Un francez a plecat în expediţia vieţii lui. Vrea să meargă din Africa până în Franţa pe jos. 20.000 de kilometri. Cu doar 7.000 de euro. Acum a ajuns în România, după doi ani de mers fără telefon, GPS, ci doar cu o cameră video. A băut apă de ploaie, a făcut baie în râu, a dormit sub cerul liber sau prin clădiri părăsite. În fiecare zi merge 80 de kilometri pe jos.  El spune că nu are altceva, decât visul ăsta.

Citesc şi mă gândesc ce înseamnă să ai timp pentru tine şi pentru visele tale. Să uiţi de rigorile societăţii şi să începi să trăieşti: vezi lumea, socializezi cu oameni diferiţi, înveţi să învingi limitele fizice, bei şi mânânci ce apuci, dar îţi trăieşti visul. Uiţi de superficialitatea de a fi robot. Fără ore fixe, fără meserie de o viaţă şi fără un concediu petrecut în fiecare an, în acelaşi loc, cu aceleaşi persoane.

E greu să ne depăşim limitele. Probabil ar fi o nebunie să ne urmăm toţi visele. Sau să plecăm în astfel de călătorii. Dar mă gândesc cât mă sperie să merg noaptea singură. Sau cât aş vrea să merg cu autostopul, dar fiecare şofer mi se pare un posibil violator. Ori să ajung să văd Clujul, dar de fiecare dată mă gândesc că banii îi pot folosi la altceva şi am destul timp să îl văd.

Sursă poză

Sunt invidioasă pe acest francez care nu face nimic cu viaţa lui şi totuşi face atâtea. Nici nu ştiu de ce avem nevoie în viaţă ca să ne simţim împliniţi. De ceva care să ne depăşească limitele, de familie, de resemnare? Şi când suntem destul de motivaţi ca să ne urnim fundul la magazin fără să ne urcăm în maşină? Când societatea noastră o să descopere frumuseţea mersului pe jos sau a minunatelor peisaje şi locuri din lume? Până să găsim răspunsuri la frustrările noastre, mă bucur să citesc astfel de poveşti. Aştept ca francezul să termine expediţia să îi pot spune, virtual, felicitări! Aici îi puteţi urmări traseul.

Din păcate, majoritatea elevilor sunt în clasa a XII-a şi nu pot onora toate festivalurile la care sunt invitaţi. Aşadar cei din Craiova care vor să cunoască mai multe despre teatru, iubesc arta sau vor să vadă cum este să fii actor, pot veni mâine la ora 14:00 la Casa de Cultură a Studenţilor. Puteţi întreabă de trupa Theatron sau de Ştefan Florescu şi astfel veţi putea fi membri ai acestei trupe. Nu va fi o admitere, căci “teatrul nu este o instituţie pedagogică, ci un loc în care tinerii se descoperă”, aşa cum afirmă regizorul trupei. Tot ceea ce contează este să iubiţi teatrul şi să îl lăsaţi să vă schimbe destinele.

Aşadar, vineri, 1 aprilie, ora 14:00, Casa de Cultură a Studenţilor din Craiova.

“In curand se implinesc 18 ani de cand am inceput sa lucrez la Volvo, o intreprindere suedeza. A lucra cu ei este ceva foarte interesant. Orice proiect aici ia 2 ani pentru a se concretiza, oricat de ingenioasa sau simpla ar fi ideea. Este o regula.  Procesele de globalizare cauzeaza in noi (brazilieni, argentinieni, columbieni, peruani, venezuelieni, mexicani, australieni, asiatici etc…) o anxietate generalizata in cautarea de rezultate imediate. In consecinta, stilul nostru rapid nu se incadreaza deloc cu termenele de scadenta intarziate ale suedezilor.
Suedezii dezbat, si iar dezbat, organizeaza “n” sedinte, efectueaza evaluari, etc…, SI LUCREAZA … dupa o schema mult mai incetinita. Ceea ce este uimitor, este ca acest stil tot timpul da rezultate, in timpul lor (al suedezilor), astfel ca punand impreuna maturitatea necesitatii cu tehnologia potrivita, nu prea inregistreaza pierderi.

Pe scurt:
1) Suedia este de marimea unui singur stat din Mexic;
2) Nu are decat 2 milioane de locuitori;
3) Cel mai mare oras, Stockolm, abia daca are 500 de mii de locuitori, asa ca o mica localitate din Mexic;
4) Mari intreprinderi cu capital suedez: Volvo, Scania, Ericsson, Electrolux,  ABB,  Nokia, Nobel Biocare, etc.

