China a crescut in ultimul timp datorita exporturilor pe care le face in zone precum SUA si Europa. Insa diferenta dintre exporturi si importuri este ca importurile le iei de unde vrei tu, iar exporturile le faci unde vor altii.
De exemplu, chinezii castiga in fiecare an sute de miliarde de dolari numai din schimburile comerciale cu SUA, insa maine pot sa primeasca un frumos embargou care sa-i lase fara banii astia.

Explicati-mi si mie logic, de dragul Iranului sau al Coreei de Nord, de ce s-ar pune China rau exact cu cei care ii cumpara produsele?

Spunem că avem principii, dar nu știm să le definim atunci când ni se cere. Poate că le-am pierdut în timp ce căutam să ajungem sus. Poate că am devenit prea comerciali, la fel ca produsele proaste pe care le lăudăm. Poate că nici nu ne mai interesează ce simt ceilalți, tot ce contează e să fim pe primul loc.

Se spune că în jurnalism trebuie să ai stomacul tare. Când am auzit expresia, la vreo 18 ani, credeam că se referă doar la criticile cititorilor, editorului, redactorului-șef sau la nervii celor despre care scrii. Între timp, fără să ajung jurnalistă cu acte în regulă, am aflat că de fapt trebuie să treci peste toți. Să fii rău, dar să zâmbești fals. Să îți urmărești interesele. Să te vinzi propriului orgoliu. Să fii tu cu tine în lupta pentru locul pe care poate că îl meriți, poate nu. Să nu fii moale. Să nu te lași intimidat de falsa prestație a unora.

Doar că, există un preț și în duritate. Începi să latri în fața a milioane de oameni doar ca să demonstrezi că cineva e mai prost decât tine. Sau că e mai corupt decât îi permite fișa postului (că ceva-ceva, tot i se permite). Faci spectacol. Ai bani, notorietate și relații. Dar nu și bun-simț. Merită atunci să te vinzi doar pentru că oricum e altcineva dispus să o facă?

Deci, unde se duce cresterea economica cand se duce?

Doar că, tot în ultimul timp am trăit o sensibilitate care m-a buimăcit. Mă îndurera durerea oricui, cunoscut sau necunoscut. Că auzeam de un accident sau de un animal rănit, puneam la suflet de parcă viaţa nu ar fi o junglă sau, cum spun unii, selecţie naturală. Şi m-am întrebat, ce făceam daca eram psiholog?

Oamenii ăştia, care îşi fac cu adevărat treaba, trebuie să asculte mii de cazuri, să găsească soluţii şi în acelaşi timp să aibă viaţa lor. Ştiu că e ca în medicină, dar parcă e o mică diferenţă. În medicină cazurile sunt mai mult sau mai puţin grave, dar sunt la fel. Aceleaşi afecţiuni fizice. Aici însă, psihologii lucrează cu sufletul celor care apelează la ei. Ca şi cum cineva ţi-ar încredinţa inima să o ajuţi să redevină vie. M-am tot întrebat cum rezistă şi mai ales, psihologii merg la psiholog?

Aceleaşi semne de întrebare şi pentru psihiatri. Dacă cineva îmi spune o poveste de groază, fie ea şi inventată, aproape că îmi e frică să mă mai dau jos din pat. Psihiatrii, mai ales cei din spitale, trebuie să asculte zi de zi halucinaţiile pacienţilor. Oare cum poţi să îţi păstrezi sănătatea mintală când zilnic cineva îţi spune poveşti cu monştri, infractori, păpuşi, fantome şi alte elemente de science-fiction?

Oricum ar fi, cele două meserii merită tot respectul.

Ştiu că un oraş nu se promovează uşor. Doar că, sunt câteva elemente care nu ar trebui să lipsească în niciun oraş, cu atât mai puţin în primele 10 ca mărime din ţară:

-          pancarte cu traseele autobuzelor. În Craiova treaba cu transportul în comun e atât de împuţită, încât nici locuitorii oraşului nu ştiu cu ce autobuz trebuie să meargă ca să ajungă la destinaţia dorită. Mai mult, în oraşul nostru un autobuz vine din 20 în 20 de minute, iar atunci e plin şi rişti să mai aştepţi încă 20 de minute până vine următorul. O primă condiţie ca un turist să fie mulţumit: să vada harta oraşului, să îşi stabilească traseul, să găsească autobuzul şi să afle în cât timp soseşte în staţie.

-          pliante cu atracţiile turistice din oraş. M-au întrebat câteva persoane venite în Craiova ce pot vizita. Nu am putut să le recomand prea multe, nu pentru că nu ştiu istoria oraşului, ci pentru că nu se valorifică nimic. Case memoriale, muzee, clădiri vechi, toate sunt lăsate în paragină şi uitate în colţurile dubioase ale oraşului.

-          o hartă cu restaurantele şi puburile din oraş. Ştiu că ne mai salvează aplicaţiile smartphone-urilor, dar practic nici eu nu ştiu multe locuri bune unde poţi mânca în Craiova. 1 – pentru că nu prea există şi dacă vrei ceva special nu găseşti (a nu se înţelege ceafă de porc cu cartofi prăjiţi), iar 2 – în ceea ce priveşte puburile, suferim de o lipsă de imaginaţie teribilă (aici aproape toate puburile şi barurile apărute în ultimii ani au culorile alb-negru).

