În Franţa, eşti tratat ca un criminal şi dacă nu ai bilet la metrou. Eşti un infractor înconjurat de poliţişti care te zdruncină din toate încheieturile până faci rost de cartea de identitate pe care, la început, ai minţit că nu o ai la tine. Oricum, şi dacă nu o ai, fie plăteşti amenda, fie ajungi la secţie. Un sistem în care şi dacă nu eşti vinovat, nu există loc de negociere. E un scenariu care mă face să mă simt în siguranţă, chiar dacă, şi eu, am fost pedepsită de sistem fără să ştiu că am greşit. Am plâns, am explicat şi nu a mers nimic. Nici că sunt femeie, nici străină, nici nevinovată. Am plătit pentru că legea era clară şi eu o încălcasem.

În România, patru ani, aproape seară de seară, am mers pe rută Rotonda – Lăpuş. Pe jos, cu maşina sau cu bicicleta. Sunt cele două zone care leagă Calea Bucureşti. Dacă era vară, ajungeam acasă şi pe la 3 noaptea. Simţeam, de pe trotuar, cum mi se cutremură inima la fiecare scârţâit de roţi. Erau cam aceleaşi bmw-uri şi mercedesuri care făceau întreceri, de la o intersecţie la alta. În linie dreaptă. Nu ştiu cum se dădeau starturile, dar ştiu că motoarele maşinilor erau departe de final. Erau progresive, apoi repetitive, apoi încete până se întorceau şi iar deveneau progresive. M-am temut de fiecare dată să trec strada, aşa că mereu mergeam pe partea cu blocul meu.  Dar tot mă speriam – de o simplă manevră greşită care mă putea spulbera. Parcă atunci când eşti în faţa morţii nu îţi mai vine aşa uşor să crezi că e greu să mori.

De obicei, seara târziu, mă aducea el acasă. Îi spuneam, la vremea aia, că murim pentru că nu facem niciodată suficient de multe ca să trăim. Într-una din seri am vrut să sun la 112 să reclam întrecerile de pe Calea Bucureşti. Da, eram cea care strica distracţia prea plină de adrenalină, chiar şi pentru un spectator. M-a oprit. Mi-a zis că sunt doar o copilă care ascultă, din când în când, Vama Veche. Că numai acolo basmele au succes, dar că, băieţii răi sunt din alte cântece. L-am crezut şi mi-am muşcat buzele. Am ajuns în faţa blocului şi l-am rugat să mai stea câteva minute. Trebuia să se întoarcă, din nou, printre motoarele progresive şi repetitive, repetitive şi din nou progresive.

În cei patru ani nu am văzut decât de câteva ori poliţia. Şi asta, în faţa unui non-stop, când voiau să elibereze drumul de maşinile parcate. „Vă rugăm să vă puneţi în mişcare.”, se auzea înfundat, enervant. Niciodată scenariul prost din Craiova nu a fost cu urmăriri, cu opriri, cu prevenţie. Poliţia avea un singur rost: să elibereze drumul de maşinile parcate ilegal.

Ieri-dimineaţă l-au eliberat de corpurile reci, încălzite doar de sângele de lângă ele. Doi tineri au fost ucişi de motorul progresiv, repetitiv, al unei maşini puternice. Două întrebări mi-am pus toată ziua: oare se schimba ceva dacă sunam la 112 în acea seară (încă mai ascult Vama Veche), iar a doua: când în România legea ne va ajuta să trăim, nu să murim?

Mai am şi alte întrebări, dar acum e timpul pentru regrete. Pentru că dincolo de lege sunt doar trupurile reci.

Din pacate, nu se mai fabrica de peste 10 ani, dupa ce fabrica de bere din Craiova a fost preluata de BBAG.
Pentru ca era atat de buna, n-a avut niciodata nevoie de reclama. Motiv pentru care pe internet am gasit o singura poza cu eticheta.

P.S. Sa nu-mi ziceti ca pe atunci nu se facea reclama la bere, ca va aduc aminte de reclama cu Florin Piersic si Hopfen Konig.

sursa poza

In imagine aveti poate cel mai inutil lucru pe care-l am in casa. L-am cumparat in urma cu un an, cu speranta ca barbieritul va deveni mai usor si mai placut.
Dupa ce l-am folosit de vreo 6 ori, l-am curatat, l-am pus in cutie si acolo a ramas pana acum.

