Credeam, până nu demult, că facultatea e mai mult decât informaţie. Mă gândeam că te formează ca profesionist, ca om capabil şi responsabil în meseria pe care urmează să o practici. Din păcate, într-un oraş corupt, conservator, amoral (#craiova), facultatea de jurnalism m-a învăţat:

• Copiatul se punctează mai bine decât învăţatul. Aş putea să înţeleg  asta la examenele de umplutură, la liceu, capacitate, bacalaureat ş.a., dar nu la materiile care te învaţă să înţelegi societatea în care şi pentru care vei lucra. Aşadar, dacă scrii corect, concret şi bine, dar nu mot a mot din curs, eşti mai puţin punctat decât cei care au scris cu virgulă şi semnul întrebării de pe foi. Se încurajează astfel incorectitudinea.

• E permis copiatul. Scuza unor profesori că nu au văzut pe nimeni copiind mi se pare la fel de naivă ca „nu am ştiut că trebuie să învăţ”. Atâta timp cât putem vorbi, scrie pe telefon, trimite mesaje, foşni foi, prost să fii să nu copiezi. Prin toate metodele: fiţuici, cursuri pe genunchi, cască, mesaje, search pe net etc. Se promovează înşelăciunea.

• Aveam de făcut la unele materii referate. Cu bibliografie, normal, că nu mai suntem în generală să luăm de pe regielive proiecte gata făcute. Semestrul ăsta am umblat după cărţi, am tradus din alte limbi ce nu găseam la noi, am scos poze, am copertat etc doar ca să fie un proiect la nivel de facultate. Au fost însă primite şi proiectele scrise de mână, câteva foi, copiate de pe internet, fără bibliografie sau poze. Rezultatul? Avem toţi 10. Da, vorbim aici de superficialitate şi de copy-paste permis.

• Nu se respectă cerinţele pentru examen. Mă gândesc că nici în realitate nu o să se respecte toate contractele, dar măcar acum să simulăm că facem totul ca la carte. Încă un punct de adăugat la formarea noastră, nerespectarea atribuţiilor.

• Tot în facultatea am învăţat ce înseamnă un sistem închis. Mai exact sistemul universitar. Acela în care dacă vrei să afli ce se întâmplă cu bursele, cu legile din educaţie, cu cupoane de tren, cu legitimaţii etc, eşti suspectat de nesimţire, rea-voinţă şi îndrăzneală că îţi permiţi să deranjezi. Iar dacă mai şi scrii despre aceste probleme, depăşeşti limita acceptată de orice sistem respectabil din ţara asta. Doar din asta.

Aşadar, dacă facultatea mă învaţă ce înseamnă incorectitudinea, înşelăciunea, superficialitatea, frica, cenzura, cum aş putea eu, ca jurnalist, să capăt calităţi ca dreptatea, adevărul, curajul, insistenţa, bună-credinţa, rigurozitatea, respectarea sursei, pasiunea, devotamentul, autoperfecţionarea?

Sau poate că am crezut eu greşit. Poate că facultatea doar ne informează, nu ne şi formează. Şi poate că, undeva, cândva, cineva, o să aprecieze şi calităţile umane care, în facultate, sunt apă de ploaie.

P.S. Sunt sub efectul a trei examene lipsite de corectitudine. Din păcate, nu mă văd făcând altceva, aşa că încă sper că am făcut o alegere corectă. După sesiune, urmează să scriu ce mi-a oferit bun facultatea asta. Puţin, da’ bun!

Trec astăzi pe lângă ING-ul din zona în care locuiesc și în fața băncii zac 6 maidanezi, o bucurie pentru clienții care vor să intre în clădire. Ma apropii îndrăzneață  si fac câteva poze la câini, așa pentru galeria personală (și poate pentru un tweet:D). Mă gândesc că poate e logic să trăim astfel, cu patrupedele în fața băncilor, în curțile muzeelor, lângă primării etc. Plec. Deodată, după mine, fuging, o angajată la ING  mă oprește: Stați! De ce ați făcut poză la banca noastră? Nu știam dacă să râd sau să mă închin. Îi spun că am fotografiat câinii și o întreb de când e interzis să fac poze în spațiul public. Fără să zică nimic, se întoarce și pleacă.

