Stiti de ce nu mai sunt copiii fericiti? Pentru ca nu mai stiu sa fie copii.

Cu exceptia celor doua injuraturi, melodia pune in lumina un mare adevar. Acela ca tehnologia va fi cuvantul care va defini toate generatiile de acum inainte.

Se intampla uneori ca oamenii legii sa incalce lege. Da, stiu ca suna paradoxal si ca un lucru ce ar trebui sa fie in plina concordanta este de fapt in disconcordanta.

Cea mai recenta astfel de intamplare a fost ieri, in autobuzul cu care merg la scoala. In Craiova controlul abonamentelor si biletelor este facut de comunitari si cativa civili care insotesc comunitarii. Ca de fiecare data, s-a intamplat sa prinda cativa fara bilet pentru masa de pranz, insa ghinionul a facut sa fie in autobuz un singur comunitar controlor.

Cum unul dintre cei prinsi fara bilet era un tip care este cu mine in liceu si cum toti cei din autobuz suntem vecini, mergand toti din aceeasi zona a orasului la aceeasi ora in fiecare dimineata, i-am luat apararea respectivului, desi nu merita neavand asupra lui bilet sau abonament. Cateva doamne au incercat sa justifice ca este elev si ca nu are bani sau parintii nu ii pot oferi sa plateasca abonamentul si sa il ierte de data aceasta. Comunitarul, pe buna dreptate nervos, rabufneste zicand ca are doar un salariu de 700 Ron si ca toate relele se sparg in capul lui. Pana aici are perfecta dreptate, ai incalcat legea trebuie sa platesti.

Ceea ce urmeaza insa ma face sa cred ca traim intr-un stat al maimutelor, unde regulile se aplica in functie de cum arati, cum te imbraci si cum sari mai bine in copac. Imediata justificare a comunitarului a fost: “Lasati doamna ca nu dam si noi amenzi tuturor la fel. Ii selectam. Cei pe care ii vedem mai timizi si mai speriati le dam mai putin, cei care sunt in licee mai proaste primesc amenda maxima, pe unii ii si iertam. Depinde de zile si depinde de copii”.

Stat de drept? Cu ce ma ajuta sa invat teoria statului de drept si sa aflu ca cea mai importanta caracteristica a lui este egalitatea cetatenilor in fata legii, daca oriunde as fi vad ca este incalcata regula de baza? Va dati seama ca si in chestiile minore, o amenda pe autobuz, nu se aplica legea corect? Ce sa ne mai asteptam de la judecatorii care dau cate 2 ani cu suspendare pentru fiecare omor comis de o persoana cu bani si cativa ani de inchisoare fara suspendare pentru o batrana care a smuls 3 pari?

Drama este ca noi suntem cei care de multe ori ii facem pe ceilalti sa incalce legea. Sau nu va regasiti in acele cazuri in care ati fost prinsi ca ati depasit viteza legala si in loc de 600 lei amenda ati convins politistul sa va dea 60 lei pentru nepurtarea centurii? Nu v-ati dus niciodata sa rezolvati ceva si sa nu mai asteptati la coada ati platit unui cunoscut niste bani sa va rezolve mai repede? Nu ati platit orasul cand ati vrut sa luati permisul? Nu ati mituit comunitarul cand a vrut sa va dea amenda ca ati trecut pe rosu? Nu ati fost unul dintre cei care nu aveau rovinieta si ati facut cumva sa nu scrie politistul amenda, ci sa ramana si el cu niste bani de scos nevasta la restaurant? Sau nu cumva mergeati cu ce viteza vroiati, iar atunci cand ticaia antiradarul incetineati doar ca sa nu luati amenda, desi in mod normal ati incalat legea? Da, noi suntem cei care abuzam de drepturile noastre individuale si de puterea de coruptie, insa atunci cand se face o nedreptate, dam din colt in colt ca Romania nu e o tara civilizata. Dar noi suntem?

