Poate ca pentru marea majoritate a vedea Europa este doar un plan de vacanta realizabil in orice clipa. Pentru mine insa, acum 3 ani, era ca un vis indepartat stampilat de cateva nume reprezentative: Budapesta, Viena, Paris, Barcelona, Milano, Andorra, etc. Din fericire, printr-o sansa pe care liceul mi-a oferit-o, am avut ocazia de a petrece cateva saptamani in acest Occident pe care il consideram salvarea nationala.

Imi amintesc ca eram la granita Romaniei cu Ungaria si fara sa ma pot stapani imi curgeau lacrimile (poate e prea sentimentala fraza, dar exact asa s-a intamplat). Nu stiu daca din cauza ca imi era teama de nou, nu stiu daca pentru ca deja mi se facuse dor de casa, sau pentru ca stiam ca nici macar nu am telefon sa imi pot suna parintii. Cert este ca plangeam ca un copil ce nu se putea stapani. Am ajuns in “lumea bunaâ€� si pe langa celebrele exclamatii de “wowâ€� (desi poate nu era chiar ceva iesit din comun, mai ales ca prima vizita era in Budapesta unde am ramas uimiti de… Dunare) ne simteam deja altfel stiind ca suntem intr-o lume civilizata. Am fotografiat tot ce se putea, de la cladiri darapanate si fara pic de simt estetic pentru arhitectura, pana la taxiurile “bengoaseâ€�, cum obisnuiam noi sa le numim, in comparatiile cu Tico si Cielo de la noi din tara. Hotelul in care am fost cazati era si el dintre cele mai rafinate, avand conditii si ustensile pe care cu greu stiam sa le utilizam: vazusem cred pentru prima data un uscator in baie. Saptamanile s-au continuat cu vizite in orasele mentionate anterior, care pentru mine erau doar ilustratii de neimaginat ale unei lumi perfecte.

Ajunsesem sa cred ca acolo este aurul omenirii si ca in jurul pasilor pe care ii strabat se contureaza lumea perfecta pentru oricine. Hotelurile erau de vis, scolile aveau cantine cu mancare aproape la fel de buna ca cea gatita acasa, doar cu alte specialitati care gustau ciudat (carne de cangur?), aveau bar in liceu, sala de lectura, afara parcare pentru scutere si biciclete, dar si pentru masini. Strazile erau impecabil de curate si armonios amenajate, marcate piste de biciclete des utilizate (domnii in costum cu servita care mergeau pe bicicleta la serviciu ii priveam ca pe niste specimene “occidentale). Parca si supermarketurile lor erau mult mai prietenoase, desi se intampla sa nu inteleg nimic din ce vorbeau vanzatoarele, tot ma simteam bine sa stiu ca am de-a face cu o lume atat de bine cotata.

Ajunsa la corespondenta mea, mai ca era paradisul pe pamant. Aflasem ca sta la tara, si dezamagita initial, am descoperit un sat de vile mai ca in vise, cu piscine, parcari subterane, garaje pentru fiecare masina, mansarde bine amenajate, gradini si sere. Primisem camera cea mai frumoasa, doar ca ma incurcam in numarul lor de camere si bai disponibile. Ba mai mult, atat de straine imi erau toate aceste “bunatati�, incat sucul pe care mi l-au oferit la micul-dejun l-am considerat a fi stricat. Gustul lui era acrisor, iar el era foarte consistent (ma gandeam : “da astia Fanta sau Cola nu au?�. Ce suc la pliculete mi-or fi dat?) El era de fapt suc natural, stors din nu stiu ce fruct. Bucataria lor era cat apartamentul meu, iar sertarele de sus erau pline cu tot felul de dulciuri : napolitane, ciocolatele, chipsuri, dropsuri, bomboane, jeleuri, croisante, si tot ce isi poate dori cineva la primele ore ala diminetii. Totul parea a fi perfect, chiar si distractia de la Futuroscope sau calatoriile pe marginea marii. Baile in miez de noapte in ocean erau de vis, iar escapadele in cautarea unei discoteci si mancarea unei pizza pareau rupte din telenovele siropoase cu printi si printese. In Barcelona fiecare copac parea sa aiba o insemnatate, sa nu mai vorbim de Coasta de Azur a Frantei si cafenelele de fite din Milano.