Morala: Fie ING-ul cât de bun, mai are și câini nedresați.

Am participat, timp de trei zile, la organizarea Festivalului Studenţesc „Rock, Jazz, Folk” din Craiova. De fapt, am făcut voluntariatul împreună cu alţi şapte colegi de facultate şi ne-am ocupat de trupele care au venit să cânte la eveniment (a fost concurs în cadrul festivalului la care au participat formaţii din Cluj, Sibiu, Bucureşti, Galaţi, Braşov,Iaşi, Timişoara şi Craiova).

Recunosc că am pornit de la ideea că nu o să învăţ nimic din toată treaba asta, ba mai mult o să pierd timpul împărţind invitaţii şi comunicate de presă. Din fericire sau poate din foarte mult noroc, am reuşit să câştig enorm de mult pe latura umană. Am cunoscut în primul rând oameni faini. Veniţi din toate zonele ţării, cu vise, voce, talent, devotament. În prima seară de jazz am admirat cum vocile uimitoare ale echipelor din Cluj şi Sibiu au mişcat fiecare picior al celor prezenţi în sală. Vedeam cupluri care se îmbrăţişau doar pentru că melodia oferea iubire, sau tineri care se priveau doar pentru că era de admirat muzica bună. Au făcut colegele mele interviu cu Mugurel Vrabete, care a venit să cânte cu Basorelief. Un adevărat domn pe care îl poţi asculta oricât cum povesteşte. Cei de la Guilty Lemon (doi membri ai formaţiei fac parte din trupa lui Horia Brenciu) au cântat ca pentru marile spectacole ale Europei.

Un mic interviu cu Viţa de Vie

A doua seară, de rock şi folk, a făcut posibil un vis al multor craioveni sătui de house şi cluburi obosite de reduceri la vodkă. Au venit cei de la Viţa de Vie, care au arătat că muzica se simte. Mâini încordate pe microfon, chitări perfect acordate, tobe răsunătoare, spectacol venit dintre scenă spre public şi invers. Am reuşit, împreună cu Ana, colegă de facultate, să le luăm un interviu celor de la Viţa de Vie (îl citiţi aici dacă sunteţi curioşi). Nu interviul în sine contează, ci că, în autocarul în care le-am pus întrebările, în drum spre locul unde aveau să cânte, am lăsat impresia că nişte tinere de 20 de ani au formulări „bune şi drăguţe”. E o satisfacţie pe care poate nu o mai simţi în timp, după mulţi ani de meserie, dar care, la 20 de ani, îţi dă curaj că poţi fi altfel decât „cum te simţi?, câte formaţii cântă în seara asta?”.

A urmat apoi a treia seară, unde Mircea Vintilă a arătat ce înseamnă un om adevărat (vă vorbeam de latura umană la început). Pe mine pur şi simplu m-a cucerit modestia şi simplitatea unui cântăreţ a cărui trupă (Colibri) face să cânte, la unison, o sală întreagă. Iar la balcoane şi loje să vezi cum mâinile unor indivizi total diferiţi şi necunoscuţi, se unesc sub versurile aceloraşi sunete. Cei de la Luna Amară au punctat cu aceleaşi calităţi profesionale şi umane.

Atunci când „Jos pălăria” te face să te simţi important

Dar mulţumirea supremă cu care am rămas după acest festival este dată de prieteniile pe care le-am legat cu formaţiile care au fost în concurs. Pot să închid ochii şi să îmi amintesc că fiecare dintre concurenţi ne-a vorbit de condiţiile bune de cazare, de primirea călduroasă, de respectul lor în faţa muncii noastre, de publicul care a aplaudat, de efortul de a îi face să se simtă în Craiova ca acasă, sau să simtă că muzica lor e iubită aici. Şi zic eu că am reuşit să arătăm măcar că, dincolo de problemele de organizare, sonorizare, protocol etc, există oameni care ştiu să aprecieze un gest făcut cu zâmbetul pe buze. Şi, în ultima seară, în drum spre hotel, trupa din Braşov ne-a spus „Jos pălăria” pentru tot ce am reuşit să facem.