E o chestie care nu mi-a placut niciodata la poporul roman: admiratia pentru baieti. Insa nu orice admiratie, ci aceea in care sa ajungi sa nu vrei sa nasca nevasta fetita. Cum decurge situatia cand indragostitii afla ca vor avea un copil? “Iubitule, vei fi tata, spune ea fericita (sau nefericita dupa caz). “Doamne ajuta sa fie baiat, este raspunsul imediat al barbatului in majoritatea cazurilor”. Si nici macar nu o spun in gluma. Cunosc o familie cu 4 fete. Oricine ar fi zice ca e o fericire sa ai copii multi si sanatosi si sa ai si cu ce sa ii cresti. De ce 4 fete? Pentru ca barbatul familiei era atat de disperat dupa un baiat, incat au iesit numai fete, iar apoi si-a dat seama ca nu are nicio sansa. O a cincea era deja prea mult.

Si cum sa te simti tu ca fata cand parintii iti spun ca ar fi trebuit sa fii baiat? Sau poate sunt putin mai diplomati si nu o fac, insa totul in jurul tau se leaga de dorinta de a se naste baieti. Cred ca si doctorii au ajuns sa considere o nastere fericita atunci cand fatul este fecior. Stiu eu ca treaba asta nu e doar a poporului roman, stiu si in istorie de moartea femeilor care nu puteau face baieti care sa ramana mostenitori la tron, insa unde este progresul de care tot vorbim? In gandire nu?

Si pentru ca nu este de ajuns sa stim cu totii ca barbatii sunt favorizati in societate, mai suntem nevoiti, de fapt nevoite, sa ne relaxam la o petrecere sau la ziua cuiva ascultand muzica cu .. “baieti”. Astfel mi-am dat seama intr-o zi cand eram la o petrecere unde se asculta muzica populara, ca tot folclorul nostru se bazeaza pe feciori. Dar toti, absolut toti interpretii canta despre ei si despre cat de implinita este viata atunci cand ai langa tine un baiat. Se canta si despre fete, insa singura melodie legata de ele este una a lui Constantin Enceanu “Cine are fata mare/Are multa suparare”, in care noi tot un factor negativ suntem.

Cel mai rau si cel mai rau este insa ca si noi, ca femei, ajungem la randul nostru sa ne dorim, atunci cand vom naste, sa fie baieti. Desi sper ca mentalitatea sa faca progrese si sa puna macar un semn de aproximatie, daca nu de egalitate intre cele doua sexe. Pentru ca indiferent daca un baiat duce sau nu un nume mai departe, daca e capabil sau nu sa gestioneze afacerile din familie, un copil este de fapt oglindirea ta in societate. Un copil este un alint si o sursa de energie, o parte din fiecare om care face ca viata sa fie un intreg.

Fie ca va e frica sau nu de fete, dragi tati, ele sunt cele  ce va ofere iubire neconditionata. Asa ca ar fi bine sa le apreciati mai mult!

Si acum putina muzica din folclorul romanesc despre dragii nostri baieti:

BCR-ul a fost criticat de mai multe ori aici pe blog, ultima data era vorba despre comisioanele nesimtite. Acum ma vad nevoit sa zic si de bine.

Zilele astea am avut de achitat valoarea reziduala (10.000 RON) la o masina luata in leasing , ei bine, exact acum s-a gandit si BCR-ul sa schimbe comisionul de incasare. Se plateste 5 RON pentru fiecare operatie interbancara si, in cazul meu, 1 RON pentru fiecare plata in numerar la ghiseele bancii (indiferent de suma), adicatelea ar veni ca eu am patit un comision de doar 0,01% din suma.

Pe cat de daunatoare sunt mijloacele de transport pentru ca in cea mai mare parte evolutia lor a dus la aparitia sedentarismului, pe atat de folositoare si de neinlocuit au devenit in societatea actuala. M-am gandit sa impartasesc din experientele mele si sa scriu despre avantajele si dezavantajele  mijloacelor de transport.

In oras:
Stim cu totii care este marea problema in orasele mari: aglomeratia. Spre deosebire de Bucuresti, unde aglomeratia este cumplita, insa exista metroul, in celelalte orase oamenii au variante care implica multi nervi, bani si probleme.

