a îngropa o persoană cu un statut important care greşeşte.

Nu riscă judecătorul să fie subiectiv în luarea deciziei? Nu îl influenţează presiunea venită din partea mass-mediei?

P.S. Momentan nu sunt informată cu legile care permit sau nu mediatizarea unui dosar anchetat, este doar o curiozitate de moment după ce am văzut decizii luate mai mult datorită (uneori putem folosi “din cauza”) presiunilor venite din partea presei.

În Oltenia cea de toate zilele, plină de prejudecăţi şi limite, se purta cândva o modă. Să îi dai copilului acelaşi nume ca al naşului. Problema era că nu puteai alege pe oricine, trebuia prin calcule matematice de o complexitate deosebită să îl pui naş pe fiul fetei surorii tatălui tău. Astfel, am ajuns eu, copilă în faşă cu pipi în scutece să mă numesc Florentina, nume pe care nimeni din familie nu l-a agreat, dar, din cauza tradiţiei, trebuia păstrat. Mama, conştientă de numele oficial pocit a ştiut că mă voi strâmba când îl voi auzi la primii paşi prin nisip şi aşa mi-a mai dat încă un nume: Cristina.

Al doilea meu nume, Cristina, pare o combinaţie de pasiune şi devotament. De dragoste pentru viaţă. De respect pentru muncă. Majoritatea persoanelor care poartă acest nume au dat dovadă de mult profesionalism (ex. de persoane publice: Cristina Bazavan, Cristi Lupşa, Cristian Tudor Popescu, Cristian Pantazi, Cristina Neagu, etc). Din nefericire, eu sunt Cristina doar în buletin, aproape nimeni nu ştie ca port şi acest nume demn.

Dacă în copilărie nu conştientizam că nu aşa aş vrea să mă strige lumea, acum am ratat toate şansele de a mă face cunoscută cu acest apelativ: în facultate m-am prezentat cu numele de la naşi, în liceu toţi mă ştiau de Flori (prescurtarea o urăsc mai mult ca numele întreg), în generală la fel, acasă nici nu aş răspunde probabil la Cristina, în noua emisiune radio promo-ul este cu Florentina, articolele le semnam cu acelaşi nume, pe blog îmi apare Flori, comentariile cuprind această prescurtare.

În miez de noapte mă întreb ce este de făcut să îmi împlinesc visul de a mă striga şi pe mine cineva Cristina? Există vreo strategie care să nu mă afecteze emoţional, profesional, personal, logic, psihic, etc? Şi mă gândesc cine altcineva ar mai putea fi afectat de numele pe care îl poartă? Un fel de “părinţii au zis hai să ne batem joc de el şi să îi zicem..”

• Ştirile din Prime Time încep cu detalii despre divorţul Monicăi. Nu o zi, o săptămână.
• Protv-ul trimite corespondenţi în casa unui cântăreţ de latino care îşi ameninţă nevasta;
• Soţia cântăreţului face conferinţă de presă despre viaţa privată la care participă n jurnalişti. Răspunsurile ei se dau pe toate posturile;
• Unele televiziuni mizează de afectivitate mai mult decât pe informaţie. Şi pentru asta merg şi plâng în cimitir (vezi Antena 1 şi Acasă TV);
• Emisiunea preferată a românilor este cea în care se etalează experienţe “moralizatoare” ale unor tineri care stau închişi într-o casă şi caută fericirea;
• Toate showurile din România sunt copiate într-o manieră grotească din străinătate;
• Pentru unele ziare, valoarea = sex, bani, droguri, baruri. Iar ţie ţi se cere să scrii despre valori;
• Jurnaliştii mimează meseria. Articolele sunt scrise la birouri şi traduse de la americani, fără update la societatea noastră
• Se copiază orice, oricând de oriunde.
• În emisiunile sportive, politice, de cancan, sociale, se cheamă acelaşi invitat (vezi cazul Vadim Tudor).
• Realitatea Tv l-a făcut pe Alin Popovici vedetă naţională;
• Televiziunile locale nu îşi plătesc oamenii. Te cheamă în probe, te pune să îl imiţi pe Mircea Badea, te face să crezi că ai reuşit, te ţine, dar îţi dă vestea că nu mai sunt fonduri pentru salariul tău. Sau nu multe.
• Radiourile au mai multe concursuri decât muzică şi ştiri. Iar românii sunt înnebuniţi după gratuităţi;
• Deontologie înseamnă pentru majoritatea jurnaliştilor români “încălcarea bunului-simţ sau buna-credinţă se măsoară în intensitatea unui scandal”;