Au fost şi părţi rele, le citiţi în presa locală, am vrut să arăt şi 1% din ceea ce alţii nu au vrut să vadă.

P.S. Nu am dat numele formaţiilor din concurs pentru că mi se pare un mod prea simplist de a defini ce au însemnat ele în cadrul festivalului din Craiova. Dar sigur, pe viitor, vom avea multe de scris, de bine, despre ele.

Am zis c-am pus-o de o afacere, cand mi-am luat din Auchan o tigaie Dry Cooker cu 45 de lei, in loc de 149 lei, cat este cea din reclama de la tv. Aceeasi tigaie pe care am cumparat-o eu am mai vazut-o si in alte magazine, iar pretul variaza intre 40 si 80 de lei.

Cand am ajuns cu ea acasa si i-am ridicat capacul, am ramas dezamagit. Tigaia fara capac cantareste doar 420 grame!

Dupa o saptamana arata cam asa:

P.S. Este singura tigaie pe care am curajul sa fac pariu ca o indoi cu mana.

P.S. 2 Peste cateva zile va zic si parerea despre tigaia la care ii face reclama Mirabela Dauer

[continuare partea I]

Am ajuns la prânz. După vreo 10 ore de mers cu tot cu pauze, aşteptări, rătăciri şi schimburi de autobuze. Cu pacheţele de mâncare, creme de uns, prosoape şi ce mai aveam nevoie pentru două zile într-o unitate militară. Sau liceu, că asta era. Dosarul medical a fost nevinovat în comparaţie cu ce aveam să văd aici. Am fost primiţi într-o cameră, probabil a portarului, situată la ieşirea din liceu. Un subofiţer ne instruia riguros, dar destul de milos că erau părinţi şi rude în încăpere. Abia apoi, a doua zi, a început instrucţia.

Seara a trecut destul de repede. Nu şi noaptea. Trebuie să spun că neşansa m-a adus într-un pat, din acela de spital, cu sârmele rupte şi salteaua mică. De fiecare dată când mă întorceam, alunecam cu tot cu pat în jos. Mă ridicam, reaşezam salteaua şi aşternuturile, dar fără vreo şansă de reuşită. O colegă din cele 12 câte eram în cameră, mă încuraja: „Stai liniştită, mâine o să pice multe şi o să prinzi un pat mai bun”.

Militarul – strângător de frunze

A doua zi am ieşit undeva pe la 6 în curte, îmbrăcată, spălată, pregătită să fiu testată  fizic şi psihologic (o probă destul de grea, cu probleme de matematică, vedere în spaţiu şi alte chestii de care nu mă lovisem în filologia vieţii mele). Dar, înainte de probele propriu-zise, ne testau subofiţerii nervii timp de trei ore, până când începea primul examen. Mai trebuie să spun că la ora şase elevii liceului militar măturau curtea pe o muzică de armată. M-am întrebat ce dracu fac ăia treji la ora aia, dar confirmarea nu a întârziat să apară. „Îi vedeţi, asta o să faceţi şi voi dacă sunteţi admişi”, spunea subofiţerul rânjind de satisfacţie. De parcă nu exista bucurie mai mare decât să mături un întreg liceu de frunze la ora 6 dimineaţa. Plus spălat de wc-uri şi curăţenie în camere.

A început testarea psihologică (după cum am spus, în cele trei ore au avut grijă să urle la noi şi dacă aveam piciorul cu un centimetru mai ieşit din coloana de câte doi). Nu mai aveam nici emoţii, nici stres, nici bucurie sau tristeţe. Voiam doar să scap şi să aflu rezultatul. Am fost chemate să ni se spună cine rămâne şi cine pleacă. Unele plângeau dinainte, ştiind că nu au făcut nimic. Altele întârziaseră şi comandantul (de data asta era unu cu grade mai multe) le spunea că nu sunt deloc disciplinate. Eu eram dintre cele ce trecuseră. Dau vestea în ţară şi fug să mă schimb. Urma să dau probele sportive.