Masina – pot sa spun ca in Craiova nivelul de trai este scazut, cel putin din punctul de vedere economic orasul este aproape mort. Masini? Am numarat intr-o seara, din lipsa de ocupatie pe cand asteptam autobuzul, timp de cateva minute , vreo 20 de bmw-uri. Da, aici in orasul in care un loc de munca este inaccesibil, salariile sunt foarte mici si preturile extrem de crescute, aici exista doua tipuri de oameni: foarte saraci ori foarte bogati. Cum te simti cu masina intr-un astfel de oras? Ori regele soselelor, toate refugiile de tramvai fiind pline de bmw-uri si passat-uri care te socheaza prin manevrele efectuate, ori cel mai sarac si nefericit ca ai doar 20 lei de benzina iar coada pentru o intersectie se formeaza inca din cealalta intersectie. Avizat doar oamenilor bogat!

Taxi – incep sa ii compatimesc pe cei care fac liceul sau facultatea in taxi. Este vorba de acei oameni care oriunde vin se urca in taxi si pleaca tot cu taxi. In primul rand, desi taxiul in Craiova este destul de ieftin, 1, 35 lei, soferii de aici sunt si cei mai rauvoitori: te ocolesc pe toate rutele posibile, daca nu ai schimbat isi cer scuze ca nu au sa iti dea restul, dau mereu prioritate tuturor masinilor, se straduiesc sa prinda toate semafoarele si uneori asculta si ce muzica vor, la un volum destul de considerabil, fara sa tina cont ca poate clientul este deranjat. Recomandat doar in regim de urgenta.

Tramvaiul – ar fi cea mai eficienta metoda de transport daca ar exista linii bune si tramvaie carora sa le mearga macar farurile. Nu este rau sa importam, insa toate vechiturile nemtilor sunt aduse in Romania, pe niste linii cu departari de 2 cm care iti lasa impresia ca oricand te poti rasturna cu tramvaiul. In plus, in Craiova exista doar 2 linii, tramvaiul circuland destul de rar. In orele de varf este foarte posibil sa nu ai loc sa urci in tramvai, iar daca apuci sa urci sigur vei cobori ori cu ceva in minus, ori calcat, injurat, sifonat sau palid din cauza mirosurilor. De evitat!

Autobuzul – unele autobuze pe unele rute sunt de pe vremea comunista, acele curse cu scaune reci si geamuri sparte, care scot un fum ametitor si un zgomot asurzitor. In rest, autobuzele din Craiova arata destul de bine, circula la intervale scurte de timp, pretul unui bilet este acceptabil, de 1.5 lei, soferii sunt destul de indemanatici si reusesc sa ajunga la destinatie intr-un timp util. Varietatea autobuzelor si rutelor este considerabila si momentan pare a fi cea mai buna metoda de transport in oras.

Sa nu uitam insa ca cel mai bun mijloc de “transport� in oras este mersul pe jos:d. Costuri inexistente, flexibilitate si un plus la sanatate. Tot aici putem adauga role, bicicleta, skateboard, care utilizate in mod corespunzator, sunt extrem de practice.
La dum lung:

Masina – Masina este foarte costisitoare la drum lung, mai ales cand circuli singur. Ma gandesc la cazul fratelui meu care vine aproape saptamanal acasa pe ruta Bucuresti – Craiova. Intr-o luna ar ajunge la costuri considerabile, undeva la 1000 lei, iar ca student imi este greu sa cred ca poti investi atat de mult doar pentru luxul de a merge cu masina. In schimb, exista o varianta extrem de utila si lipsita de costuri. Este vorba de autostop. Florin (DrumLiber) m-a convins prin cele 3 articole de beneficiul autostopului 1, 2, 3 in cei 118 000 km parcursi in aproximativ 7 ani, costuri 0. Avantaje? Faptul ca poti merge la orice ora din zi si noapte in orice loc doresti, pe gratis, cu posibilitatea de a cunoaste oameni noi si de a socializa este cel mai bun lucru care ti se poate intampla. Dezavantaje? Practic ele nu exista, sunt doar prejudecati si temeri create in mintea noastra.