Primul articol pe care îl scriu fără nicio introducere şi singurul de care sunt convinsă ca am folosit un titlu prea tolerant. De fapt tot ce am scris nu sunt limitele, ci depăsirea lor. Aseară mă contraziceam cu cineva. Eu spuneam că va fi din ce în ce mai rău, iar acea persoană îmi argumenta că o dată şi o dată se va termina şi cu această explozie de incultură care aduce bani şi cei care vin din spate încep să pună accent pe informaţiile valoroase. Mi-a dat de gândit, dar nu m-a convins.

Printre emisiunile mele preferate se află şi Jon & Kate+8 , un reality show pe Travel&Living produs în Statele Unite. În fond nu e mare lucru, uneori mă întreb de ce mă pasionează să mă uit la viaţa altora. Am realizat că este totuşi o emisiune educativă (spre deosebire de accesele directe de la noi sau schimb de mame,  emisiuni preluate din străinătate, dar de prost-gust). Este vorba de familia Gosselin, formată din Jon, tatăl şi Kate, mama celor 8 copii: gemeni şi sextupleţi. Filmările pentru acest serial au început în 2007, primul episod fiind în 23 aprilie. Ultimul episod a fost filmat în 2010, serialul ajungând la cel de-al VI-lea sezon. Din păcate, în 2009 cei doi soţi au divorţat şi emisiunea s-a redenumit: Kate +8.

De ce e atât de interesantă emisiunea? Pentru că oferă numeroase lecţii de viaţă: cum să trecem peste greutăţi, cum să le oferim celor mici şansa de a fi fericiţi şi unici, deşi sunt aşa mulţi, cum să ai curajul să ai mulţi copii (deşi nu putem compara situaţia financiară din SUA cu cea din România). Această producţie mi-a amintit şi de jocurile din copilăria mea şi de distracţiile de care am avut parte când eram mică.

Câteva dintre metodele favorite de distracţie de când eram o ţâncă: maşinuţele electrice (unde reuşeam să îmi sparg mereu buza atunci când mă loveam de o altă maşinuţă), tiribomba care te ţinea cu capul în jos (eram cam masochistă ţinând cont că mai mereu vomitam), plimbatul cu barca în parc (doar duminica, ziua oficială a dusului în parc de către tatăl meu, iar maică-mea rămânea acasă să facă plăcintă cu mere) şi cursele cu maşinuţe şi obstacole din dopuri pe holul din apartament, unde frate-meu avea tractoare şi maşini de poliţie cu telecomandă(e bine că meseria lui e cea din urmă, nu cea de tractorist), iar eu din acelea de le plimbam cu mâna . Dar rămân amintiri pe care, de fiecare dată când le văd într-un alt context, mă fac să zâmbesc.

Scriam zilele trecute despre ce ma enerveaza cel mai mult la YouTube.

Astazi, cei de la CreativeMonkeyz au facut cam acelasi lucru. Au scos de pe YouTube toate episoadele pe care le pusesera pana acum. Cu alte cuvinte si-au bagat picioarele in toti cei care au preluat codul embed si i-au promovat. Singurii afectati fiind cei care le-au preluat episoadele de pe canalul lor oficial.

Rezultatul este ca, in timp ce site-ul lor era cazut, cativa useri de pe YouTube se promovau cu ultimul lor episod.

Pacat.