Şi picaţii primesc ordine

M-am uns toata cu BenGay, din acela roşu ca să nu mai fac încălzirea, nu am băut apă şi nici nu am mâncat, deşi eram leşinată şi am pornit spre sălile de sport. Aveam de făcut un traseu în cateva minute, cu flotări, mers pe bară, aruncat pe nişte saltele, trecut prin tunele, sărit pe numere, la capră şi ladă şi alte chestii de genul plus doi kilometri de alergat în nu ştiu câte minute. Când eram acasă mai făcusem antrenament la săli de sport din oraş (că doar cum poate pierde o adolescentă mai bine timpul?), dar aici era total diferit. Totul era şupred şi îmi tremurau picioarele la fiecare săritură. Ştiam însă că pentru Academia mea sunt mai indulgenţi (ştiţi cum e cu poveştile despre admitere, subiecte la examene şi alte legende) şi nu mi-am făcut prea multe griji. Doar că, în momentul în care mi-am auzit numele strigat, am încetinit să mai gândesc şi mai ales, să merg. „Mişcă odată”, striga profesorul de sport. Şi nu m-am mişcat suficient de repede. M-a picat la flotări (dacă vreţi să mă enervaţi, îmi spuneţi ceva de flotări şi imediat reacţionez:D).

Am ieşit afară plângând. Cu lacrimi din acelea mari şi pregătită să îl sun pe frate-meu să îi reproşez că am pierdut un an din viaţa cu o academie de rahat. Doar că, mă trezesc cu un subofiţer după mine care mă întreabă cum îndrăznesc să părăsesc aşa sala şi  mă ameninţă că mă dă afara din liceu (idioţenia unui subofiţer absurd – să dai ordine unui picat care oricum pleca în câteva ore – i-am urat numai de bine).

Şi aşa nu am mai apucat nici patul bun şi nici nu m-am bucurat de minunatul peisaj din Breaza. Pentru că luam fiecare bancă la rând şi mă aşezam să plâng. Până la sosirea trenului când am plâns iar până acasă. Soarta nu m-a vrut femeie ofiţer, ci femeie care scrie. Cu siguranţă e o decizie mai bună decât alergatul pe munţi.

Sursă foto

Eram în ultimul an de liceu şi habar nu aveam ce vreau să fiu în viaţă. De fapt aveam un caiet în care îmi notam câteva meserii pe care le-aş fi urmat, dar nu găseam echilibru între avantaje şi dezavantaje. Mă gândeam la psiholog, dar nu aveam înclinaţie spre aşa ceva. Apoi la vreo academie de poliţie, dar uram tot ce ţinea de ordine şi prostie. Jurnalismul era cel ce îmi plăcea, dar nu mă vedeam capabilă să îmi înving timiditatea pentru o aşa meserie.

Aşa le-am luat pe rând şi am învăţat, alergat, citit pentru fiecare în parte. O să mă opresc asupra academiilor de poliţie. Visam, ca încă 30% de la mine din clasă că o să ajung femeie ofiţer. De fapt, nici măcar nu visam, doar mă gândeam că nu o să fiu vreo ratată fără loc de muncă după terminarea facultăţii. Aveam în familie cazuri de reuşită în domeniul ăsta, pe frate-meu, doar că el avusese norocul să fie pe tehnic şi făcuse o academie din care învăţase multe în IT, iar eu voiam să merg să fac instrucţie prin munţi (a nu se citi „voiam” – ci doar asta puteam, că eram pe filologie).