Nimic rau in asta, nu-i asa? Pentru a avea o idee de importanta lor, ajunge sa mentionez ca Volvo face motoarele propulsoare ale navetelor de la NASA.. Poate se inseala suedezii, dar ei sunt cei care-mi dau mie salariul. Trebuie sa mentionez ca nu cunosc un alt popor care sa aiba o cultura colectiva ca a suedezilor.

Va voi povesti o scurta istorie doar ca sa va faceti o idee:
Prima data cand m-am dus in Suedia in 1990, unul dintre colegii mei suedezi ma aducea la serviciu in fiecare dimineata cu masina lui. Era in septembrie, era frig si fulguia. Ajungeam foarte repede la intreprindere si el parca masina tot timpul foarte departe de intrare. In fiecare dimineata vin in jur de 2 mii de angajati cu masina la serviciu…
In prima zi nu am facut nici un comentariu, nici in a doua sau in a treia, dar in una din zilele ce au urmat, cu un pic mai multa incredere, l-am intrebat pe colegul meu:
- Aveti locuri de parcare fixe aici? Am vazut ca parcarea este complet goala cand ajungem si totusi tu parchezi la mare distanta de intrare…..
Iar el mi-a raspuns pur si simplu:
- Nu, dar noi, care ajungem foarte devreme, avem tot timpul sa mergem pana la intrare, dar cei care ajung mai tarziu, au mai multa nevoie sa gaseasca locuri mai aproape de intrare, nu crezi?

Imaginati-va ce fata am facut. Si acest lucru a fost suficient ca sa-mi schimb in profunzime mentalitatea. Mai nou, in Europa exista un curent denumit “Slow Food” (Slow Food International Association), Asociatia internationala a alimentatiei cu rabdare, al carei simbol este melcul, isi are centrul in Italia. Ceea ce predica aceasta miscare “slow food” este ca oamenii trebuie sa manance si sa bea lent, pentru a savura mancarea, pentru a se bucura de procesul de prepare al mancarii, impreuna cu familia, cu prietenii, fara graba si de calitate.

Ideea este de a se contrapune spiritului “Fast Food” si a tot ceea ce reprezinta el ca stil de viata. Surpriza este ca aceasta miscare Slow Food, serveste ca baza pentru o miscare mult mai ampla numita Slow Europe , dupa cum descrie revista Business Week in ultimele sale editii europene. Totul a pornit de la punerea in discutie a grabei si nebuniei generate de globalizare, de dorinta de a avea nivelul vietii in cantitate mare, opus la a avea calitate, (ma refer la calitate de viata, sau calitate umana).

Conform revistei Business Week, muncitorii francezi, chiar daca lucreaza mai putin (35 de ore pe saptamana), sunt mai productivi decat colegii lor americani sau britanici. Si germanii, care in multe intreprinderi au implantat saptamana de 28,8 ore de munca, au vazut productivitatea crescand cu un laudabil 20%. Aceasta atitiudine, numita “slow attitude”, atrage atentia pana si americanilor, discipolii lucrului rapid, imediat si in cantitate mare. Pe de alta parte, aceasta atitudine fara graba nu inseamna sa se faca mai putin, nici sa se obtina calitate si productivitate mai mici, ci mai multa perfectiune, atentie la detalii si mai putin stress.
Practicand acest lucru in viata, inseamna o intoarcere la valorile familiei, ale prietenilor, ale timpului liber, ale bunei comoditati, ale vietii in micile comunitati. O intoarcere la AICI, prezent si concret, opus lui MONDIAL, indefinit si anonim, inseamna a relua valorile esentiale ale fiintei umane, a micilor placeri ale cotidianului, ale vietii simple si ale convietuirii, ale religiei si credintei.

INSEAMNA UN MEDIU DE LUCRU MAI PUTIN COERCITIV, MAI VESEL, MAI CALM, SI TOTUSI MAI PRODUCTIV, MEDIU IN CARE TOTI OAMENII FAC CU PLACERE CEEA CE STIU EI MAI BINE SA FACA.

E recomandabil sa ne gandim mai in amanunt la toate acestea. E posibil ca vechile proverbe: “Cu rabdarea trece marea” si “Graba strica treaba”, sa merite din nou atentia noastra in aceste timpuri de nebunie. Nu ar fi bine ca intreprinderile din comunitatea, orasul, statul sau tara noastra sa inceapa a dezvolta programe serioase de calitate, fara graba, chiar pentru a mari productivitatea si calitatea produselor si serviciilor,fara a pierde calitatea umana?