Trenul – Nu o sa uit niciodata vorba aceea care  zice ca trenul este cel mai sigur mijloc de transport. In mare parte are dreptate si se intareste teoria de a folosi acest mijloc de transport si datorita preturilor acceptabile, mai ales daca esti elev, student sau pensionar. Conditiile nu sunt cele mai bune, insa decat a merge cu masina singur, mai bine iei bilet la rapid sau IC si tot platesti mai putin, iar conditiile sunt acceptabile. Dezavantaj? Nu poti ajunge cu trenul oriunde, iar durata este mult mai mare. Sa traversezi o tara de la un capat la altul cu trenul necesita rabdare, exercitiu si noroc de a avea o companie placuta.

Autocarul – este intre da si nu. Da - pentru ca sunt costuri mai mici decat cele efectuate atunci cand mergi cu masina, in plus poti ajunge in locuri in care trenul nu are acces, nu- pentru ca la cate accidente s-au petrecut in ultimul timp cu aceste mijloace de transport, autocarele devin un mijloc de transport nesigur.

Despre avion, bac, vapoare si alte mijloace de transport este inutil sa vorbesc pentru ca sunt in necunostinta de cauza. Dar sunt sigura ca au si ele multe dezavantaje, nu trebuie sa fim invidiosi ca nu ne permitem un bilet Bucuresti-Sibiu pentru ca ajunge la peste 100 lei:d. Insa, din cate am auzit, pe distante mari Bucuresti-Paris sau orice alte locatii europene si internationale rapiditatea si confortul compenseaza costurile care uneori nu sunt la mare distanta de cele ale autobuzelor si autocarelor.

Voi ce mijloace de transport folositi in oras? Dar la drum lung ?

Inainte de a  ma apuca de invatat pentru permis, mi se parea a fi cel mai dificil lucru sa inveti atatea reguli, semne, legi, notiuni de prim-ajutor, mecanica, ecologie, etc. Dupa ce insa am facut teste si am citit o data legislatia, mi-am dat seama ca nimic nu poate fi mai usor. Ma temeam insa de proba practica, insa eram dispusa sa incerc de ori de cate ori va fi nevoie, chiar daca asta implica si o noua proba teoretica.

Iata ca acum s-au gandit ca examenul auto ar trebui sa fie mai usor, de parca oricum nu era simplu, si sa poti relua de ori de cate ori vrei proba practica, traseul, fara a fi nevoit sa mai repeti si proba practica, daca ai fost admis prima data (asta pe parcursul unui an). Ce se va intampla? Vor fi mai multe accidente, cretini si idioti care vor lua carnetul cu mai multa usurinta. Pai daca inveti o data sau ai norocul sa nimeresti si sa iei 22 puncte, insa tu nu stii sa conduci si te pica de 10 ori, dupa 10 luni mai stii ceva teorie? Nu! Si vei ajunge sa iei permisul dupa 10 incercari (exceptand cazurile in care se aranjeaza) si sa nu mai stii niciun semn, nicio lege, nici macar nu vei fi in stare sa ai bun simt in trafic. Si ne vom trezi cu destepti care nu iti cedeaza prioritate de dreapta, prioritate in giratoriu, destepti care dupa 10 luni dupa ce au fost admisi la examen, vor veni pe interzis si vei aparea la stiri ca victima unui accident tragic.

Senatorii jurişti au dat, marţi, raport de admitere a propunerii legislative care prevede că persoanele admise la proba teoretică pentru permis auto, dar respinse la cea practică, să-şi poată reprograma, în limita unui an, doar acest examen, fără să fie obligaţi, ca în prezent, să refacă ambele probe. Sursa

Inteleg ca cei care au permis de cativa ani si stiu sa conduca sa fie scutiti de aceasta proba teoretica. Mi s-ar parea logic. Dar sa dai ocazia unui incepator sa dea de cate ori vrea proba pratica fara cea teoretica mi se pare inconstienta,

Am avut mereu incredere in rromi. Oricine mi-ar fi zis ca ei fura, injura, bat, eu eram mereu cea care venea in apararea lor, aducand drept argument ca nu toti sunt la fel si sunt si ei oameni.