Dimineaţa – prin pădure

Prima dată am învăţat pentru Academia de Poliţie de la Bucureşti. În somn îmi repetam anii tratatelor încheiate între ţările fantomă ale istoriei şi descoperirile care între timp au fost schimbate de interese politice, iar ziua bântuiam zonele periferice din oraş cu saci de nisip pe la picioare, cretă, ruletă şi alte instrumente care să îmi asigure reuşita sportivă. Detestam fiecare dimineaţă în care îmi socoteam progresele de pe o zi pe altă. Pădurile de la iesirea din oraş îmi deveniseră prietene pentru pământul moale pe care alergam, fără să îmi mai tocesc genunchii pe asfaltul tare din oraş. Trecusem la o etapă în care nu mai gândeam dacă o să pot face asta toata viaţă, doar mergeam cu ochii închişi să urmez scopul stabilit. Mi-am schimbat opţiunea apoi, tot pentru o academie, dar de data asta cea de la Sibiu a Forţelor Terestre. Am auzit de ea la o defilare de 1 decembrie şi mă încânta ideea că pot schimba istoria cu psihologia, cea din urmă fiind proba obligatorie la Sibiu.

Antrenamentul era în mare acelaşi. Doar că aici cunoşteam fete care erau deja studente acolo. Îmi povesteau cum săpau gropi în munţi să se ascundă de grenade sau cum alergau cu puştile prin noroi şi ploaie, cu bocancii greoi, zeci de kilometri. Mai că plângeam numai când mă gândeam că o să renunţ la muzică, filme, cărţi, scris, ceai, doar ca să alerg ca nebuna pe munte. Eee, dar ştiam ce vreau să ajung: femeie ofiţer.

Pirueta dezbrăcatei

Nu mi-am schimbat opţiunea, deşi îmi vedeam viaţa terminată. Fără strop de bucurie, doar siguranţa unui amărât loc de muncă. Nici nu ştiu ce gândeam în acele momente, dar continuam să fac asta. Mi-am făcut dosarul. Prima lovitură am primit-o la dosarul medical când am dat de un doctor în faţa căruia trebuia să mă dezbrac, iar el, lipsit de milă, mă punea să fac piruete pe mocheta murdară din cabinet. De parcă roşeaţa de pe faţa mea nu era vizibilă şi nu meritam puţin mai multă atenţie. Când dădeam să mă îmbrac, auzeam un ţipăt de superioritate „Îţi dădui eu voie?”. Şi aşa am trecut prin fiecare cabinet, de data asta îmbrăcată, să îmi verific capacităţile mintale, cariile, problemele ginecologice, pielea, oasele, plămânii, inima şi ce a mai rămas din corpul meu.

Am trecut cu bine de proba medicală şi măcar reuşita unui astfel de test, mai întâi psihic pentru orice om normal, mi-a dat speranţă că sunt pregătită să alerg cu puşca prin nămol şi printre grenade. Am învăţat pentru academie şi bac în acelaşi timp, am alergat, pentru mine şi pentru instrucţia ce mă aştepta, luni întregi, şi am aşteptat ziua cea mare. Când aveam să merg la Breaza pentru probele psihice şi fizice.

Abia de aici începe adevărata poveste a femeii-ofiţer. În partea a II-a

Pentru mine trenul a devenit o sursă de inspiraţie autentică. Cu o jumătate de an, în săptămâna Paştelui, descopeream lipsa de compasiune faţă de drama altora. Un om făcuse infarct în tren şi toţi se crizau că medicii încă încearcă să îl salveze, deşi şansele de viaţă erau aproape nule. Auzeam, rostite cu seninătate, vorbele unui călător “Să moară, ce trebuie să stăm noi după el”. Asta în faţa unei imagini înfricoşătoare cu soţia şi fiica sfâşiate de durere.

