OK, inteleg, masina este arsa complet, ca de aia este asa ieftina. Ce nu inteleg eu este trecerea optionalelor in anunt. Care-i rostu’ lor?

(click pe poza pentru marire)

[via Autovit]

P.S. Daca tot suntem la categoria anunturi, hai ca mai pun unul.

Incercati sa va imaginati ca de maine veti fi tigani. Dar nu doar o zi asa cum am propus in titlu, ci de maine o viata intreaga. De fapt mi-ar placea sa isi imagineze Basescu asta, dar cum sunt convinsa ca nu ar putea fi supus unui asemenea efort, prefer sa las oamenii inteligenti sa continue acest exercitiu.

De maine ati fi tigani si parintii vostri nu ar avea nicio pregatire, nici macar cele 4 clase terminate. Ati trai intr-o vila cu multe masini, toate furate, sau ati fi cu cortul la iarba verde, imbracati in cojoc, cu 2 carute din alea cu copertine pe care scrie geamuri si va pregatiti pentru iarna: cu fier vechi, paturi si covoare furate din magazine. Ati avea 2 copii, unul nascut cand aveati 14 ani, iar altul la 16 si acum, dupa multi ani, cand copiii s-au saturat de cersit si spalat parbrize, lumea nu stie care sunt parintii si care sunt copiii.

Nu ati avea niciun venit si cersitul sau vandutul covoarelor furate au inceput sa nu mai mearga. Nici macar furatul prin Franta si alte tari pentru ca stim cu totii episoadele cu tiganii expulzati, care, intampinati de jurnalisti la aeroport, injura, scuipa si ameninta.

Si fiind voi tiganii astia pe care i-am tot descris mai sus, vine presedintele tarii si face declaratii care va privesc pe voi. Bineinteles ca nu intelegeti nimic din ce spune el, dar prindeti o oarecare ura doar pentru ca va rosteste numele. La fel ca si restul populatiei care v-ar vrea izolati intr-o lume a voastra, sa nu mai stie nimeni de voi, altii nu va suporta pentru o sticla de Fanta pe care le-ati furat-o in copilarie, unii dintre voi sunteti atat de inconstienti, incat mergeti cu masinile furate fara permis pentru ca nu stiti sa cititi si astfel nici nu aveti cum sa incercati sa obtineti permisul, si omorati oameni nevinovati, si astfel lista cu lucrurile rele pe care le faceti continua mult si bine.

Dar, intr-o nu stiu care zi apare acest salvator, numit presedinte, care declara prin partile alea din care nu fura nimeni, pentru ca nu au ce, ca noi romanii trebuie sa recunoastem ca tiganii fura si ca ei din asta traiesc. Bai, ce chestie inteligenta. Deci presedintele asta vrea sa trezeasca poporul roman, sa il constientizeze ca tiganii fura si din asta traiesc. Isi imagineaza el ca noi, romanii, eram atat de naivi incat nu stiam asta. Incat credeam ca toti tiganii sunt profesori universitari, doctori la Paris, inalti functionari, reprezentantii culturii romanesti peste hotare, etc. Ha!

Revenind, voi sunteti tiganii si solutia gasita e ca ceilalti romani sa se razvrateasca si sa navaleasca pe voi, tiganii, ca furati. Si acum sa ne imaginam o solutie, pe care nu o vor aplica niciodata politicientii, dar care ar putea fi mai buna decat recunoasterea unui adevar pe care il stie toata lumea. Sa se introduca invatamanul obligatoriu pentru tigani si acele locuri din facultati disponibile pentru ei, sa nu fie doar 1 sau 2, si acelea ocupate de romani care au nu stiu ce strabunici romi si cu cateva pile intra cu o medie mica pe aceste locuri, astfel nu ar recunoaste niciodata ca sunt tigani.

Deci romii sa aiba fix aceleasi locuri ca si romanii, sa nu mai fie locuri speciale pentru ei, dar cele 10 clase sa fie obligatorii. Fiecarui rom sa i se asigure un loc de munca, sa fie interzis cersitul, copiiilor romi sa li se construiasca camine, unde sa fie cazati in conditii decente, sa fie supravegheati, sa fie pusi sa citeasca, sa invete ce e binele si ce e raul.