Ce trebuie sa stiti, inainte sa va cumparati un aparat de barbierit electric:

- barbieritul cu un astfel de aparat va dura de doua ori mai mult decat cel cu lama.
- indiferent de cat de performant si scump este, sunt momente cand aparatul va ciupi.
- la fel, indiferent de cat de performant si scump este, niciodata nu va barbieri mai bine decat o lama.
- sunt zone unde aparatul rade destul de greu, iar, daca insisti, pielea se va irita.
- dupa cateva folosiri, trebuie desfacut si curatat. Chestie care este migaloasa si dureaza destul de mult.
- esti obligat sa te barbieresti la maxim doua zile, insa este de preferat s-o faci in fiecare zi.
- dupa un timp, trebuie sa schimbi cutitele, care costa aproape cat un aparat nou.
- este zgomotos.

P.S. Aparatului n-am ce sa-i reprosez. Philips ramane una dintre putinele firme care nu m-au dezamagit niciodata.

12 ore pe zi. Atât munceşte tata de 30 de ani. 10 ore pe zi. Atât munceşte şi mama, tot de atâţia ani. Amândoi trăiesc în România şi câştigă până în 500 de euro. Au ieşit de câteva ori din ţară, dar doar la vecini. Mama visează să ajungă în Moldova, iar tata, după câteva plimbări prin Bucureşti, simte că ştie România. E drept, în tinereţile lor au făcut mai multe excursii. Dar, de 20 de ani amândoi văd marea doar la televizor. Când apare Mazăre sau când ni se vorbeşte iar şi iar de radiaţii. Aaa, şi am uitat, în ultimii ani le-am mai povestit şi eu cum e. Am fost pe banii lor, că aşa sunt părinţii, ştiu să facă doar sacrificii. Le-am spus că e murdară şi înghesuită. Nu le-am spus şi că mie îmi place marea românească. Mi-a fost frică să nu li se facă dor.

Mama şi tata mă întreabă mereu cum e prin Franţa. Mai mult de vreme, că le e frică să nu răcesc. Sunt sensibilă şi la temperaturile de afară, şi la cele omeneşti. Mereu mă întristez când vorbesc cu ei pe Skype şi îi aud, seara, pe la 8, că doar ce au ajuns de la serviciu. Iar eu până la ora aia mă duc la facultate, vin, mănânc, gătesc, spăl şi poate mă mai şi plimb. Sau doar stau pe Facebook, ascult muzică şi mă uit la filme. Măcar eu pot să fac asta.

Cel mai rău e atunci când plec în vreo excursie. Aproape de mine sunt Londra, Paris, Amsterdam, Bruxelles, Luxemburg şi multe alte zone frumoase. Mi-e frică să le povestesc cât de incredibilă e lumea. Cât de frumoase sunt podurile din Paris, câte monumente şi câtă istorie şi câte muzee. Mi-e groază să le spun ce am simţit pe turn, seara, când vedeam Parisul luminat. Şi cel mai rău îmi e când mă gândesc câţi părinţi de vârsta lor văd lumea. Şi ei nu. Nu le-am povestit nici ce am simţit când am intrat în Parlamentul European în Bruxelles şi cât de tristă am fost că nu a fost şi tata cu mine să vadă cum funcţionează politica europeană. Aş fi vrut până şi în Amsterdam să îi am, doar să se închine în faţa nebuniei de acolo şi să îi fac o bucurie lu’ taică-meu, care, de când îl ştiu, ţine cu Olanda. Şi maică-mea la fel, doar că nu am aflat de ce.

Aş fi vrut ca, în locul celor 12 ore de serviciu, să stea cu mine în căminul ăsta amărât, fără televizor, radio, bucătărie, toaletă, doar să se odihnească o zi întreagă. Să nu facă nimic. Să mă duc eu la cumpărături, să am bani, să iau un vin bun, să gătesc prost, dar să mâncăm toţi. Aş vrea să nu trebuiască să văd, în fiecare zi, adulţi care călătoresc. Străini de vârsta alor mei, cu aparate performante, care îşi developează albumul vieţii în colţurile lumii. Aş vrea să se amestece şi ai mei printre italieni, spanioli, francezi, germani, printre adulţii pentru care frumuseţea vieţii abia acum începe.