Asta pana cand.. pana cand trebuia sa merg la tara sa il iau pe bunicu-meu. Eram in masina si ca orice roman zgarcit si lacom, ma gandesc sa merg pe o ruta mai scurta, dar mai putin agreabila: tigani, gropi, vagauni. Nu-i nimic imi zic insa, nu am ce sa patesc cu masina. Mergand pe o strada laturalnica, vad cum masini se intorc inapoi din mijlocul drumului. Curajoasa, sau mai degraba curioasa, ajung la fata locului sa vad ca drumul era surupat in doua. Un sant adanc de o jumatate de metru despartea drumul ce avea drept finalitate iesirea pe o strada principala. Sa ma intorc, sa nu ma intorc? 8 tiganusi pe marginea drumului imi zambeau. Cu un mic instructaj din partea lor, un fel de gps exterior aflu ca multe masini au reusit sa treaca peste obstacol, mergand pe trotuar: un trotuar mic, inconjurat de pomi. Imi incerc norocul si gasesc calea potrivita de a ma strecura pe acel trotuar.. nu voiam sa fiu una din invinsii care se intorceau inapoi. Merg, dau in spate, inca o manevra si totul era gata.. santul dintre drum si trotuar, acoperit cu gheata cedase.. acum masina avea sa fie imobilizata in groapa. Va spuneam despre prietenii nostri rromi ca sunt oameni buni. Mi-au demonstrat asta cand m-au ajutat sa scot masina de acolo, cu riscul insa de a ii murdari si supune la munca grea: nu e chiar atat de usor ca o femeie sa stie sa iasa din situatii grele. Intr-un sfarsit aveam sa fiu salvata de ei.

Inca un sfat din partea lor si aveam sa imi vad de drum “domnisoara, poti trece prin partea asta a santului, au mai trecut masini si este mai putin adanc�. V-am spus ca am incredere in ei, da? Iata ca am decis ca nu mai pot da inapoi. Era prea mult dupa isprava cu santul dintre drum si trotuar. Acum aveam o singura solutie: sa merg inainte. La fel de saritori, roind in jurul masinii, ma ajuta sa gasesc calea cea buna si ma sfatuiesc sa trec cu viteza prin el, sa nu cumva sa ramana roata acolo. Eu, soferita buna cum imi place sa imi spun, am considerat ca indicat este sa incerc mai intai teritoriul, nu sa ma avant cu viteza in sant. Zis si facut, in cateva secunde eram din nou imobilizata.. santul era mai adanc decat credeam, iar gheata grea facea imposibila iesirea mea de acolo. Prea de tot imi spuneam, trebuie sa existe o solutie. Dar iata ca ea nu a intarziat sa apara: aceeasi oameni si omuleti simpatici m-au ajutat si de data aceasta. Doar ca.. atunci cand am iesit de acolo, s-au agatat de usi, si cu privirea lor agera au scanat tot ce aveam de valoare in masina, unul dintre ei exclamand enervat: “Dar eu cu ce raman� ? …

P.S. Nu-i asa ca sunt simpatici?

Poate ca pentru marea majoritate a vedea Europa este doar un plan de vacanta realizabil in orice clipa. Pentru mine insa, acum 3 ani, era ca un vis indepartat stampilat de cateva nume reprezentative: Budapesta, Viena, Paris, Barcelona, Milano, Andorra, etc. Din fericire, printr-o sansa pe care liceul mi-a oferit-o, am avut ocazia de a petrece cateva saptamani in acest Occident pe care il consideram salvarea nationala.