Sa fie luati acum toti copiii romi de au 7 ani si sa fie dusi la scoala. Supravegheati. Sa i se scoata din minte copilului rom perioada in care a fost pus sa cerseasca, lasat iarna in tricou pentru a inspira mila. Sa invete si sa ii placa sa faca parte dintr-un colectiv normal. Parintii lui, tiganii care si ei au trecut la randul lor prin aceeasi copilarie grea, in care au invatat doar sa fure, sa scuipe si sa injure, sa li se asigure cursuri de invatare a unei meserii. Sa ii consilieze cineva. Sa se faca ceva util pentru toti. Si atunci, cand acei copii de 7 ani vor creste, vor ajunge sa inteleaga ca nu la 14 ani se face un copil, vor ajunge sa mearga la facultate, sa invete, atunci isi vor forma o familie si vor reusi sa le transmita copiilor acele lucruri bune pe care ei le-au invatat, acele experiente din scoala, liceu, facultate care sunt de neuitat, ii vor pune la randul lor sa mearga la scoala si sa citeasca.

E de ajuns sa se schimbe o singura generatie de tigani ca ei sa deveni normali, sa devina oameni placuti si doriti de societate. Sa invete ce inseamna valorile, moralitatea, sa le dobandeasca, sa le iubeasca si sa le respecte. Sa fie fericiti, sa spere intr-un viitor, intr-o casa, familie si masina. Sa aiba diplome pe care sa le puna pe pereti ca celelalte generatii sa se mandreasca cu ei.

Tiganii nu se nasc inculti, rai, agresivi. Tiganii invata toate astea din nevoia de a trai si din lipsa alternativelor. Nu cred ca ii discriminam, dar nici nu ii ajutam. Nu cu bani sau mancare, ci cu legcare sa ii determine, sa ii oblige sa se schimbe. Nici noi romanii nu eram mai presus de tigani inainte sa fie infiintate scoli, universitati, inainte ca invatamantul sa devina obligatoriu. Dar daca o data s-a putut, se poate si a doua oara! Orice roman cu nesansa de a fi educat este la fel de rau ca un tigan!

Si acum, tu, cel care vei fi tigan de maine o viata intreaga, cum te-ai simti sa traiesti ca tiganii din ziua de azi?

Cred ca este una din cele mai grele intrebari, alaturi de cine suntem, de unde venim si unde ne ducem. E ca si cand ai fi fata in fata cu pestisorul de aur si ar trebui sa ii spui cele 3 dorinte.

Nu m-am gandit niciodata ce as vrea sa aflu din viitorul meu, motiv pentru care orice oferte de la ghicitoarele in porumb, cafea sau palma le-am refuzat. Mai intai ar trebui sa stabilim ce inseamna viitorul pentru fiecare dintre noi. Pentru unii se rezuma la ziua de maine si la dorinta de a trai la fel ca azi. Altii insa il vad ca pe o oportunitate de a se autodepasi, de a progresa si de a se realiza profesional si spiritual. Pentru majoritatea viitorul inseamna stabilitate: familie, copii, casa, nepoti, etc.

Ma gandesc la intrebarea pusa si realizez ca e una destul de complexa daca ma pune intr-o situatie dilematica. A vrea sau a nu vrea sa ne stim viitorul? Daca ni l-am sti am mai fi motivati sa luptam pentru a obtine ce ne-am dori sau ne-am plafona stiind ca asta se va intampla? Sa fiu sincera, daca as putea sa vad viitorul, nu cred ca m-as rezuma la un singur lucru. Ar fi greu sa aleg, astfel mi-as dori ca aria vizuala sa fie cat mai mare. Poate ca frustrarile acumulate in aceasta perioada m-ar face sa imi doresc o alta Romanie: politicieni capabili, legi bune, tineri dornici sa ramana in tara sa profeseze, oameni care isi arunca hartiile la gunoi, scoli sigure, profesori bine platiti, pensionari fericiti, emisiuni de bun-gust, stiri cu statistici pozitive, fotbal de calitate, arbitri corecti, antrenori capabili, documentare romanesti, filme bune, etc. Mi-ar mai placea sa fiu cea care stie ca a contribuit putin la realizarea fiecarui lucru din cele de mai sus.