Zilele astea, după 14 ore de mers cu trenul, 7h dus – 7h întors, am descoperit cum opt oameni pot călători atâta timp fără să vorbească. Este o imagine pe care cu greu mi-o imaginam, ştiind că în tren există sute de subiecte de discuţie, iar uneori ai ghinionul de a coborî cu capul făcut praf de poveştile vreunui aventurier. De data asta, am nimerit într-un tren cuminte. Poate fi un început de civilizaţie pe care nu îl pot încă accepta. Din cei opt oameni, fiecare stăteam cu reviste, ziare, cărţi sau dormind. Nimeni nu scotea un cuvânt. Trei persoane peste 50 de ani, doi tineri de până în 25 de ani şi încă trei între 30 şi 50. Eterogenitatea trebuia, paradoxal, să creeze subiecte de discuţie. Nu putem fi toţi tăcuţi, îmi ziceam în timp ce mă frământa curiozitatea să ştiu ce gândeau şi ei – partenerii de călătorie. Mă întrebam, în amorţeala picioarelor cocoţate peste bagaje, când se va mai elibera vreun loc. Voiam măcar ca socializarea să îmi asigure informaţia esenţială pentru comoditatea mea. Dar, din păcate, nu a venit. Fiecare staţie era un motiv de speranţă, care murea la fluierătura omului de pe peron. De o singură persoană am aflat dinainte unde coboară pentru că am auzit-o vorbind la telefon.

Am crezut că e doar o întâmplare şansa sau neşansa de a nu comunica în tren. Până la întoarcere, când am trăit aceeaşi experienţă. Muţenie totală în călătoria cu trenul. Cauzele – mi-e greu să le descopăr că nu am studii de specialitate. Poate ne gândeam cu toţii la criză, la bani, la politică, la fotbal – poate ne-au amuţit problemele cotidiene. Poate nu ştim să furăm nimic din revoltele prosteşti ale altora şi cu timpul învăţăm să tăcem. Chiar şi în tren. Poate nu ne mai interesează nimic, nici măcar relaţiile inter-umane.

Poate. Nu ştiu dacă a fost coincidenţă sau au fost consecinţele realităţii de astăzi. Mă gândesc totuşi, cum putem interpreta muţenia a 15 oameni în două călătorii cu trenul de câte şapte ore fiecare?

Odată ajunsă la facultate am aflat ce înseamnă comunicarea student-profesor. În liceu apelam rareori la o astfel de comunicare autentică, însă acum, poate şi cu puţin noroc că am ales facultatea asta, trăiesc pe deplin sentimentul identificării cu cei ce ne pregătesc (idei, sentimente, concepţii).

Sunt însă reţinută când vine vorba de propriile trăiri şi experienţe. De asta refuz să mă împrietenesc cu profesorii pe facebook. Sau pe twitter. Aş simţi că universul actual s-ar restrânge teribil. Nu putem fi perfecţi. Poate că s-ar face cândva o nedreptate despre care aş vrea să scriu pe blog (s-a făcut şi m-am autocenzurat doar de teama de a nu îmi pune singură piedici) şi aş avea mari reţineri dacă ştiu că profesorii, secretarele sau decanul m-ar citi cumva. De aceea nu îndrăznesc să mai repet greşeala din liceu de a face cunoscut blogul şi de a ajunge în biroul directorului după un articol critic la deciziile lui.

Online-ul a rămas ultima consolare pentru sufletele ce îşi caută regăsirea, apartenenţa şi dreptate prin cei care le împărtăşesc ideile. Blogul e micul univers care te apără de offline, deşi ai crede că atunci când scrii o faci ca să fii citit de cei din exterior. Da, dar de cei care trebuie pentru că, oricât am crede în cuvinte că cenzura nu există, ea stă ascunsă în orice rând nepotrivit pe care îl torni, intenţionat sau nu, din taste.

De ce ne-am vinde intimitatea pentru un strop mai mult de notorietate? Dacă părinţii, profesorii, secretarele, colegii, intervievaţii, cunoştinţele, rudele, şefii ajung să ne citească blogul, noi despre ce mai scriem? Probabil despre muzică, filme, concerte, cărţi, clădiri, eventual mai comentăm două, trei ştiri din presă şi aşa, odată autocenzuraţi, le câştigăm simpatia tuturor celor care ne citesc. Oare merită sacrificiul?

(Post născut după ce am şters alte trei articole de vreo 3.000 de semne fiecare pe motiv că “poate nu e bine să scriu despre asta”)

Mă trezesc în miez de noapte cu un clasic şi dezonorant „asl”. Dezonorant pentru că nu ştiu cum a ajuns în lista mea de ym un personaj ce se semna cu „sweet …. 4you” şi se recomanda bărbat.