Imi amintesc ca eram la granita Romaniei cu Ungaria si fara sa ma pot stapani imi curgeau lacrimile (poate e prea sentimentala fraza, dar exact asa s-a intamplat). Nu stiu daca din cauza ca imi era teama de nou, nu stiu daca pentru ca deja mi se facuse dor de casa, sau pentru ca stiam ca nici macar nu am telefon sa imi pot suna parintii. Cert este ca plangeam ca un copil ce nu se putea stapani. Am ajuns in “lumea bunaâ€� si pe langa celebrele exclamatii de “wowâ€� (desi poate nu era chiar ceva iesit din comun, mai ales ca prima vizita era in Budapesta unde am ramas uimiti de… Dunare) ne simteam deja altfel stiind ca suntem intr-o lume civilizata. Am fotografiat tot ce se putea, de la cladiri darapanate si fara pic de simt estetic pentru arhitectura, pana la taxiurile “bengoaseâ€�, cum obisnuiam noi sa le numim, in comparatiile cu Tico si Cielo de la noi din tara. Hotelul in care am fost cazati era si el dintre cele mai rafinate, avand conditii si ustensile pe care cu greu stiam sa le utilizam: vazusem cred pentru prima data un uscator in baie. Saptamanile s-au continuat cu vizite in orasele mentionate anterior, care pentru mine erau doar ilustratii de neimaginat ale unei lumi perfecte.

Ajunsesem sa cred ca acolo este aurul omenirii si ca in jurul pasilor pe care ii strabat se contureaza lumea perfecta pentru oricine. Hotelurile erau de vis, scolile aveau cantine cu mancare aproape la fel de buna ca cea gatita acasa, doar cu alte specialitati care gustau ciudat (carne de cangur?), aveau bar in liceu, sala de lectura, afara parcare pentru scutere si biciclete, dar si pentru masini. Strazile erau impecabil de curate si armonios amenajate, marcate piste de biciclete des utilizate (domnii in costum cu servita care mergeau pe bicicleta la serviciu ii priveam ca pe niste specimene “occidentale). Parca si supermarketurile lor erau mult mai prietenoase, desi se intampla sa nu inteleg nimic din ce vorbeau vanzatoarele, tot ma simteam bine sa stiu ca am de-a face cu o lume atat de bine cotata.

Ajunsa la corespondenta mea, mai ca era paradisul pe pamant. Aflasem ca sta la tara, si dezamagita initial, am descoperit un sat de vile mai ca in vise, cu piscine, parcari subterane, garaje pentru fiecare masina, mansarde bine amenajate, gradini si sere. Primisem camera cea mai frumoasa, doar ca ma incurcam in numarul lor de camere si bai disponibile. Ba mai mult, atat de straine imi erau toate aceste “bunatati�, incat sucul pe care mi l-au oferit la micul-dejun l-am considerat a fi stricat. Gustul lui era acrisor, iar el era foarte consistent (ma gandeam : “da astia Fanta sau Cola nu au?�. Ce suc la pliculete mi-or fi dat?) El era de fapt suc natural, stors din nu stiu ce fruct. Bucataria lor era cat apartamentul meu, iar sertarele de sus erau pline cu tot felul de dulciuri : napolitane, ciocolatele, chipsuri, dropsuri, bomboane, jeleuri, croisante, si tot ce isi poate dori cineva la primele ore ala diminetii. Totul parea a fi perfect, chiar si distractia de la Futuroscope sau calatoriile pe marginea marii. Baile in miez de noapte in ocean erau de vis, iar escapadele in cautarea unei discoteci si mancarea unei pizza pareau rupte din telenovele siropoase cu printi si printese. In Barcelona fiecare copac parea sa aiba o insemnatate, sa nu mai vorbim de Coasta de Azur a Frantei si cafenelele de fite din Milano.

Mi-am adus aminte de toate aceste minunatii si am realizat ca de fapt m-am nascut in locul potrivit. Dincolo de cele scrise si povestite mai sus, venirea in tara a fost o mare eliberare, iar ascultarea unui radio romanesc a fost ca un semn divin.
Puteti sa considerati ca de fapt este ipocrizie sa vrei sa traiesti in Romania, insa dincolo de o situatie financiara mai buna acele tari nu ne pot oferi nimic. Cel putin nu mie.