In filmul “Parfum de femeie” exista o scena de neuitat in care orbul (interpretat de Al Pacino) invita o fata la dans si ea ii raspunde:
- Nu pot, logodnicul meu va sosi in curand. La care orbul ii raspunde:
- Stii, viata se traieste intr-o clipa, si o ia la un tango. Cel mai bun moment al acestui film este aceasta scena de 2 sau 3 minute.

Multi traiesc alergand dupa timp, si il ajung doar cand mor, fie de un infarct, fie de un accident pe autostrada pentru ca goneau prea tare pentru a ajunge la timp.
Altii sunt prea nerabdatori sa traiasca in viitor, si uita sa traiasca in prezent, care este unicul timp care exista cu adevarat. Toti avem pe aceasta planeta acelasi timp, nici mai mult, nici mai putin de 24 de ore pe zi. Diferenta sta in utilizarea acestor ore de catre fiecare dintre noi. Trebuie sa invatam sa profitam de fiecare moment, pentru ca, dupa cum zice John Lennon: “Viata este ceea ce se intampla in timp ce planificam viitorul”.

Va felicit pentru ca ati reusit sa cititi acest mesaj pana la sfarsit. Multi l-ar fi citit doar pana la jumatate, ca sa nu piarda timpul…. Atat de valoros in aceasta lume globalizata !”

Ideea este ca daca ati reusit sa cititi acest mesaj, sigur ati invatat ceva. Ati reusit sa va ganditi macar cum ar trebui petrecut fiecare minut, cum orele trec si din tineri devenim adulti, iar apoi batrani. Cum alegem sa ne traim prezentul si cum ne raportam la viitor. Cel mai mult am fost impresionata de episodul cu parcarea. Nu stiu in lumea reala cata veridicitate are, pare mai degraba un concept, ceea ce ar trebui sa facem, dar nimeni nu face, insa, ma gandesc cum ar arata lumea cu astfel de oameni: care parcheaza mai departe masina cand au mai mult timp decat altii, care mananca usor pentru a savura mancarea cu familia, care fac sedinte si discuta pentru a pune la punct si cel mai mic detaliu al unui proiect, care scriu, citesc si au timp pentru orice, care merg usor, dar ajung repede la destinatie, care se bucura de fiecare clipa, care muncesc mai putin, dar produc mai mult. Cei care iubesc si privesc viata ca pe o sansa, nu ca pe o povoara. Cei care invata din trecut, traiesc prezentul si construiesc viitorul.

Duce la productivitate un stil de viata lent? Poate da, poate nu, dar in mod sigur merita incercat!

Pretul unui bilet este de 10 lei.

Eu mi-am pregatit intrebarile pentru aceasta intalnire. Voi, cei care nu puteti fi prezenti, ce ati intreba-o pe Gabriela Adamesteanu daca ati fi in sala? Sau despre ce ati vrea ca ea sa vorbeasca?

Recunosc ca prima data cand am citit descrierea de pe coperta am fost putin cam sceptica si m-am gandit ca toata lumea vorbeste despre schimbare, dar ca totusi nimic nu se schimba. Apoi mi-au trecut prin minte destule situatii cand oamenii au incercat acum sa faca ceva, dar cu toate astea s-au plafonat si au renuntat, sau oameni care au luptat toata viata pentru un scop, stiind ca asta este ceea ce isi doresc. Si atunci mi-am dat seama ca e o carte atat de complexa, incat inca din titlu reuseste sa ma bulverseze. Sa ma faca sa ma intreb de ce ar trebui sa fac ceva acum? De ce ar trebui sa iau niste decizii? De ce mereu de teama de a nu gresi il evitam pe “acum”? Cat de usoara ne-ar fi viata daca am avea curaj sa facem ce simtim? Cat de bine ne-ar fi daca ne-am raspunde propriilor provocari?

Pentru mine “Acum” este o provocare de a fi altfel decat sunt, dar asa cum imi doresc. De a porni schimbarea cu mine. De a incepe sa cred in oameni, proiecte, situatii, rezultate. Voi fi incantata sa aflu cu adevarat impactul cartii asupra mea. Stiu doar ca aceasta carte poate face din oricine acel cineva care vrea sa fie. Pentru ca in mod sigur va ajunge in mainile celor care vor sti sa o citeasca. Cu mintea si cu sufletul. Felicitari Mihail pentru noua carte si mult succes in toate!

Si mai ales multa vointa (asa cum tu ne-ai invatat la acel training) la maratonul de pe 17 octombrie. Mi-ar fi placut sa fiu acolo, dar cum nu pot ajunge, iti spun acum ceva ce tu mi-ai spus si as fi vrut sa iti zic in cei 100 m “Cel mai stabil si puternic punct de sprijin pentru oricine este chiar propria persoana.” Asadar, mult succes!