Mi-am adus aminte de toate aceste minunatii si am realizat ca de fapt m-am nascut in locul potrivit. Dincolo de cele scrise si povestite mai sus, venirea in tara a fost o mare eliberare, iar ascultarea unui radio romanesc a fost ca un semn divin.
Puteti sa considerati ca de fapt este ipocrizie sa vrei sa traiesti in Romania, insa dincolo de o situatie financiara mai buna acele tari nu ne pot oferi nimic. Cel putin nu mie.

Ne-am obisnuit si format intr-o lume care, buna sau rea, ne apartine in intregime. Poate ca mancand in Franta melci scosi din ocean, iti vei dori o bucata de carne de porc proaspat taiat in ajun alaturi de toti cei dragi tie. Poate ca in loc de acel pahar de suc natural stors cu mare grija, iti vei aduce aminte de tine si nebunii din cartier atunci cand cumparati o sticla mare de Cola la 2 l si o savurati pe banca in fata blocului sau pe scarile din blocul vecin. Poate ca Dunarea din Budapesta inceteaza sa ti se mai para minunata si iti amintesti cu regret de clipele in care plecai cu caruta bunicilor, dis de dimineata sa faci o baie in Dunare si sa te intreci cu tovarasii tai la inot. Poate ca nici masina de lux cu care te vei plimba nu va compensa momentele in care ti s-a oprit Dacia in intersectie, iar apoi, aranjat la camasa, te-ai dus la un majorat si le-ai povestit ce minunatii a mai realizat masina ta. Poate ca nici eleganta televiziunilor de acolo nu te vor face sa ii uiti pe Diaconescu, Bahmuteanca si Capatos. Poate ca Sarkozy e mai putin interesant decat Basescu si ti se va face dor de valma din tara ta. Poate ca excursiile la munte nu au nimic interesant si stai si te gandesti la partia de la Ranca, Streaja sau Predeal si stii ca era o bucurie de neimaginat sa iti faci bagajele si sa te urci intr-un tren personal darapanat care sigur va avea si intarziere. Poate ca nici pizza aceea gustoasa din Milano nu va gusta ca acea pe care o mancai cand erai rupt de foame si impreuna cu cei cu care vedeai un film puneai mana pe telefon si comandai una.

Poate ca o vacanta acolo este minunata, poate cativa ani de trai sunt frumosi si ii apreciezi din plin, ba mai mult vii mandru si dornic de a implementa ce ai vazut acolo. Insa sunt sigura ca si tu vei realiza ca Occidentul este departe de a fi casa ta.

Se intampla acum 4 ani sa imi amanetez putinele bijuterii pe care le aveam. Asa cum in majoritatea amintirilor din viata mea este inclus si frate-meu, nu se putea ca aici sa nu fie vorba tot de el. Avea 18 ani si isi facuse majoratul, luase permisul, iar pe deasupra era fericitul absolvent al Academiei Tehnice Militare. Desi din clasa I a fost pacalit de parinti ca ii va fi cumparata bicicleta daca va lua premiul I in fiecare an, si totusi nu a primit-o, tot asa fusese si acum pacalit cu casetofon si boxe pe masina. El tot mai spera sa le primeasca.

A trecut extazul si fericirea de a lua la facultatea pe care si-a dorit-o, insa fericirea lui nu putea fi completa, mergand cu gandul la cadoul promis. Ne asezam la masa si din gluma in gluma incepem sa le ceram explicatii alor nostri vizavi de muzica ce trebuia sa ne canta si incante in cateva zile in masina. Din nefericire pentru noi, sau pentru ei mai tarziu, s-au scuzat ca banii s-au dus pe meditatii, drumuri la Bucuresti, dosare, si ca cele promise vor mai trebui sa astepte. Avand insa o experienta neplacuta de 12 ani cu acea bicicleta, am decis ca eu si frate-meu sa facem ceva: mai exact sa vindem ceva. Dar ce puteam vinde noi fara sa intram la banuieli si fara sa facem rau nimanui?