Am făcut risipă de timp încercând să îi explic că nu socializez şi nici nu am 15 ani să răspund unor astfel de provocări. În următoarele minute am avut parte de o formă de tortură care te face să urăşti orice tentă de socializare. Am citit scuze care începeau cu „vruiam decat să”, ori „mai făcut să”, împreună cu i-urile puse când în plus când în minus. Am renunţat, învinsă, chiar şi la comunicarea primară sau la încercarea de a jigni.

Mai întâi de toate, trebuie să recunoaştem că perfecţiunea e greu de atins chiar şi în gramatică, deşi uneori e o matematică mult mai simplă. Limba se schimbă, avem anumite ticuri verbale, suntem obişnuiţi cu forme locale şi omitem să vorbim sau să scriem corect. Ştiu că e uşor să aruncăm vina asupra „modelelor” din jurul nostru şi să ţipăm că aşa am văzut la tv. Recunosc că înainte să mă apuc  de blogging (când se purta să nu înveţi nimic în liceu sau să nu faci gramatică la profilul de filologie) aveam multe lipsuri. Doar că, din moment ce ne asumăm dorinţa de comunicare, măcar să ne respectăm în raport cu ceilalţi sau simplu, să ii respectăm pe ei. Aşa am început să învăţ gramatica din dicţionare, cărţi, bloguri, de pe forumuri.

Chestia asta cu scrisul şi vorbitul corect poate fi considerată o provocare. Ca şi când tu, om raţional, te vezi capabil să faci un lucru corect. Fie că e vorba de mâncat, băut, crescut copii sau scris un text de agăţat. Din moment ce nu îţi asumi o comunicare corectă, de ce eu mi-aş asuma ideile pe care nu le exprimi corect? Dincolo de moda asta lingvistică de a poci limba, cel mai frustrant e să auzi resemnări care de care mai bizare „eu sunt la Finanţe, ce îmi trebuie să scriu corect” ori „dacă eu aşa sunt, asta e”.

Dacă mă întrebaţi, sunt de acord cu discriminarea în funcţie de cum scrii. Pentru că, aşa cum urâm ţiganii că fură sau politicienii că mint, tot aşa ar trebui să îi urâm şi pe cei care nu apreciază dialogul. În fond, nu e tot o infracţiune socială?

Că tot am vorbit de afaceri şi de profit de pe urma proştilor, zilele astea am văzut cel mai uşor cum românul îşi bate joc de banii lui. În urmă cu câteva săptămâni, am început să renovez apartamentul. M-au ajutat câţiva prieteni care şi-au făcut şi ei lor şi zic eu, se descurcă excelent. Am pus şi eu umărul la treabă, am mers după materiale, am făcut calcule peste calcule şi într-un final am ieşit pe plus. Fericită nevoie mare, hotărăsc cu taică-meu să facem şi baia mică, singura rămasă în paragină. Doar că, la pus gresie şi faianţă nu suntem deloc pricepuţi şi nici nu mai aveam tragere de inimă după atâta muncă.

Aşa se face că viteazul de taică-meu găseşte doi meseriaşi. Lucru dubios, ţinând cont că unul dintre ei este o femeie (de ce ai lua o femeie să îţi pună gresia în baie?). Trec peste etapa discriminării şi aud tot felul de laude la adresa lor. Că au pus gresie la nu ştiu ce mare afacerist sau cântăreţ, că au sute de recomandări etc. Trec şi peste etapa neîncrederii şi aştept să îi văd cum lucrează. Prima zi am fost plecată şi au rămas singuri acasă. Bineînţeles, cu mâncare, băutură şi toate cele. Ajung seara, privesc, mă declar mulţumită şi îi aştept a doua zi. Doar că, ştiţi cum e, niciodată nu e ca prima dată. Aşa că oamenii de încredere au cam uitat ce înseamnă să fii om. Au venit la ora 08:00 şi până pe la 11:00 au mai pus doar un rând de faianţă. Apoi, unul din ei, adică el, mi-a cerut să îl duc undeva cu maşina, unde l-am aşteptat vreo 40 de minute. Revine în maşină, pute (în cel mai caracteristic mod termenului a “puţi”) a ţuică din aia ieftină şi abia mai silabiseşte câteva cuvinte. Scârboşenia caracterului acestui om continuă cu flirturi la adresa mea (printre puţinele momente când m-am enervat atât de rău, încât îmi doream să îl arunc din maşină). Şi, dacă vi s-a părut ceva ciudat până acum, abia de aici începe cu adevărat povestea. De câte ori şi-a bătut meseriaşul joc de noi şi cum încă mai lucrează în baia noastră, acum, când eu scriu articolul:

1. În a doua zi de muncă s-a îmbătat, după cum am spus mai sus, şi cu ochii aproape închişi şi corpul bălăngănindu-se, a pus gresia. Seara, când să verific, toată gresia suna a gol. Mă gândesc că nu am eu habar ce e cu golul ăla, dar nu înţelegeam de ce una e mai sus şi una e mai jos. Aşa că încerc cu degetul să ridic o placă şi surpriză: s-a dezlipit fără niciun efort. Placa goală, doar 2 cm de adeziv prins pe ea, în rest curată ca din cutie. Mai încerc o placă, la fel. Fără adeziv, doar puţin împrăştiat pe jos, în mijloc. Şi tot aşa până am dat toată gresia jos, am curăţat micile porţiuni cu adeziv şi l-am sunat pe meseriaşul care nu a mai răspuns. A treia zi, când vine, recunoaşte că a fost cam beat, dar se rezolvă, o pune din nou. Nervoasă nevoie mare, îi zic lu’ taică-meu să nu îi mai ia nimic de băut, dar el, ruşinat, îmi zice: “cum să laşi meseriaşul fără băutură”? Ţip, mă isterizez şi nu înţeleg reacţia. Pune gresia prost, o dăm jos, recunoaşte că a fost beat şi noi să îi dăm în continuare băutură? (Un om normal nu l-ar mai fi primit în casă, mă gândesc, mai ales că se dăduse la fie-sa).

2. A treia zi seara, după povestea cu gresia, ne propune să îi mai dăm 50 lei să ne dea cu glet pe tavan. La fel, taică-meu îşi dă acordul, dar îl condiţionează să dea jos ce era pe tavan. Că doar aşa se face: se curăţă, se dă cu amorsă, se usucă amorsa, şi abia apoi cu glet. Vine meseriaşul de dimineaţă, adică meseriaşii, că este şi o ea după cum am spus, le dau indicaţiile (tavanul curăţat, amorsă, glet), dar când, după nici 20 de minute aud un sunet de gletieră. Merg speriată spre baie şi când văd, omul nostru dădea deja cu glet: “Dar staţi, de ce nu aţi decojit tavanul? Şi amorsa, unde e amorsa?” Iar el îmi explică “tavanul nu necesită decojire, amorsa am dat cu ea acum 5 minute, iar gletul îl dau repede ca să nu se usuce amorsa”. Când auudd, încep cu ameninţări “eu v-am zis în ce condiţii vă plătesc, de ce aţi acceptat dacă nu le respectaţi etc etc”. Îmi zice să îl sun pe ăl bătrăn, că nu se înţelege cu mine. Îi spune că a dat jos ce a căzut (nici urmă de încercare), că amorsa aşa trebuie, amestecată cu glet, şi să aibă încredere. Normal, taică-meu a zis da, ok.

3. M-am întors în cameră plină de nervi. Ce a umplut paharul? Meşterul lu ‘ peşte îmi spune că trebuie să îi dăm bani pe x mp, când de fapt erau doar jumătate din câţi zicea el. Mă apuc, măsor şi îi demonstrez că sunt câţi am zis eu. Îl sun iar pe taică-meu, îi zic cât are să îi dea, iar răspunsul lui genial: “trebuie să îi mai dau şi lui ceva, aşa, în plus“. Aaaaaaaaaaa, WTF?