Astfel, cred ca fiecare dintre noi putea vedea viitorul prin prisma faptelor pe care le face. Daca vom continua sa luptam pentru visele noastre, in mod sigur ele vor deveni visele tuturor, ale comunitatii din care facem parte. Viitorul este cea mai imprevizibil si totodata previzibila axa din viata noastra. Il putem modela cum vrem, dar la fel de bine suntem modelati de el!

Aceasta insemnare participa in concursul organizat de RCA ieftin. Am aflat de concurs de la Blogatu.

Pe unii oameni ii deranjeaza minciuna. Pe altii indiferenta si nepasarea. Pe cei mai multi violenta. Sunt multe lucruri care ne deranjeaza, dar ele continua sa existe si sa persiste nu numai in articolele si gandurile noastre, ci si in viata de zi cu zi.

Astfel, sa luam cazul unor jurnalisti in devenire care opteaza pentru facultatea de jurnalism si isi doresc sa schimbe ceva. Sa il schimbe pe Becali cu Bute, sa faca din tabloide o simpla poveste si sa conteze doar presa adevarata, sa reuseasca sa fie altfel decat tanara generatie si sa se impuna prin cultura. Ma gandesc ca orice om care opteaza pentru aceasta facultate se gandeste macar putin la toate astea, mai ales ca inca nu a apucat sa fie manipulat si cumparat, asa cum se intampla cu multi jurnalisti din Romania. Pe scurt, un tanar astfel prezentat cere respect din partea facultatii, profesorilor, comunitatii, dar si din partea celor mai inalti.

Intervine insa candva o problema de principii. Aceea de a nu respecta niciodata pe nimeni si nimic, dar sa le vrei pe cele de mai sus. E imposibil si atunci inseamna ori ca esti indraznet in sensul negativ cand ceri toate astea, ori ca nu ti-ai dorit nimic din toate cele si singurul scop pentru care ai mers la facultatea respectiva este sa ai o diploma.

Si nu e numai cazul celor de la Jurnalism. Si cei de la Drept sau Politie sau Finante fac aceleasi greseli. Si nu pot concepe cum ca student la Jurnalism nu poti sa respecti nici ceea ce tine de bun-simt, ca in cea mai mare parte la asta se rezuma aceasta profesie. Daca intr-o cladire iti este specificat ca nu ai voie sa fumezi, dar iti ofera un loc de fumat, tu sa fumezi in alta parte si sa arunci tigarile dupa calorifer. Sau sa ti se spuna ca nu ai voie sa intarzii la un curs pentru ca trebuie sa te obisnuiesti cu punctualitatea, si tu sa ajungi la sfarsitul lui doar pentru prezenta. Sau sa fii la Drept si sa iti placa Salam si alti interlopi si sa le mai tii si apararea. Sau la Politie si sa incalci toate regulile de circulatie ca doar tu vei fi viitor politist si crezi ca ai acest drept. Pai si cum vrei ca ceilalti sa respecte regulile, daca tu, cel din domeniu, nu faci asta?

Si ce asteptari sa mai avem de la jurnalisti in formare care citesc doar Libertatea si Can-Can? Care nu stiu ce inseamna Twitter sau cum se face un blog. Care au citit doar Ion si Morometii si la ele poate doar rezumatul de pe net?

Respectul nu inseamna numai sa dai locul in tramvai unui batran sau sa ajuti la piata pe cineva sa care o plasa. Respectul inseamna sa poti sa oferi ceea ce vrei sa primesti. Tot atunci iti poti rezerva dreptul de a cere ceva.

Cand erau la guvernare PNL-istii, mai tineti minte cum sareau PD-L-istii in ajutorul sindicalistilor? Nu vi se pare ca acum este exact invers? PNL-istii, dusmanii de atunci ai sindicalistilor, sunt acum prietenii lor. In primavara, cand din PSD au plecat mai multi parlamentari, ce ziceau PSD-istii despre traseismul politic? Acum nu mai au nicio treaba, astazi il primira in partid pe unu care in urma cu 3 luni isi batea joc de Ponta.

Toti politicienii romani sunt la fel, numai ca, atunci cand sunt la guvernare, sunt ca o posirca pusa intr-o sticla de plastic, toti gusta din ea, la nimeni nu place, iar cand sunt in opozitie, avem o posirca pusa intr-o stica de de whisky sigilata, toata lumea se uita la ea, insa nimeni nu gusta.

Ma-ntreb, oare cand isi vor da seama romanii ca posirca e de vina?