E trist. Să ştii că 12 ore de muncă pe zi îţi aduc nici 500 de euro, iar aici, o femeie de serviciu are 1300 de euro. Şi vă jur că e fericită. Iar ea munceşte doar 8 ore pe zi. Pe ceas. Preţurile la mâncare sunt ca la noi, dacă nu, chiar mai mici. Din 60 de milioane, să cheltui 5 pe mâncare. Şi 5 pe întreţinere. Dar îţi mai rămân 50 de milioane de persoană. Dacă sunt două persoane cu salariul minim pe economie, au 100 de milioane pe lună. Ştiţi, calcule din ăstea îmi fac mereu. Da, cât mai contează banii când ai vise măreţe. Aici, oricine îşi permite să călătorească. Să îşi cumpere haine, să îşi schimbe paltonul mai mult de o dată la 5 ani. Să mănânce bine, la restaurante. Să meargă cu TGV-ul aproape la fel de ieftin ca şi cu CFR-ul. Aici lumea trăieşte. Şi nu doar aici, ci în orice ţară în care oamenii nu muncesc doar pentru mâncare şi rate.

Draga mamă şi tată, nu o să am niciodată curaj să vă zic cât de nefericită sunt pentru nefericirea voastră. Ştiu totuşi că vă hrăniţi cu succesele mele şi ale fratelui. Eu am doar 21 de ani. Mai am mult până să reuşesc. Dacă o să reuşesc. În fiecare zi mi-e groază să nu fie prea târziu. Mi-e frică nu de eşecul meu, ci doar că nu o să pot să fac mai multe pentru voi.

Şi ce am scris mai sus e doar 0, 00001% din lumea asta. Oare o să reuşim măcar un 1% împreună? Mă tem că nu. Mai ales că eu am de gând să mă întorc în ţara în care părinţii nu au viaţă.

Pe cât nu suport rigiditatea francezilor în birocraţie şi legi, pe atât îi admir pentru cum ştiu ingredientele pentru un marketing reuşit. Mai exact, aici când sunt promoţii, sunt pe bune, nu de genul creştem preţurile înainte şi la promoţie afişăm -50%. Astăzi am mers în Cora şi în timp ce mă plimbam văd numai oameni cu brazi în cărucioare. Mă uit, niciun afiş agasant, nicio reclamă cu mega, super- ofertă, nicio coadă, nicio înghesuială.

Ajung la raftul cu globuleţe, steluţe, moş-crăciuni şi văd că un brăduleţ mic, artificial, e 8 euro. Mă gândesc că cei mari, naturali, sunt scumpi şi nici nu are rost să sper degeaba. Caut cu privirea, văd parcă o ieşire neobişnuită: urmează o grădină cu brazi. Un angajat, atent, ne întreabă ce brad dorim, cât să fie de înalt etc. Îl aleg pe cel mai mic, că doar pentru camera mea de cămin 1/1 nu îmi permit alt lux şi aflu că preţul e de 20 de euro, dar primesc în schimb un bon de cumpărături cu aceeaşi valoare. Deci practic, minunăţie de brad stufos, natural, care nu s-a scuturat nici după ce l-am cărat ca pe troller până la cămin, e de fapt gratuit. Acelaşi brad pe care ţiganii cereau în piaţa din Craiova 80 lei sau care în Real era peste 100 lei.

Ideea e că acum iubesc Cora şi o să fac şi cumpărături din magazin de bonul cadou. Şi atunci, nu e asta o reţetă a marketingului reuşit?

Acum am brad. Mai am nevoie de suport, globuleţe, beteală, instalaţie şi un vârf:))

Sunt de două luni la o universitate din Franţa şi încă nu a trecut o zi fără să mă uimească sistemul lor de învăţământ. Şi când mă uimeşte, mereu se întâmplă să fie în mod pozitiv.

Era 09:00 dimineaţa şi vreo 15 copii alergau pe un teren imens de fotbal, cu trei profesori care îi instruiau. „Sunt foarte competitivi şi pentru ei sportul e o materie importantă”, îmi spune Cristina, care fusese şi anul trecut aici. Îmi muşc buzele în semn de „noi când eram mici făcea o profesoară sport cu trei clase deodată”, dar mă abţin. Doar nu poate să mă uimească chiar şi sportul (nici măcar cele 15 sporturi care se fac aici!).