Atunci am decis ca lantisorul lui de aur primit de la colegi la 18 ani este mai putin important decat un casetofon cu display, am hotarat impreuna ca eu sunt prea mica pentru inel de aur, de aceea trebuie amanetat desi era primit de la maica-mea si avea o traditie in familie, iar lantisorul meu, doar ce imi trebuie lantisor.. oricum exista pericolul de a il pierde. Zis si facut, le-am strans pe toate la un loc, am luat buletinul lui care dovedea ca are onoranta varsta de 18 ani si am pornit in cautarea unui amanet in apropierea locului de unde aveam sa cumparam casetofonul. Ajunsi la locul faptei, desi pe drum frate-meu a cam dat inapoi, crezand ca este rau, eu am stiut sa il incurajez asa cum ma pricep mai bine: “Hai ma lasa, cat ai muncit tu sa ajungi unde esti. Macar atat meriti. Iar daca se supara pe noi, eu mereu o sa fiu langa tine, ce mai conteaza restulâ€�. Readucandu-l pe calea cea buna, adica cea spre amanet, am inceput sa numaram: 100 + 100 + 100… depasise chiar si suma casetofonului si a boxelor, desi pretul gramului de aur era mult mai ieftin pe vremea aceea.

Sursa poza

Fericiti de achizitia facuta, am ajuns acasa si am inceput sa gandim urmatoarea miscare: cum vom pune boxele, cum vom justifica casetofonul si cum ne vom feri sa nu se vada aurul dat? Speranta cea mare era vacanta de vara si faptul ca trebuia sa mergem la tara. Timp de cateva zile, pe o vreme inabusitor de calda, purtam amandoi tricouri pe gat, cu guler, dandu-ne bolnavi, doar, doar nu s-o vedea lipsa lantisoarelor. Am plecat la tara, crezand ca am scapat cu bine si toata lumea va uita ca noi avem accesorii. Trec cateva saptamani de fericire neinchipuita: frate-meu era mandru ca niciun coleg nu era in posesia unui asemenea sistem audio pe masina. Sfarsitul povestii ne gaseste pe toti la tara, intr-un moment in care maica-mea ma ia de mana sa imi multumeasca pentru ajutorul pe care i l-am dat in acele zile. Dintr-o data, speriata “Mami, dar inelul tau unde e?�, “Aoleu, dar lantisorul?�. In incercarea mea de a spune ca le-am imprumutat, intra si frate-meu in camera. Maica-mea, pe jumatate nervoasa : “Am aflat ce ati facut� (referindu-se ca ne-am imprumutat niste prieteni de lantisoare si inel). Raspunsul inteligent al fratiorului meu iubit :�Pai cum, ai gasit chitanta de la amanet?�. Asa s-a incheiat si povestea micilor noastre bijuterii..in continuare am incercat sa le recuperam, dar nu mai erau, iar taica-meu, depasit de situatia, ne-a ajutat sa ne montam noile achizitii pe masina.

Aducandu-mi aminte de toate cele, ma gandesc cu o oarecare tristete ca acel lantisor al frate-lui meu purta in el amintirea unui intreg colectiv, unui moment unic, unui majorat, unor colegi care i l-au daruit cu bunatate. Ma intristeaza gandul sa stiu ca inelul de pe mana mea avea ani buni de vechime si era de fapt inelul copilariei mamei mele.. primul ei inel, dar si primul ei lantisor pe care a preferat sa mi-l daruiasca tot mie.

Dincolo de banii castigati si de boxele puse pe masina, am realizat ca de fapt am amanetat amintiri, nu bijuterii. Am amanetat clipe din viata mea sau din viata altora. Asa fac si oamenii mari.. nu numai noi copiii. Casele de amanet se inmultesc pe zi ce trece, iar oamenii isi duc acolo verighete, inele primite de la parinti, lantisoare primite de la iubiti, bratari primite de la tati. Ne amanetam amintiri pentru bani sau din nevoi, ne amanetam clipe pentru mofturi. Este oare corect sa procedam asa?

E bine totusi ca este vorba de ceva spiritual explicat prin material. Ma tem insa de clipa cand voi incepe sa imi amanetez amintirile, cand voi renunta la lucrurile care ma fac fericita, doar din nevoia de a face ce trebuia. Atunci nefericirea se va transforma in casa de amanet.

Ieri am citit despre ce-a zis Vasile Blaga la bilantul IGPR. Parerea mea despre Blaga este una bunicica, dar ieri a facut “gargara” la greu. A vorbit despre masuri de combatere a crimei organizate,  traficului de droguri, contrabandei cu tigari si infractiunilor financiare. Aceeasi gargara de ani de zile.