M-am tot gandit in ultimul timp cum este sa scrii sub anonimat. Am incercat sa gasesc avantaje si dezavantaje, dar parca nu as putea sa inclin balanta spre da sau nu.
Acum 1 an si ceva, sau poate 2, am scris un articol despre o situatie destul de jenanta in liceul meu ce il avea ca protagonist pe directorul scolii. Nestiind ca acesta sau altcineva citeste blogul si a fost informat de articol, mi-am permis sa ma exprim liber, exact asa cum am simtit. Surpriza a fost ca dupa cateva zile sa urmeze o discutie in biroul dumnealui, dar din fericire am descoperit un om deschis la minte care nu actioneaza sub impulsul puterii. Ca au ramas si cateva promisiuni nerespectate, asta e altceva.

Ce vreau sa subliniez este insa ca de atunci a aparut autocenzura. Stiind ca o parte din profesori citesc blogul si ca atunci cand mai eram implicata in vreo traznaie imi auzeam cate una de bloguri, am inceput sa scriu din ce in ce mai putin despre problemele reale din liceu, incercand sa menajez cumva parerea celor care ma citeau si aveau un statut important in liceu.

Am terminat insa liceul cu o urma de regret de a nu putea relata si alte probleme (nu ca nu as fi putut sa scriu si de bine, dar am fost invatata candva ca aprecierile vin de la sine, ceea ce conteaza e o critica constructiva ) si am inceput facultatea. Acum ma aflu insa intr-o dilema destul de mare: sa incep sa scriu despre facultate ce nu consider ca e bine, cum suntem mutati in alte facultati 2 zile din saptamana pentru ca nu exista o sala de clasa disponibila in ditamai universitate unde sa tinem cursurile, cum nu exista interactiune, dar si alte probleme pe care nu le pot dezvalui inca din primul articol sub semnul intrebarii, sau sa incerc sa ma autocenzurez, de teama ca fiind la Jurnalism e aproape inevitabil sa nu fac cunoscut blogul in randul colegilor si profesorilor, si stiind ca si ei vor citi cele scrise, nu ma voi mai putea exprima liber.

Si atunci ma tot intreb cum este mai bine? Sa ai un blog sub anonimat in care sa scrii de scoala, profesie, sot, amant, cunostinte si sa iti poti exprima punctul de vedere fara a te cenzura si fara a incerca sa pari astfel decat esti, pentru ca lumea are tendinta de a te eticheta in functie de ce scrii, iar daca te cunoaste trebuie sa te modelezi pentru a nu fi criticat sau discriminat intr-o anumite societate pentru gandirea ta sau sa fii tu, cu identitatea reala, pus de cele mai multe ori in situatia de a te autocenzura, insa cu satisfactia de a putea participa la evenimente reale, cu oameni reali, de a socializa online pana la un punct, dupa care sa te arati si offline, de a fi cunoscut pentru ceea ce esti si ceea ce faci?

Odata cu lansarea siteului Beko – gatesti ingenios, mi-am amintit cat de utila poate fi munca de gospodina atunci cand ai langa tine toate instrumentele necesare gatitului, cateva retete ingenioase si bineinteles pe cineva care sa iti tina de urat!

Si pentru ca navigand pe siteul celor de la Beko am dat de cateva retete de prajituri, printre care si prajitura cu crema de vanilie si capsuni, am hotarat ca nu ar fi rau ca intr-o zi de vineri sa imi demonstrez maiestria in arta gatitului. Si daca tot a venit vorba de gatit, m-am gandit sa ne laudam fiecare cu cate o mancare pe care am gatit-o si am fotografiat-o.

Macar acum sunt sigura ca nu o sa dau gres la prima vizita a soacrei cand va trebui sa o impresionez. O reteta buna tot o sa gasesc!

In incercarea de a gasi un raspuns acestei intrebari, m-am tot gandit la rostul omului in viata. De fapt, scenariul este unul cat se poate de simplu, insa la un moment dat iti pui intrebarea oare ce ai vrea sa ramana in urma ta. Sa stie oamenii ca ai trasat o dara pe pamant, sau pur si simplu ai fost tu.

De ce un om obisnuit, cu serviciu, familie si cateva excursii in lume pe parcursul vietii si-ar dori ca numele lui sa ramana in amintirea celorlalti? De ce toata atentia oamenilor de stiinta se indreapta spre aceasta obsesie de a ramane vesnici in amintirea celorlalti?