Mi-e dor să citesc texte originale. Despre orice. Chiar şi despre politică, doar să nu fie numită curvă. Toţi îi zic aşa. M-am plictisit să aud bocetele inculţilor care scriu cu doi “ii” tocmai când verbul a fi se scrie cu unul. Mi s-a urât chiar şi de intelectualii pe care dincolo de admiraţie şi respect, îi detest pentru scuzele pe care le aduc în faţa cititorului atunci când sunt neinspiraţi. Sau pentru prostituţia cu care tratează articolele.
Aş vrea să citesc şi monden. Zău că aş face-o dacă aş şti că nu se începe fiecare articol cu “incredibil” pentru a muşca momeala unui text scris din imaginaţie, dar fără creativitate. Şi daca Monica nu ar fi numită divă şi Irinel broscuţă. Aş fi de acord chiar să ofer o şansă ştirilor sportive, care nu demult mă atrăgeau cu amuzamentul patronilor plictisiţi de acefalia jurnaliştilor neinteresanţi. Chiar aşa, până când vom mai alerga după Becali pentru nişte ştiri inculte? Singurul domeniu virgin este economicul. Care oricum nu a putut fi vreodată original!

Mi-e dor să văd reclame bune. Cu dero, dar să nu apară Maria sau acele şoseţele murdare pe care noul Rex, cu doar câtiva bani mărunţi, echivalenţi cu gumele Orbit primite mai mereu rest, scot mizeria banalităţii. Sau cu spaghete naturale. Originală reclamă. Siliconul blondinei descătuşate plezneşte în farfuria pasiunilor italieneşti. Dar nu-i nimic. Sunt altele şi mai şi. Că doar la o sticlă de Pepsi, primeşti incultura şi citarea ţiganilor-vedetă. Sau mai degrabă potcoave norocoase ce umblu buzunarele televiziunilor prin apariţiile lor media. Ori suntem inculţi ori nu mai suntem? Că tot vorbim de reclame, am ajuns să imi doresc nu originalitate, pentru că e o cerinţă prea mare, ci măcar bun-simţ. Adică reclame care să nu încalce orice limită a penibilului doar ca să se remarce. Aş da un nume istoriei noastre: era reclamelor proaste.

Mi-e dor să fredonez versuri originale. Despre viaţă, iubire, moarte, că doar Mioriţa îşi face simţită prezenţa până în zilele noastre. Mi-l şi imaginez pe baciul moldovean cum îşi semna despărţirea emo. Mai mult, cred că a fost muza perfectă pentru Mititelu care a descoperit complotul stelist pentru furtul oilor. Rătăcite în stâna fără câine. Nici măcar muzica underground nu mai e originală. Pentru că băieţii care o cântă nu respectă nici măcar principiile pe care singuri şi le scriu.

Mi-e dor de tot ce înseamnă conţinut. Dar nu găsesc decât forme. Mi-e dor de tot ce înseamnă idei, dar nu mi se arată decât cuvinte. Astfel spus, chiar şi textul de mai sus e o lipsă de originalitate. Pentru că nu am găsit-o. Vinde cineva?

Vorbeam astă-seară cu tata despre salarii şi traiul din Craiova. De 3 ani are acelaşi salariu, în condiţiile în care pâinea, zahărul, făina, uleiul, carnea s-au scumpit (pe lângă apa caldă, apa rece, energie electrică, carburanţi, abonamente, detergenţi, etc). Scuza patronului este bineînţeles criza, dar comenzile sunt aceleaşi ca şi înainte de criză.

La asta se adaugă condiţii mizere de lucru şi lipsa unor motivaţii pentru angajaţi. Întrebarea este, ce poate face o persoană la 50 de ani într-un oraş în care economia este la pământ şi inteprinderea în care lucrează e singura care mai funcţionează? Răspuns: să se resemneze.

Prima data am auzit de KFC cand s-a mutat fratele meu la Bucuresti. In Craiova nu aparuse, dar peste cativa ani, replica bucuroasa a colegului de banca mi-a confirmat ca si la noi in oras se va deschide un KFC.