Sa o luam pe rand:
- orice puradel stie cine-i smecherul din cartierul lui, cine da bani cu camata si care pe care bate.
- pentru dependentii de droguri problema este lipsa banilor, niciodata nu vor avea probleme in a gasi locul de unde si de la cine sa cumpere droguri.
- sute de mii de fumatori stiu de unde sa-si cumpere tigarile de contrabanda, si cumpara de ani de zile din acelasi loc.
- mii de patroni din tara stiu ca in complexul Europa cumparaturile se fac la ora 4 dimineata, este ora la care se fac toate smecheriile, la ora 7 te duci degeaba, atunci se fac controale la cele 10 magazine ramase deschise.

Conform celor spuse mai sus, cei care trebuie sa ia masuri, ori sunt prosti, ori sunt pe mana cu cei care incalca legea?

N-avem nevoie de bilanturi si masuri care se vor lua, ne dam seama si singuri cand, intr-adevar, se face treaba, trebuie doar sa privim in jur.

Cum iti dai seama ca ministerul educatiei e degeaba?

Cel mai simplu mod este acela de a participa la simularea pentru evaluarea competentelor digitale, pe care am sustinut-o si eu astazi. Emotii din partea elevilor, stres din partea administratorilor care s-au ocupat de buna functionare a calculatoarelor, zambete din partea supraveghetorilor, toate acestea acumulate pana la ora 13:00.

Si cum nu se poate ca totul sa fie ok atunci cand vorbim de ceva propus si structurat de ministerul educatiei, la 13:00 am descoperit si fraza care peste cateva ore devenise mottoul elevilor de clasa a XII-a “..pentru ca nu mearsa edu” (in spirit oltenesc).

Ce s-a intamplat de fapt? Desteptii astia de la minister s-au gandit sa ne lase accesul la internet timp de 30 minute pentru FISA A de lucru, fisa pentru care aveam la dispozitie 15 minute. Nimic neobisnuit insa pana la subiectul 3 care era formulat astfel “Deschideti o aplicatie de navigare pe web (browser) si accesati adresa www.subiecte2010.edu.ro ” Acum trebuie doar sa va imaginati ca toti elevii claselor a XII-a care au sustinut aceasta simulare au intrat la 13 si cateva minute pe linkul expus mai sus. Rezultatul? A cazut serverul celor de la edu.ro si nimeni nu a putut rezolva cerintele punctului 1. Curat murdar au mai lucrat astea de la minister! Ma gandesc cata minte le-a trebuit ca urmatoarea cerinta sa fie formulata tot pe baza siteului edu pentru toti elevii “Salvati in folderul examen aflat pe Desktop unul dintre documentele din sectiunea Bacalaureat - Legislatie” . Neputand rezolva cerintele, am dorit sa ne expunem macar multumirile, drept urmare am scris pe foaia de examen ca nu putem indeplini aceste subiecte, dat fiind faptul ca au fost elaborate in felul in care nu pot fi accesate. Am multumit si pentru conditiile creata acestei simulari.

Partea a II-a, mai exact fisa de lucru B a cuprins 3 subiecte. Subiectul I a fost format din 4 intrebari generaliste din informatica. Al doilea subiect a fost grila si a mers pe logica primului subiect. Ultimul subiect a fost cel mai vast, cu 6 intrebari, fiecare avand subpuncte, intrebari ce vizau cunostinte in Microsoft Office.

3 motive pentru care mi s-a parut degeaba simularea:
- nu au fost gandite toate subiectele, cel putin Fisa A nu si-a avut rostul;
- au fost copiate dupa cele de la C.I.A, nu vad de ce s-a facut un asa mare tam-tam, cand de fapt puteam lua si noi subiectele de anii trecuti de la concurs si sa le rezolvam acasa;
- unele subiecte au fost ca pentru copiii de clasa a III-a: print screen, creare folder, deschidere document, deschidere pagina web, scris titlul unui document, schimbare margini pagina, scris cu alta culoare un text, umbrire un text, copiat diapozitiv, scris numele intr-un diapozitiv.

Am scanat subiectele pentru cei care nu au luat astazi parte la simulare si vor sa vada ce anume am avut de facut:

Fisa A

Fisa B1 si 2

Tin sa ii mai felicit inca o data pe cei care au elaborat subiectele. Nu uitati de celelalte probe! Avem nevoie tot de oameni la fel de inteligenti!