Ne-am obisnuit si format intr-o lume care, buna sau rea, ne apartine in intregime. Poate ca mancand in Franta melci scosi din ocean, iti vei dori o bucata de carne de porc proaspat taiat in ajun alaturi de toti cei dragi tie. Poate ca in loc de acel pahar de suc natural stors cu mare grija, iti vei aduce aminte de tine si nebunii din cartier atunci cand cumparati o sticla mare de Cola la 2 l si o savurati pe banca in fata blocului sau pe scarile din blocul vecin. Poate ca Dunarea din Budapesta inceteaza sa ti se mai para minunata si iti amintesti cu regret de clipele in care plecai cu caruta bunicilor, dis de dimineata sa faci o baie in Dunare si sa te intreci cu tovarasii tai la inot. Poate ca nici masina de lux cu care te vei plimba nu va compensa momentele in care ti s-a oprit Dacia in intersectie, iar apoi, aranjat la camasa, te-ai dus la un majorat si le-ai povestit ce minunatii a mai realizat masina ta. Poate ca nici eleganta televiziunilor de acolo nu te vor face sa ii uiti pe Diaconescu, Bahmuteanca si Capatos. Poate ca Sarkozy e mai putin interesant decat Basescu si ti se va face dor de valma din tara ta. Poate ca excursiile la munte nu au nimic interesant si stai si te gandesti la partia de la Ranca, Streaja sau Predeal si stii ca era o bucurie de neimaginat sa iti faci bagajele si sa te urci intr-un tren personal darapanat care sigur va avea si intarziere. Poate ca nici pizza aceea gustoasa din Milano nu va gusta ca acea pe care o mancai cand erai rupt de foame si impreuna cu cei cu care vedeai un film puneai mana pe telefon si comandai una.

Poate ca o vacanta acolo este minunata, poate cativa ani de trai sunt frumosi si ii apreciezi din plin, ba mai mult vii mandru si dornic de a implementa ce ai vazut acolo. Insa sunt sigura ca si tu vei realiza ca Occidentul este departe de a fi casa ta.

Se intampla acum 4 ani sa imi amanetez putinele bijuterii pe care le aveam. Asa cum in majoritatea amintirilor din viata mea este inclus si frate-meu, nu se putea ca aici sa nu fie vorba tot de el. Avea 18 ani si isi facuse majoratul, luase permisul, iar pe deasupra era fericitul absolvent al Academiei Tehnice Militare. Desi din clasa I a fost pacalit de parinti ca ii va fi cumparata bicicleta daca va lua premiul I in fiecare an, si totusi nu a primit-o, tot asa fusese si acum pacalit cu casetofon si boxe pe masina. El tot mai spera sa le primeasca.

A trecut extazul si fericirea de a lua la facultatea pe care si-a dorit-o, insa fericirea lui nu putea fi completa, mergand cu gandul la cadoul promis. Ne asezam la masa si din gluma in gluma incepem sa le ceram explicatii alor nostri vizavi de muzica ce trebuia sa ne canta si incante in cateva zile in masina. Din nefericire pentru noi, sau pentru ei mai tarziu, s-au scuzat ca banii s-au dus pe meditatii, drumuri la Bucuresti, dosare, si ca cele promise vor mai trebui sa astepte. Avand insa o experienta neplacuta de 12 ani cu acea bicicleta, am decis ca eu si frate-meu sa facem ceva: mai exact sa vindem ceva. Dar ce puteam vinde noi fara sa intram la banuieli si fara sa facem rau nimanui?