Şi merg. Încă nu descoperisem universitatea, dar mai văd încă un teren de fotbal, trei de tenis, două clădiri cu săli de dans, de ping-pong, sală de box şi altele încă neştiute. Apoi, imaginea din filmele americane cu dealurile înverzite pe care Mandy Moore visează iubirea eternă. Entuziasmul încă nu respiră din cauza dorului de casă. Dar zâmbesc şi încep să fac poze. Cu tot şi toate: bănci, săli de clase, toalete, scări, cafenele, baruri din universitate. Sunt uimită de aparatură, de televizoarele, videoproiectoarele, boxele din fiecare sală de curs. De biblioteca imensă care e cât jumătate din Universitatea din Craiova. De cantină. De xerox. Dar încă nu descoperisem sistemul. Atunci m-am îndrăgostit cu adevărat.

Să încep cu astăzi. Astăzi am analizat 20 de secunde dintr-un filmuleţ în 60 de minute. Da, o oră pentru 20 de secunde de imagini şi sunete. Este exemplul care cuprinde întreaga logică a sistemului de învăţământ în Franţa. Aici, la literatură nu se studiază mai mult de trei cărţi pe semestru, la teatru nu se învăţă mai mult de doi autori, la analiza presei scrise nu ţi se predau noţiuni, ţi se aduc ziare. Şi aşa, ajung din nou la cursul de astăzi. O materie la care trebuie să ne alegem un video pe care să îl analizăm un semestru. Un singur video de fiecare. Cu un profesor pasionat de tot ce înseamnă publicitate, politică, internet, spoturi, virale etc. O materie la care trebuie să scrii pentru fiecare cadru poate pagini întregi. Dintr-un cuvânt să scoţi filozofie pură. Într-o culoare să vezi cuvinte. Multe cuvinte.

Sunt multe de spus despre sistem. Din nou, multe aspecte pozitive. Sau poate negative, în funcţie de cine le percepe. Câteva exemple:

- Notele sunt de la 1 la 20. Pentru a putea da nota 19 sau 20, profesorul trebuie să facă raport prin care să justifice de ce acel student merită nota maximă (adică 10-le nostru). Aici, nimeni nu se bate pentru note, toţi îşi doresc doar să treacă. Iar profesorii nici nu au bine dezvoltată latura asta a notării (un profesor îi laudă lucrarea unui tip, foarte bine, ok, aprecieri, nota 11, adică un 6 la noi).

- Oricine are bacul luat se poate înscrie la facultate. Fără taxă sau buget. Fără să conteze media de la bacalaureat. Fără examen. Principiul este următorul: intră 1000, după prima sesiune rămân 100. Examenele sunt foarte grele, dar în principiu, sistemul vrea să formeze doar oamenii capabili şi pasionaţi de acea facultate.

- Se pune foarte mare accent pe reorientare. Mulţi studenţi francezi sunt la a doua, a treia încercare, pentru că, dacă nu le place o facultate, după un semestru sau un an renunţă şi se încriu la alta. Fără să treacă prin situaţia din România, ca atunci când te înscrii la o facultate trebuie să mori în ea, că pe a doua o faci la taxă sau plăteşti atâţia ani câţi ai făcut în prima. Şi e cât se poate de logic sistemul lor: de unde poţi să ştii ce îţi place până nu studiezi domeniul respectiv? De exemplu, la mine la Jurnalism în Craiova se intră pe bază de dosar, cu medii foarte mari, dar poate cei cu adevărat buni nu au reuşit să se înscrie din cauza celor care au copiat la bac. Şi în România 27 de milioane taxă pe an nu îşi permite oricine să plătească. Asta, ca să nu mai vorbim de zecile de milioane taxa la Medicină.

- Se pune mare accent pe prezenţe. La începutul semestrului primeşti programa, cu toate condiţiile. Ai mai mult de două absenţe, nu intri în examen. Nu la toate disciplinele e aşa, dar în principiu contează activitatea de la ore şi temele din cursul semestrului fără de care nu poţi să ajungi în examen.