In urma cu 4 ani, cand mi-am cumparat masina actuala, am facut comanda cu doua luni inainte de Paste. Special l-am intrebat pe baiatul de acolo daca o poate aduce inainte de Paste. “Ce Paste?! pai masina este pe stoc, in cateva zile sigur o aveti“, “Sigur? zic“, “Mai mult ca sigur, masina este pe stoc in tara, deci nu va fi nicio problema, in cateva zile va sunam“.

De abia am luat-o cu doua zile inainte de Paste, la doua luni de la comanda.

Dupa vreun an, m-a lovit una in usa fata de pe partea dreapta. Am bagat masina in service la Rucom Craiova. Am fost chemat de le serviciu de doua ori, ca sa vin sa-mi iau masina. Le ziceam la telefon: “Sigur trebuie sa vin?“, “Sigur“. Cand ajungeam, ma primeau cu: “Stiti, s-a inflorit lacul pe usa, a trebuit sa o dam iarasi jos“, “Pai nu tu zisesi, ma, ca sigur?“, “Ba da, dar asa ceva nu ni s-a mai intamplat“. S-a mai intamplat, mi-au mai facut-o mie inca o data.

Anul trecut mi-am facut concediul in Grecia. Superb, uite: Croaziera pe Marea Egee, Bratul Kassandra, Bratul Sithonia, Gerakina Beach.

Anul acesta mi-am zis sa merg, impreuna cu cativa prieteni, in Turcia, zona Antalya. Prietenii au fost in ultimii 3 ani in Turcia, asa ca i-am lasat pe ei sa aleaga hotelul. Rezervarea trebuie facuta luna asta, pentru ca sunt reduceri de 20% si un curs mic la euro.

Hotelul ales este unul din reteaua Rixos. Nu stiu de ce, dar astia nu prea iubesc copii, sunt reteaua de hoteluri cu cea mai mica limita de varsta cu gratuitate pentru copii (maxim 6 ani impliniti), fata de restul care au limita pana la 13 ani.
Insa pe site-ul rezervare.ro limita de varsta era de 7 ani, de fapt 6,99. Sun si intreb: “Buna ziua, sunteti singurii care aveti limita la copii pana la 7 ani“, “Da, asa este“, “Si este real?” “Sigur, odata ce este trecut pe site“, “Va puteti uita in contract?“, “Da“. Se uita in contract si confirma ca limita de varsta este de 6,99 ani. “Sigur? zic” “Sigur, domnule, ce naiba“.
Eu nu pot lua biletul direct prin ei, ca nu-mi ofera sindicatul reducere. Asa ca sun la o firma cu care sindicatul meu are contract si ii pun sa-mi faca rezervarea de la rezervare.ro.

Toate bune pana aseara, cand intru pe rezervare.ro si vad modificat din 0-6 in 0-5. M-am suparat, mi-am dat seama ca mai aveam de platit in plus inca 350 de euro.
Astazi de dimineata sun la agentie sa le zic ca nu mai sunt interesat de bilet. “Buna ziua, am observat aseara ca cei de la rezervare.ro au schimbat varsta din 7 in 6“, “Da, stim, dar stati linistit, am vorbit in Turcia pentru dumneavoastra si veti plati asa cum am stabilit, este greseala lor si si-o asuma“.
Stiind ca inca traiesc in Romania, intreb: “Sigur?“, “Da, sigur“, “Doamna, sa nu ma faceti sa vin degeaba“, “Veniti! este sigur“.

In mai putin de o ora ajung la agentie. Aici se incepe cu: “Aaa, cand veti fi in concediu, copilul va avea 6 ani si 9 luni“, “Da, zic eu. Mai putin de 6,99, nu?” “Hm, da, dar noi le-am spus turcilor ca va avea 6 ani si 6 luni, trebuie sa vorbim in Turcia sa fim siguri“. Dupa cateva minute primesc un: “Directorul de la hotelul din Turcia este in sedinta, duceti-va sa va plimbati putin si va sunam noi” si culmea tupeului: “Daca nu se poate gratuit pentru copil, va duceti, nu?“, “Nu“. Plec si revin tot eu cu un telefon, dupa o jumatate de ora, primesc: “Inca n-am aflat nimic, dar va sunam noi sigur“.
Nici pana la ora asta n-am primit vreun telefon, si nici nu cred ca voi mai primi.