Atunci am decis ca lantisorul lui de aur primit de la colegi la 18 ani este mai putin important decat un casetofon cu display, am hotarat impreuna ca eu sunt prea mica pentru inel de aur, de aceea trebuie amanetat desi era primit de la maica-mea si avea o traditie in familie, iar lantisorul meu, doar ce imi trebuie lantisor.. oricum exista pericolul de a il pierde. Zis si facut, le-am strans pe toate la un loc, am luat buletinul lui care dovedea ca are onoranta varsta de 18 ani si am pornit in cautarea unui amanet in apropierea locului de unde aveam sa cumparam casetofonul. Ajunsi la locul faptei, desi pe drum frate-meu a cam dat inapoi, crezand ca este rau, eu am stiut sa il incurajez asa cum ma pricep mai bine: “Hai ma lasa, cat ai muncit tu sa ajungi unde esti. Macar atat meriti. Iar daca se supara pe noi, eu mereu o sa fiu langa tine, ce mai conteaza restulâ€�. Readucandu-l pe calea cea buna, adica cea spre amanet, am inceput sa numaram: 100 + 100 + 100… depasise chiar si suma casetofonului si a boxelor, desi pretul gramului de aur era mult mai ieftin pe vremea aceea.

Sursa poza

Fericiti de achizitia facuta, am ajuns acasa si am inceput sa gandim urmatoarea miscare: cum vom pune boxele, cum vom justifica casetofonul si cum ne vom feri sa nu se vada aurul dat? Speranta cea mare era vacanta de vara si faptul ca trebuia sa mergem la tara. Timp de cateva zile, pe o vreme inabusitor de calda, purtam amandoi tricouri pe gat, cu guler, dandu-ne bolnavi, doar, doar nu s-o vedea lipsa lantisoarelor. Am plecat la tara, crezand ca am scapat cu bine si toata lumea va uita ca noi avem accesorii. Trec cateva saptamani de fericire neinchipuita: frate-meu era mandru ca niciun coleg nu era in posesia unui asemenea sistem audio pe masina. Sfarsitul povestii ne gaseste pe toti la tara, intr-un moment in care maica-mea ma ia de mana sa imi multumeasca pentru ajutorul pe care i l-am dat in acele zile. Dintr-o data, speriata “Mami, dar inelul tau unde e?�, “Aoleu, dar lantisorul?�. In incercarea mea de a spune ca le-am imprumutat, intra si frate-meu in camera. Maica-mea, pe jumatate nervoasa : “Am aflat ce ati facut� (referindu-se ca ne-am imprumutat niste prieteni de lantisoare si inel). Raspunsul inteligent al fratiorului meu iubit :�Pai cum, ai gasit chitanta de la amanet?�. Asa s-a incheiat si povestea micilor noastre bijuterii..in continuare am incercat sa le recuperam, dar nu mai erau, iar taica-meu, depasit de situatia, ne-a ajutat sa ne montam noile achizitii pe masina.

Aducandu-mi aminte de toate cele, ma gandesc cu o oarecare tristete ca acel lantisor al frate-lui meu purta in el amintirea unui intreg colectiv, unui moment unic, unui majorat, unor colegi care i l-au daruit cu bunatate. Ma intristeaza gandul sa stiu ca inelul de pe mana mea avea ani buni de vechime si era de fapt inelul copilariei mamei mele.. primul ei inel, dar si primul ei lantisor pe care a preferat sa mi-l daruiasca tot mie.

Dincolo de banii castigati si de boxele puse pe masina, am realizat ca de fapt am amanetat amintiri, nu bijuterii. Am amanetat clipe din viata mea sau din viata altora. Asa fac si oamenii mari.. nu numai noi copiii. Casele de amanet se inmultesc pe zi ce trece, iar oamenii isi duc acolo verighete, inele primite de la parinti, lantisoare primite de la iubiti, bratari primite de la tati. Ne amanetam amintiri pentru bani sau din nevoi, ne amanetam clipe pentru mofturi. Este oare corect sa procedam asa?

E bine totusi ca este vorba de ceva spiritual explicat prin material. Ma tem insa de clipa cand voi incepe sa imi amanetez amintirile, cand voi renunta la lucrurile care ma fac fericita, doar din nevoia de a face ce trebuia. Atunci nefericirea se va transforma in casa de amanet.