- Sunt două tipuri de cursuri, ca la noi de fapt, cursul în sine, în care profesorul predă în amfiteatru şi seminarul, la care chiar se fac aplicaţii. Doar că aici fiecare primeşte credite separete, aşa cum este normal. La seminar ai 3 credite şi le obţii doar dacă ai prezenţe, eşti activ, faci teme etc. Iar la cursul magistral ai alte 3 credite pe care le iei dacă reuşeşti să treci examenul. În total 6 credite la un curs compus din cele două părţi.

- Francezii citesc mult. Vin cu trolerele la bibliotecă, profesorii vin cu plasele de cărţi după ei. Vorbesc cu pasiune de cărţi şi nu doar profesorii de literatură. Ci toţi. Despre orice carte, de filozofie, sociologie, istorie, nu contează domeniul. Profesorii îţi fac ei xeroxurile, vin cu materialele printate sau ti le trimit prin mail. Niciodată nu am auzit cazuri în care să te pună să le cumperi cartea, nici măcar să te trimită la bibliotecă să o iei. Au totul pregătit, structurat, pe zile, săptămâni. Dacă absentează, mereu se recuperează cursul, plus că la orar se afişează  numele şi data când lipseşte.

- Aici, un student cu o situaţie financiară dificilă primeşte bursă 500 de euro. În România, bursa socială este 40 de euro. Asta în condiţiile în care preţurile la mâncare şi haine sunt aproape identice. Căminul, în schimb, este destul de scump.

Minusuri: mi-e greu să le recunosc, dar ele totuşi există.

- Francezii nu îşi cunosc deloc bine limba, vorbesc cu dezacorduri, nu ştiu formele literare. Am o materie la care facem conjugarea verbelor şi, ca exemplu în română, avem ceva de genul: eu mănâ…., completaţi terminaţia (bineînţeles, regulile sunt altele în franceză), dar studenţii chiar au dificultăţi şi mi se pare de-a dreptul ciudat ca în limba ta să nu ştii să spui forma corectă a unui verb.

- Un alt minus, un mare minus, este că şi aici există birocraţie. Şi încă cum. Destul de multe probleme cu actele, şi nu doar la facultate. Şi la spital, pentru o radiografie, ai nevoie de o groază de semnături.

- Iar un ultim minus, dar mai mic, că poate asta e normalitatea, ceea ce mie mi se pare anormal, francezii chiar nu ştiu să socializeze. Doar la beţie. Dar, la facultate, ei între ei sunt individualişti, egoişti. Nu au acel spirit românesc de „fatăăă, ia-mi şi mie o cafea”.

Iar acum, un minus personal: mi-era dor să scriu mult, fără dicţionare şi cărţi lângă mine. Doar eu, cu laptopul în braţe. Ştiu că aici trebuie să fiu creativă, dar în limba lor, nu mi se leagă decât pauzele. Şi ălea sunt multe şi lungi şi albe.

E mai bine acasă. Aşa mi-a zis el, cu ochii căprui şi speriaţi. Avea vreo 10 ani şi o cutie cu un scris în franceză. Nici nu am citit, am avut timp doar pentru vocea lui. Era un ţigănuş la metroul din Lille care nu înjura, nu scuipa şi nici nu asculta manele, aşa cum, câteva zile mai târziu avea să audă o colegă. Sau cum, cu zile în urmă, am văzut chiar eu iadul românesc în suburbiile Franţei.

Era din Târgovişte şi locuia în caravane. Ne-a întrebat, când şi-a recunoscut limba, dacă suntem din România. Noi, de obicei, ne renegăm statutul în faţa lor, că doar mândria naţională nu acceptă asemenea comparaţie. Dar acum am răspuns. Şi el s-a bucurat şi nici măcar nu ne-a cerut bani –  aşa, din solidaritate românească. Ne-a spus că face şi el ce poate, că doar ai lui asta l-au învăţat să facă. Nu teme, nu fotbal, nu jocuri pe calculator. Doar o mână întinsă şi o poveste bună pe care oricum francezii nu o mai cred, dar poate, în ţara străinilor, succesul îşi găseşte locul. L-am întrebat, pentru curiozitatea mea banală, dacă îi e dor de casă. Şi mi-a răspuns ce ştiam, doar că nu ştiam cum e pentru ei să le fie cu adevărat dor: „e mai bine acasă”. Şi am văzut în ochii lui o întreagă lume lăsată în urmă, o copilărie uitată în metrourile franţuzeşti, printre cuvinte rârăite şi priviri neiertătoare.