Si daca pana acum am citit atatea absurditati, acest articol (de fapt informatia acestui articol) chiar mi-a lasat impresia ca nu avem nimic mai bun de facut decat sa cautam cu toata ardoarea sa ne facem cunoscuti nu prin gesturi, ci prin amintirile pe care le detinem. Adica oamenii de stiinta se lupta sa faca un back-up al propriului creier. Iar titlul articolului “Fii nemuritor, salveaza-ti creierul pe computer” nu face altceva decat sa imi intareasca ideea ca nu mai suntem capabili sa ne traim vietile decat daca importam amintirile intr-un suport digital. Inteleg ca Barbu sau Blaga au facut poezie si au ramas in amintirea celor de azi si de maine prin operele lor, inteleg ca fara aportul lui Einstein lumea nu ar mai fi aratat asa azi, dar nu vad de ce s-ar schimba ceva daca ar ramane drept mostenire stranepotilor mei, creierul meu pe un hard-disk.

E oare tot ce putem lasa in urma noastra? Amintiri si trairi pe care doar noi ar trebui sa ni le insusim, iar consecintele faptelor noastre sa nu mai conteze? Sa nu mai aiba oare nicio semnificatie faptul ca plantam un pom, construim o casa, crestem un caine vagabont, facem copii si ne educam nepotii? Sa insemne aceste lucruri prea putin pentru a ramane in amintirea celorlalti?

Eu inca ma gandesc ce as vrea sa las in urma mea. Voi?

Demult ma tot gandeam sa scriu ceva despre vanatoare, dar nu stiam exact ce. Ori vedeam ceva de Tiriac si imediat imi revenea acest gand, ori mai auzeam cate un tip care incerca sa ma impresioneze spunandu-mi ca se duce la vanatoare, ori cel mai de curand doctori de care nu poti da pentru ca sunt la vanatoare de fazani.

E posibil sa fiu subiectiva si sa zic ca e cea mai mare prostie si ocupatie pe care o poti avea. In acelasi timp ma gandesc ca si pescuitul, care e unul din hobbyurile mele poate fi considerat in proportii mai mici la fel de brutal. Dar parca totusi e o diferenta. Parca nu exista acea premeditare, nu exista acel sange rece, nu exista notiunea de ucis si crima.

Si stau si ma gandesc cum poti sa fii atat de nemilos incat sa planuiesti o vanatoare? Nu am fost niciodata, dar imi imaginez un scenariu in care se intalnesc cativa oameni seriosi, cu o autorizatie luata pe ochi frumosi, cu pustile lustruite, cu echipamente adecvate, facand glume de vanatoare si masurandu-si orgoliile care are captura cea mai mare sau cea mai numeroasa? Iar apoi fiecare vine acasa la nevasta si ii povesteste cum a impuscat rata, fazanul sau mistretul. Iar nevasta impresionata ii face o friptura din captura, urmand sa se laude altor femei ce barbat puternic are.

Si totusi e secolul XXI. Oamenii nu mai vaneaza ca sa traiasca. Poate reuseam sa inteleg acest fenomen acum multe secole in urma, atunci cand oamenii nu se deosebeau prea mult de animale. Dar acum, cand toti aspiram la un statut social cat mai inalt, sa luam drept placere vanatoarea? Acea meserie pe care unii o practicau pentru ca mureau de foame, iar acum cei mai bogati oameni ironizeaza societatea prin asemenea gesturi? Eu una nu pot sa inteleg. Sau poate sunt eu prea putin toleranta.

Dar voi, sunteti sau nu de acord cu vanatul?

Dupa ce am citit articolul despre Coober Pedy, un oras din sudul Australiei, unde in zilele de vara cu temperaturi ridicate oamenii traiesc sub pamant, mi-am pus intrebarea cum va fi lumea asta peste cateva mii de ani, ca sa nu zic milioane ca as fi prea optimista.

Desi oamenii de stiinta spun ca ar trebui sa populam cosmosul, imaginatia ma duce cu gandul la o viata subterana. Sa contribuim fiecare si sa ne gandim cum ar arata o astfel de lume daca ar fi posibila cu 6 miliarde de locuitori. Ce ar trebui sa luam si sa nu luam cu noi din viata pe care o avem acum?