-          un pliant cu instituţiile oraşului respectiv. Poate turistul are treabă La Primărie, Prefectură, Fisc, Poştă, Universitate, puşcărie etc. Din păcate, trebuie să oprească lumea pe stradă să întrebe încotro şi pe ce stradă să meargă.

Ca o conluzie, puteţi veni în Craiova doar pentru oamenii faini de aici (sunt destui) şi pentru câteva proiecte culturale care se dezvoltă frumos, zi de zi. În rest, o să vă pierdeţi în lipsa de promovare a obiectivelor turistice. Iar în centru o să vedeţi doar nişte muncitori care se prefac că muncesc. De fapt nici măcar nu se mai prefac.

Si daca sunt atat de destepti, la ce dracu’ ne lasa sa mai cheltuim milioane pe recensamant, cand pot sa ne zica ei la fix cati suntem?

Mi se pare un abuz ca ceva facultativ să devină obligatoriu prin simplul fapt că figurezi într-o listă. În America, deşi vorbim de sume uriaşe pe care studenţii le plătesc pentru facultate, sistemul îţi oferă posibilitatea să alegi ce cursuri vrei şi profesorii care te încântă. Acolo, cadrul didactic trebuie să te convingă că e suficient de pregătit pentru banii tăi şi că nu ai timp de pierdut cu seminarii sau cursuri ale căror valoarea nu corespunde direcţiei pe care ai ales să mergi.

De exemplu, anul trecut aveam laborator la informatică. Un laborator la care stăteam pe mess. Parol că am învăţat acasă cum să folosesc reţelele de socializare. Nu am nevoie de curs obligatoriu cu care să îmi pierd timpul. În primul rând, contează motivaţia fiecăruia dacă face ceva sau nu cu facultatea. Că studenţi care merg doar pentru prezenţă sunt cu zecile de mii. Studenţi care merg să înveţe sunt puţini. Şi atunci de ce trebuie să ni se impună ceva care depăşeşte puterea noastră de decizie? Poate că lipsa acestei obligativităţi ar duce la concurenţă reală şi studentul ar şti pentru ce să opteze.

În plus, tot aud poveşti cu asistenţi cărora li se dau diferite laboratoare pentru că facultatea nu are destule cadre didactice. Iar asistenţii nu sunt specializaţi în acele domenii. E adevărat că unii se pregătesc chiar dacă nu au acea specializare, dar mulţi, cei mai mulţi, predau fără să aibă habar. Şi se trezesc corectaţi de studenţi, ceea ce, pentru o facultate cu sau fără pretenţii, asta devine o absurditate. Atunci, tu ca student care ai alte opţiuni şi posibilităţi de a învăţa/câştiga bani, de ce să ţi se impună aşa ceva?

Cei cu care m-am contrazis au spus că asta e singura metodă prin care generaţia mea mai poate fi motivată: prin obligativitate. Atunci, ce ar fi ca profesorii să vină acasă să ne predea, că poate poate reuşim să conştientizăm că ce învăţăm în facultate aplicăm o viaţă întreagă? (aviz studenţilor de la medicină care plătesc examene şi apoi vedem decese din cauza unei injecţii prost făcute).

Pe vremea aia nu aveam nici măcar joc pe televizor. Aşadar, excludem din start site-urile cu femei dezbrăcate, imaginile cu nudităţi, articole cu fantezii sau alte procedee erotice sau porno. Înţeleg ca acum 10 ani revista PlayBoy să fi avut farmec, dar acum, când e pe toate rafturile, chiar lângă cărţile de copii din hypermarket, o mai cumpără cineva?

Pe semne ca nu da bine ca 95% dintre suporteri sa-si bata p**a de “marele” antrenor Hagi.

Vânzătoarele sunt pentru prima dată amabile. Îţi oferă o pungă drăguţă, fac o glumă râzând satisfăcător şi mulţumesc clienţilor pentru cumpărăturile făcute. Poate că e prea devreme pentru nervii unei zi de muncă. Nu sunt numai tineri la cumpărături. Sunt şi doamne. În vârstă. Cu unghiile roşii, buzele vişinii şi părul vopist negru pentru întinerire dau zor să găsească o ţinută cât mai unică. Nu îndrăzneşti să le priveşti, deşi uneori ochii îţi rămân aţintiţi pe alegerile lor.

Banii daţi pe haine bat recoduri: 300, 500 lei, sau pentru cei mai săraci 25 lei o cămăşuţă. Unele firme  au cel mai ieftin produs la 100 lei, o căciulă sau un accesoriu, blugii sau cămăşile pornesc de la 200 lei. Nici încălţămintea nu e cu mult mai ieftină. Peste 300 lei o pereche ce imită pielea de calitate. Restul sunt vizibil proaste şi cu firma imprimată care valorează 90% din produs. Dar lumea cumpără. Şi ieftine şi scumpe, mallurile şi magazinele de haine sunt la mare căutare.

După un vox prin Universitate, unde se presupune că studenţii sunt săraci, stresaţi, acei tineri cu buzunarele goale, aflăm că unii dau pe haine şi 500 lei pe lună. Mult aş putea spune eu ca fata, care mereu îmi fac cumpărăturile cu chibzuinţă şi fără să ajung la sume uriaşe pe lună. Dar poate că nu am eu acest virus atât de prezent în societatea modernă.

Voi câţi bani daţi pe haine? Sau măcar o evaluare a timpului petrecut în magazine.