Visele lui Coco de a urca varfurile circuitelor Seven Volcanoes si Seven Summits au devenit planuri si devin realitate numai printr-o munca de echipa, prin efortul, entuziasmul si munca fiecarui membru al echipei care o sprijina si ii fac posibila ascensiunea spre varf.

Varfuri cucerite de COCO pana acum:

Expeditia din Antarctica se va desfasura in conditii extreme si cuprinde ascensiunea a doua varfuri: Mount Vinson – cel mai inalt varf din Antarctica si Mount Sidley – cel mai inalt vulcan de pe continent, aflate la peste 1000 km unul fata de celalalt. Coco va participa la ambele ascensiuni; pentru cea mai tanara alpinista din lume care ajunge pe Mt. Sidley si pentru cea mai tanara alpinista din lume si prima alpinista din Romania pe Mt. Vinson. Echipa Clubului Montan Altitudine va ramane in Punta Arenas dupa incheierea antrenementelor de aclimatizare facute in Patagonia.

Costurile totale ale expeditiei sunt de 70.000 euro. Detalii despre cum o puteti sustine pe Coco, gasiti pe site-ul celmaisus.ro

[via Fulgerica si Musat]

Sa incepem cu verbele la imperativ. Timpul imperativ exprima o porunca, un indemn, o rugaminte si are doar persoana a II-a, singular si plural. Adica “tu” si “voi”. El are formele: pozitiv si negativ. Astfel luam drept exemplu verbul “a face”.

Pozitiv: Tu fa! Voi faceti!
Negativ: Nu face! Nu faceti!

Cea mai frecventa greseala este la imperativ, negativ, persoana a II-a singular “nu fa”. De ce nu este corect? Intotdeaua la negativ, persoana a II-a singular, verbul se formeaza cu adverbul nu + verbul de conjugat la infintiv (a face, a sta, a manca, a zice, etc.). La persoana a II-a plural, forma negativa, este mai simplu. In fata verbului de la forma pozitiva ( (voi) faceti) se pune adverbul nu.

Astfel, in cazul verbului “a fi” avem urmatoarea situatie:

Pozitiv: Tu fii! Voi Fiti!
Negativ: Tu nu fi! Voi nu fiti! (niciodata nu se va scrie “tu nu fii” pentru ca verbul de conjugat este “a fi” si structura corecta este “adverbul nu + verbul de conjugat “a fi”.)

Un pont pentru timpul imperativ: forma afirmativa la persoana a II-a sg se formeaza in general de la persoana a III-a singular, indicativ prezent (ex: El citeste –> iar la imperativ persoana a II-a singular, afirmativ: Tu citeste!) sau de la persoana a II-a indicativ prezent (ex:  Tu fugi. –> (Tu)fugi!).

Cam atat pentru prima lectie. Sper ca v-au fost utile informatiile. Mentionez ca aceste informatii provin din cunostintele proprii, se poate ca unele informatii sa fie gresite, desi incerc sa ofer informatii cat mai concise si corecte.

Primul ajutor pentru escroci, si cel mai important, este faptul ca operatorii de telefonie nu iau nicio masura, desi escrocheriile prin SMS au loc de ani de zile.

Al doilea ajutor pentru escroci ar fi ca cineva sa le dea liste cu abonati. Ultima metoda de teapa suna cam asa:

Mama, am avut un accident, acum sunt in spital, dar nu stiu in care. Stiu doar ca ma simt rau. Poti vorbi cu medicul la numarul asta sau numarul spitalului

Nu sunt sigur daca toti operatorii de telefonie si-au externalizat serviciile, iar baza de date a ajuns si pe mana altora sau daca persoane din interior divulga date despre clienti, insa altfel e greu de inteles cum nimeresc escrocii sa sune pe numere de abonament, persoane peste 25 de ani si persoane de la tara.

Cazul de la ProTv este si mai dubios. Mi-e greu sa cred ca se apuca cineva sa sune la intamplare, ar avea prea multe necunoscute (varsta, sexul, starea civila, etc).
Din cate apeluri ar da de cineva care sa fie mama unui copil cu varsta care sa-i permita sa plece singur de acasa?

Al treilea ajutor pentru escroci este oferit chiar de abonati. Sunt persoane care isi lasa pe forumuri numarul de telefon, varsta, starea civila si cati copii au ( impreuna cu varsta copiilor, bineinteles). Pe forumurile cu discutii despre vacante am intalnit o multime de astfel de cazuri. Afli foarte usor despre o familie numarul de telefon, adresa de email, ce animale de companie detin, orasul, situatia financiara, modelul masinii, cati membrii are familia, varstele lor si cand sunt plecati de acasa.