R, h, m, z, s – litere care nasc obstacole. Sunt fie din franceză, arabă, italiană, spaniolă sau germană. Pe holurile Universităţii din Lille le aud pe toate, numai româna nu. Sau poate, secundă de secundă, în gândurile mele.

Am ajuns în Franţa de 14 zile şi sunt mai frustrată decât credeam că aş reuşi. Sunt nervoasă pe mine că nu îndrăznesc să gândesc decât în limba mea, şi, mai grav, nu reuşesc să mă exprim în nicio altă limbă. Amuţesc atunci când profesorul de filozofie vorbeşte de Dr. House şi face legătura între artă şi simptome medicale, mă intimidez atunci când francezii cu care sunt în grupă la cultură şi ştiinţe sociale vor să facem un reportaj despre echipa de fotbal a oraşului. Aş fi vrut să povestesc măcar, la practică jurnalistică, tot ce ştiu despre politica internă şi internaţională şi să fiu capabilă să scriu un articol, orice articol, dar să pot să îl scriu. În franceză. Dar tot ce am reuşit a fost să mă bâlbâi atunci când am povestit istoria încurcată a politicii din România.

Sunt nulă la franceză, iar statul român, bineînţeles, cu complexele sisteme de verificare a comptenţelor lingvistice, mi-a dat şi certificat de limbă. Iar eu, cu un act a cărui valoare mi-o însuşeam greşit, am crezut că e de ajuns. Am crezut că cele 10 ore de cursuri se reduc la 5-6, aşa cum, uneori în ţară se întâmpla. Am sperat că 3-4 zile de învăţat înainte de examene vor fi suficiente pentru 10 pe linie. Am tocit sute de pagini şi am ştiut că aici voi avea de învăţat mai puţin. Şi am, doar că aici, nimeni nu vrea să pui virgulele din dictarea profesorului, ci vor să te vadă pe tine gândind. Şi eu gândesc. Dar în limba mea.

Am acceptat, până să ajung aici, clişeele idioate că românii sunt cei mai inteligenţi şi occidentul e plin de retardaţi. Doar că, aceşti retardaţi pe care îi arătăm cu degetul au cultură generală, sunt informaţi din toate domeniile, sunt competitivi, sunt interesaţi. Aici, sportul e materia la care ai toate şansele să pici. Şi sunt vreo 10 profesori cu peste 30 de sporturi. Pentru care trebuie să fii aproape olimpic ca să treci. Aici, „retardaţii din occident” nu epatează, nu îşi vând imaginea prin haine, prin maşini sau case de lux. Nimeni nu te critică pentru cum te îmbraci, cum arăţi, câţi cercei ai în nas.

(Încă) nu îmi place Franţa. Nu iubesc (prea mult) diversitatea de naţii care, ba te sperie, ba te face să vrei să cunoşti mai multe (africani, arabi, turci). Urăsc faptul că totul se închide devreme, că sunt magazine puţine, că nu lucrează aproape nimeni în week-end, că metroul e scump. Mă irită răceala francezilor, ignoranţa lor în faţa celorlalte culturi, traducerile exagerate (mouse – souris, şi restul cuvintelor). În schimb, îmi iubesc Universitatea, e exact ca în filme, campus, studenţi întinşi pe iarbă, pe jos, pe holuri, biblioteci imense, săli securizate, amfiteatre uriaşe, aparatură modernă, profesori deschişi la minte, sinceri. E locul în care vrei să te formezi, să cercetezi, să te documentezi.

Ultimul of al experienţei mele în Franţa e căminul studenţesc – destul de scump (şi e cel mai ieftin dintre cămine, 180 euro), cameră mică, baie comună. Doar că, nu pot să nu fiu fericită pentru şansa pe care am avut-o, întâlnind aici persoane deosebite. Şi, dacă tot am amestecat o groază de idei şi gânduri, închei prin a spune că internetul şi telefonia în Franţa sunt super mega slabe şi scumpe (cartele care au valabilitate doar 7, 15 zile, minute puţine, trafic pe mobil de la 20 de euro în sus). Aşa că, măcar de asta să ne bucurăm în România:).

Duceti-va la stomatolog imediat cum apare cea mai mica problema. Eu am trecut ieri de la stomatolog la chirurg si pot spune ca a fost, de departe, cea mai grea situatie prin care am trecut pana acum.