Cam asta inseamna “sigur” in Romania, aproape nimeni nu mai da doi bani pe el. Am ajuns o tara cu oameni care nu-si mai respecta promisiunile. In alte tari, pierzi multe, daca nu-ti tii promisiunile, iti pierzi clientii, sotia, prietenii si esti dat afara de la serviciu.
Asta este diferenta intre noi si o tara cu adevarat civilizata, fata de ei, noi nu penalizam lipsa de parol. Cand o s-o facem, va valora mai mult decat toate miliardele primite de la FMI.

P.S. Nu stiu daca postul asta a avut vreo influenta, dar in dimineata asta mi s-a rezolvat problema cu biletul.

Am primit leapsa de la Milhail Musat , o leapsa ce are drept scop evidentierea a 3 lucruri importante pe care le-am realizat in 2009 si 3 lucruri pe care as vrea sa le indeplinesc in 2010.

Sa incepem cu 2009. Ar fi trebuit mai degraba ca titlul sa arate asa 0+3=3 in ceea ce ma priveste, dat fiind faptul ca pentru mine anul 2009 nu a adus niciun eveniment care sa merite fi specificat. De fapt, nici nu vreau sa specific evenimentele anului 2009 pentru ca altceva mult mai important mi-a adus acest an. El a reusit sa imi ofere posibilitatea de a cunoaste oameni impresionanti, oameni care in mare mi-au schimbat modul de a gandi si m-au determinat sa vad si fata nevazuta, dar frumoasa, a fiecarui om de langa mine. Anul 2009 a insemnat in cea mai mare parte maturizarea mea, dar si intarirea credintei ca sunt in continuare copil, a insemnat constientizarea vietii, dreptul de a fi om si obligatia de a respecta orice faci.

In timp ce scriam acest articol ma gandeam la anii precedenti in care trebuia sa merg sa iau apa sfintita pentru ziua de Boboteaza (poate pare ca nu are legatura cu subiectul, dar are), si mereu ma plangeam pentru cozile imense din fata bisericii. Cu o zi inainte de Boboteaza am avut ora de religie la scoala si am intrebat daca pot bea din apa de anul trecut, pentru a nu fi nevoita sa mai stau ore intregi la coada. Am primit un raspuns pe care cred ca o sa il aplic in mai toate domeniile. “Nu conteaza atat de mult apa, cat conteaza dispozitia cu care te duci sa o iei si cu care astepti la coada”. Va dati seama ce inseamna asta? Nu conteaza in fond ca am reusit 0 lucruri sau 100, conteaza dispozitia cu care le-am facut, conteaza fericirea pe care am simtit-o pentru a ajunge la scopul final. Pentru ca daca ne plangem tot timpul cat facem un lucru, cum este de exemplul statul la coada pentru apa sfintita, practic nu mai conteaza prea mult rezultatul. In fond ne-am amarat si pe noi si ii amaram si pe ceilalti. De aceea, statistica anului 2009 pentru mine nu se masoara in rezultate, ci in bucuria pe care am simtit-o ajung la rezultate.

Anul 2010. Probabil si el se rezuma la lucrurile de mai sus, insa aici nu pot vorbi doar despre placerea de a face anumite lucruri, ci de obligatia morala si necesitatea fizica de a le indeplini. Un prim obiectiv este bacalaureatul, pentru care trebuie sa ma motivez, dat fiind faptul ca este foarte accesibil, trebuie doar un pic de motivatie.

Al doilea obiectiv ar fi intrarea la facultatea pe care mi-o doresc, care tine tot de mine si nu as vrea sa ma dezamagesc in aceasta privinta, desi sunt constienta ca am sanse mici de reusita. Insa am invatat destul de bine lectia ca atunci cand invingem trebuie sa mergem mai departe, iar atunci cand nu invingem trebuie sa ne ridicam si la fel, sa mergem mai departe. Asta o sa fac si eu indiferent de rezultat.

Al treilea? Greu de spus. Cele doua care tin de mine sunt suficiente pentru a fi fericita in acest plan al materialismului. Probabil ar treilea as vrea sa fie binestarea celor din jur, fericirea lor, realizarea lucrurilor pe care si le doresc. Ar mai fi iubire, fericire, prietenie, realizare, scris, citit, invatat, inteles. Sunt convinsa ca atat restul, cat si eu, vom putea indeplini cele 3 obiective.