Pentru ca suntem olteni si ni se potriveste sloganul “Smart Choice: fii istet si castiga!” am hotarat sa ne inscriem la un concurs pentru bloggeri initiat de KFC. Fiecare blog are sanse egale.

Cum ne puteti ajuta sa castigam? Printr-un click aici (unde veti afla si mai multe date despre acest concurs) Multumim!

La Multi Ani !!!

De cand ma stiu sunt o infocata a abonamentelor la telefoane. Nu am suportat niciodata sa am cartela, din simplul motiv ca imi era lene sa o incarc in fiecare luna, desi oricum tot eu sunt cea care imi platesc factura o data pe luna.

Asa se face ca atunci cand eram mica si fiecare membru al familiei a capatat cate un telefon, am avut 4 abonamente la Vodafone. Ca era bataie de joc nu mai spun, dadeam cate 10 dolari pe luna pentru fiecare abonament si aveam vreo 20 sau 25 de minute nationale si cateva in retea. Apoi, suparati de ofertele proaste (pe vremea aia Connexul manca rahat, nu avea zeci de mii de reclame, vedete care sa ii promoveze, nu aveau telefoane la promotie, si ce e mai rau, nici minute la cartela sau abonament. Era un fel de Romtelecom cand nu exista Rds). Apoi, am trecut toti la Orange, sau Dialog, cum se numea, si parca era putin mai bine, aveau minute mai multe la cartela decat la abonament, dar avantajul punctelor de fidelizare si al telefoanelor ne-au facut sa ramanem in retea pana la aparitia Cosmoteului. Ca orice roman care se arunca cu capul inainte, am trecut toti pe Cosmote. Nu am ce comenta, la inceput erau cei mai buni. Am stat 5 ore la coada pentru cateva cartele cu 2000 de minute, pe care le-am impartit apoi tuturor si vorbeam, desi semnalul era prost, mi se parea o minune sa ai 2000 de minute intr-o retea.

Concurenta si-a spus cuvantul, caci dupa cativa ani in care mai toti au trecut la Cosmote, Vodafone si Orange au inceput sa isi dea seama cat de porcusori au fost si sa bage oferte din ce in ce mai bune: minute, mesaje, telefoane la oferta, internet pe mobil, telefon fix, etc. Totul parea a fi in avantajul clientului, desi este doar o iluzie ca avem nevoie de atatea minute si mesaje, de cele mai multe ori nu consumam nici jumatate, dar suntem multumiti ca platim ca sa avem cat mai mult.

Nu stiu insa care este politica firmelor de telefonie mobila in ultimul timp, ca ofertele sunt inexplicabile. Telefoanele la pret de abonament sunt apropiate ca pret cu cele la liber, iar telefoanele la un abonament scump sunt aproape la acelasi pret ca la un abonament ieftin, desi inainte diferenta era enorma.

Pe vremea cand am lucrat la Orange, la prelungirea abonamentului pe 2 ani primeai un telefon gratuit, un nokia 1100, tot felul de telefoane slabute, Alcatel, Sony Ericson, Sagem, cu radio fm, camera de 1 mp, polifonice, etc. Acum, aceleasi telefoane si modele slabe, la prelungirea abonamentului pe 2 ani sunt de la 50 lei in sus. Situatia este si mai critica in cazul smartphone-urilor. Telefonul HTC Desire HD este 620 de euro la liber la orange, iar la abonament pe 2 ani este 470 euro. Poate pare mare diferenta de 150 euro, dar daca e sa calculam un abonament de 40 euro/luna x 24 luni = 960 euro in plus adaugati la pretul initial al telefonului. Chiar si la cel mai mic abonament, 12 euro plus optiunea de date de 9 euro, 21 euro x 24 luni = 504 euro in plus. Stiu ca e vorba de minute si trafic la internet, dar Digi are cartela la internet cu trafic nelimitat la 10 lei pe luna.

Si atunci ma intreb, care este avantajul unui abonament, de orice fel, la o telefonie mobila din Romania?