Pentru ca am tot amanat, in loc sa-mi fie inlaturata o micuta carie, am ajuns sa fiu taiat, sa mi se inlature tesutul infectat, sa fiu curatat, polizat, dezinfectat si cusut. Si toate astea ca sa salvez o radacina de masea in care s-a montat un pivot.

sursa poza

Zilele trecute m-am intors dintr-o vacanta de 7 zile pe litoralul romanesc. Regim all inclusive la complexul Mercur Minerva Family Club (statiunea Mamaia, langa Hotel Rex). Biletul l-am cumparat in primavara si a costat 1.850 lei (2 adulti + 1 copil).

(click pe poza pentru marire)

Complexul, care se intinde pe 25.000 metri patrati, detine doua hoteluri (Mercur si Minerva), Vila Maria, un restaurant cu terasa si gradina, doua piscine, terenuri de tenis si locuri de joaca pentru copii.

Fiind ocupat la capacitate maxima, in prima zi o sa aveti garantat probleme in a gasi un loc de parcare.

(click pe poze pentru marire)

Eu am stat la hotel Mercur. 3 stele, recent renovat, decent, curatenie.

(click pe poze pentru marire)

Camera dispune de mini frigider, televizor LCD si aer conditionat. Lipseste telefonul, insa cea mai mare problema este faptul ca aerul conditionat se opreste atunci cand se scoate cartela si se paraseste camera. Bine, daca vrei neaparat sa nu se opreasca, nu e greu de realizat

Restaurantul este maricel si are terasa si gradina. Seara, incepand cu ora 20:30, canta o formatie.

(click pe poza pentru marire)

Pachetul all inclusive cuprinde: 3 mese pe zi, bauturi in timpul mesei (la barul restaurantului), bauturi la beach barul de pe plaja (intre orele 8-19), acces gratuit la locurile de joaca si terenurile de sport, acces gratuit la piscinele hotelului si 2 sezlonguri gratuite pe plaja hotelului.

Cel mai multumit am fost de bauturi. Bergenbier draft, vin alb si rosu, vodca, garone alb si rosu, Pepsi Twist, 7UP, Mirinda, Prigat, Lipton, cafea, apa minerala si plata.
Bauturile se gaseau gratuit atat la restaurantul complexului (doar in timpul meselor) cat si la beach bar. Tot de la beach bar, intre orele 10 si 16 puteai lua gratuit si inghetata.
Am fost multumit de bauturi pentru ca stiu ce se da in Grecia sau Bulgaria la all inclusive. Mai ales cand vine vorba de racoritoare.

Mancarea a fost buna si diversificata. La pranz si cina, pe langa inghetata si fructe (bine, mai mult pepene rosu), nu lipseau niciodata prajiturile.

Desi complexul are peste 400 de sezlonguri pe plaja, hotelul este atat de plin ca, pentru a ocupa un sezlong acolo unde iti doresti (langa apa sau langa beach bar, in functie de gusturi), trebuie sa fii pe plaja de la primele ore ale diminetii.

Mai jos este beach barul. Din pacate, nu s-au gandit sa faca doua sau sa mareasca capacitatea acestuia, asa ca dimineata se cam sta la coada. Dupa ora 12 nu mai sunt probleme.

Mai jos este coada de dimineata de unde se dau saltelele pentru sezlonguri. Saltele sunt pentru toata lumea, insa masutele se termina destul de repede.

Tot pe plaja exista si un teren de volei.

Inainte de a incheia, vreau sa fac un avertisment: daca nu va plac copiii, stai departe de acest hotel!
Nu cred sa existe hotel pe litoral cu mai multi copii.

In schimb, daca aveti copii, recomand din toata inima acest hotel. Exista programe de divertisment pentru copii, mancare speciala pentru bebelusi, locuri de joaca si piscina pentru copii.
N-am vazut demult un hotel in Romania care sa aiba un personal atat de politicos. Pentru ca sunt atatia copii in hotel, nu e zi in care sa nu se sparga cateva farfuri sau pahare (deh, fiecare copil vrea sa se serveasca singur) si niciodata n-am vazut pe cineva din personal care sa se incrunte. Din contra, reactia lor fara de copil este cu adevarat profesionala.