Dau mai departe leapsa catre toti cei care isi doresc si sper sa fie doritori. In fond este doar o discutie sincera pe care poate, in alte situatii, nu avem curaj sa o purtam cu noi. E un exercitiu minunat!

Exista ceva ce nu pot intelege. De unde izvoraste saracia?

Pana acum cateva zile mi-am tot incercat norocul la diferite concursuri. Imi doream si eu sa castig ceva pentru prima data in viata. Nu o sa mi se stearga prea curand din minte un mesaj de pe twitter in care ma plangeam ca eu nu castig nimic. Am primit o replica la care nu m-as fi asteptat: “mihailmusat:@FloriSpuse Dar ai nevoie sa castigi? ;)”

Aveam impresia ca lumea este impartita in doua: in saraci si in bogati. Bogati sunt cei cu x6 si cu vile de vacanta, iar saraci suntem noi cei care avem o amarata de masina, nu dam banii pe prostii ca sa avem sa bagam benzina, economisim cateva luni ca sa putem cumpara cadouri tuturor membrilor familiei de Craciun. Cu toatea astea, avem mereu un suc pe masa, chiar daca nu e el Granini 100% natural, avem 2 feluri de mancare in frigider, un congelator plin, bani pentru orice pofta minora, o biblioteca plina cu carti, un calculator, o imprimanta, un sistem, cateva televizoare, apartament sau casa cu 2, 3 camere, flori, perdele de voal, etc.

Si da, ma gandeam ca noi cei care le avem pe cele de mai sus suntem saraci. Noi nu ne permitam sa mergem la munte in orice zi din an, nici macar nu ne permitam sa facem plinul la benzina atunci cand ne-am dori o plimbare lunga. Cand mergem cu trenul ne vizam carnetul si cupoanele ca sa luam si noi un bilet redus, iar cand nu mai avem abonamente pe liniile de autobuz mergem si pe jos daca este cald. Dar ei.. ei cei care traiesc ba intr-un fost wc, intr-o camaruta, intr-o boxa de bloc, ei cei care cand vad paine il vad pe Dumnezeu, cand vad carne vad Raiul, cand simt caldura simt fericire. Ei sunt cei pe care nu ii inteleg. De ce sunt saraci? De ce sunt 7? De ce doar unul munceste? De ce traiesc asa?

Am invatat ca starea naturala a oamenilor este inegalitatea dincolo de drepturile omului si drepturile din Constitutii. Dar de unde se naste aceasta discrepanta uriasa intre ei, noi si cei mai bogati ca noi? Din lenevie? Din nesansa? Din necunoastere?

Nu o sa inteleg niciodata saracia si nici diferentele uriase dintre clasele sociale. De ce eu la 14 ani am avut calculator si el nu are paine? De ce eu la 14 ani am avut doar un calculator si cel mai bogat a avut piscina? Nu, nu pot intelege acest demers. Pot intelege boala, pot intelege necazul, pot intelege falimentul, pot intelege multe. Dar nu pot intelege cu ce au gresit ei de au primit acest “confort”.

Mergem la piata si vedem un copil care cere 5 mii, nici macar nu te lasa pe tine sa decizi cat vrei sa ii dai. Te gandesti ca e luna sarbatorilor si fiecare dintre noi are dreptul la o bucurie. Decizi sa deschizi plasa si sa il lasi sa isi aleaga de vrea, dupa care ii dai si un ban. V-am spus de o colega care a vrut sa faca o fapta buna? Intr-o zi cumparase doi hamburgeri pentru ea si frate-sau. Un mic cersator nevinovat i-a cerut cativa banuti, insa din nefericire ea nu dispunea de ei sau nu a vrut sa ii dea. In schimb, a renuntat la unul din hamburgeri si s-a hotarat sa il dea lui… parea infometat. Imediat dupa ce a plecat a simtit o durere, micutul ii daduse cu hamburgerul in cap si fugise. Era plina de ou. A renuntat!

Mergem la biserica si dupa slujba sunt toti acei oameni nevoiasi care iti spun ca o sa te ajute Dumnezeu daca si tu ii ajuti pe ei. Credincios, scoti din buzunar 1 leu sau poate si mai mult si te gandesti ca esti in curtea bisericii unde Dumnezeu iti vede faptele. Faci o fapta buna pentru el.

Pe strada o batranica iti cere ajutorul. Te grabesti, dar nu poti sa o refuzi. E pacat. Te apuci sa o ajuti, iti multumeste si tu esti fericit. Mergi la scoala, te duci la meditatie, seara faci niste cumparaturi si vii acasa. Cu tramvaiul. Dupa 10 ore de oboseala si bani cheltuiti pe bilete. De obicei esti acel copil care nu sta jos, cedand locul oricui putin mai in varsta, chiar daca nu e nevoie. Asa e politicos. In acea zi pur si simplu iti doresti cu ardoare acel scaun. Te uiti in tramvai si admiti ca nimeni nu are nevoie pentru a te ridica. La statia urmatoare, o doamna cu palarie rosie, ruj rosu si sprancene desenate se urca in tramvai si cauta loc. Te gandesti ca are undeva peste 50 de ani, insa la cum e de aranjata sigur adora sportul. Ramai cu plasele in brate, lipit de scaun. Nu trec bine doua statii, ca iti auzi numele de “tineretul nesimtit� care sta pe scaun si nu se ridica. Incepe sa te dracuie si sa iti vorbeasca in cele mai urate cuvinte. Te abtii. Zici ca e pacat sa raspunzi si nu tine de bunul-simt.

M-am saturat sa fac fapte bune doar pentru ca ma vede cel de Sus. Asa am fost invatata sa gandesc si poate in mare mi-am putut controla gesturile in functie de aceasta gandire. Dar oare merita sa facem fapte bune doar pentru asta? Am ajuns chiar sa cred in ipocrizia ca de Craciun trebuie sa ajutam copiii saraci (chiar daca in timpul anului uitam de ei), am ajuns sa cinstim nasterea lui Iisus prin taierea porcilor si brazilor. Mai este ea credinta?

Pentru cine facem faptele bune? Pentru noi vreodata? Am facut ceva fara sa asteptam rasplata?

Astazi nu mai este nici Craciun fericit nici Craciun ieftin.. e doar Craciun usor! Prajituri? Exista in cofetarii cu oferte de sarbatori care te momesc cu asa numitele prajituri de casa. Au mult gem, zahar si alte ingrediente de care nu te-ai apropia. Am rugat-o pe maica-mea sa renuntam anul acesta la prajiturile cumparate si sa facem noi una. A fost de acord, doar ca.. prajitura aleasa de ea a fost cremsnit. Am facut-o in maxim 2 minute: 2 foi cumparate, crema cumparata, frisca cumparata. Au trebuit doar batute cremele si asta a fost prajitura.

Mai departe am vrut cozonac. Dar de ce sa ne chinuim sa facem, cand jos unde lucreaza maica-mea sunt cozonaci proaspeti. Stiti, eu inca sunt mica, la 18 ani tot as vrea sa stiu si eu cum se face un cozonac, cum se coace, cum gusta, cum miroase. Dar nu.. el a trebuit sa fie cumparat. Si ce ipocrite erau compunerile mele din clasa a V-a, atunci cand am castigat olimpiada la romana.. scriam de mirosul de cozonac asezat pe masa.. de unde, nu am facut niciodata cozonac acasa.

Sarmalutele.. singurele facute acasa. Poate pentru ca in supermarketuri nu sunt la oferta sau nu sunt promovate in mod special. Dar pun pariu ca in cativa ani si ele se vor cumpara.

Ce a mai ramas necumparat? Starea de Craciun? Familia? Apartenenta? Dragostea? Nu stiu care din ele, insa stiu ca nimic nu mai este fermecator.. mesajele de Craciun sunt aceleasi, de foarte multe ori copiate si nici macar din suflet, doar din datorie, prajiturile si mancarea sunt cumparate, nimic nu mai este pregatit la adevarata valoare, oraselul copiilor este gol, cu o singura tiribomba in care se invart 5 oameni. Mai exact, ce reprezinta Craciunul in secolul 21?

simplu, de 35 de ani, in casa parintilor mei si mai tarziu in casa mea, de Craciun, n-a intrat niciodata brad natural, folosim acelasi brad artificial de 35 de ani.

Nu vreau s-o dau in cuvinte mari, spun doar ca-mi face placere sa ma gandesc ca, undeva la munte, exista 35 de brazi al caror destin n-a fost acela de a sta, pentru cateva zile, intr-un colt de camera.