Nu, Mamaia nu este doar statiunea aia care apare in fiecare seara la stirile ProTv. O statiune plina cu turisti care stau printre propriile gunoaie si algele de pe plaja si cu Mazare prin cluburi.

Mamaia este o statiune care se intinde pe 8 km, insa televiziunile au grija sa faca reportaje doar acolo unde turistii, cei din hotelurile de 2 stele si cei cazati in blocurile de pe langa Satul de Vacanta, stau impreuna ca sardelele pe plaja.

Pe la mijlocul statiunii, in zona hotelurilor Iaki, Mamaia, Rex si Vega, este o altfel de Mamaia.

Pentru ca sunt mai putine hoteluri, iar celor care stau cu cazare in Constanta le este greu sa vina pana aici, plaja este libera la orice ora din zi.

Pentru ca de la jumatatea statiunii nu mai sunt stabilopozi in apa, sansele ca pe plaja sa apara alge sunt mici.

Aici hotelurile sunt mai frumoase.

(more…)

• aştepţi 20 de minute după un autobuz/tramvai
• e mai ieftin să mergi cu taxi decât cu transportul în comun – traseele autobuzelor s-au înjumătăţit – să mergi şapte staţii ai nevoie să schimbi două autobuze, respectiv două bilete la 5 lei, în condiţiile în care plăteşti aceeaşi sumă dacă mergi cu taxiul
• trebuie să ai rovinietă pentru parcare ca să nu fii ridicat
• se impun taxe peste taxe
• fabricile se transformă în mall-uri
• locurile de muncă se minimalizează în continuu
• presa stă la umbră şi face glume cu (vice)primarul, îl aprobă şi îl invită la liniuţe cu maşinile
• cele câteva zeci de organizaţii activează doar cu numele
• te loveşti de prejudecăţile oamenilor la orice pas, chiar şi dacă stai pe bancă
• cărţile de la bibliotecă se găsesc într-un exemplar, maximum două, dar unul sigur are câteva pagini tăiate sau decupate cu lama
• nu ai piste de biciclete, în parcuri nu ai voie cu bicicletele, decât pe o mini pistă de nici 2 kilometri, activităţile în aer liber practic nu există, aşadar tot ce ţine de mişcare şi relaxare este aproape nul
• filmele 3D se văd atât de bine că practic ajungi să îţi doreşti să le fi văzut 2D
• farmaciile, barurile şi băncile sunt principalele obiective “turistice”

… e greu să nu suferi de COMPLEXUL PROVINCIAL. Totuşi, trebuie să îl învingi.

Nu am vrut niciodată să fiu perfecţionistă pentru că nu înţelegeam sensul acestui cuvânt. Ceva bun care să devină şi mai bun. Mă gândeam că suntem oricum supuşi unui proces de filtrare. Proces la care contribuie fiinţa noastră, autoperfecţionistă fără voie. Astfel, de ce să ne preocupe ceva care, mai devreme sau mai târziu, prin presiunea socială, avea să se întâmple?

Plecând de la această dilemă a nevoii de a deveni mai buni, mai ştiutori, mai critici, mă frământă gândul robotizării conştiinţei. Mai suntem oameni? Când avem voie să greşim? De fapt, avem voie?

Şi nu există început mai frumos decât acela de a avea libertatea să greşeşti. Nu spun din proprie experienţă, că nu am avut parte de un asemenea început. Dar mi-am reamintit de un video în care un jurnalist, devenit bun şi profesionist în timp, şi-a început cariera la 19 ani la un ziar local. Cea mai mare satisfacţie era această libertate. Putea greşi şi putea primi răspunsuri la greşelile lui. Fără ţipete, fără ameninţări, fără dat afară. Doar un „dragă tinere, aici poate fi mai bine”. Şi cum să nu vrei să ai lângă tine oameni care nu te vor roboţi, oameni care te vor oameni? Supuşi greşelii şi învăţării. Dar poate că oamenii mari (oamenii mari pot fi şi mici, dar să vorbim de cei mari ca vârstă) nu mai au răbdare să te ajute pe tine, om mic, să devii ceva. Poate că se aşteaptă să ştii mai multe decât trebuie sau ai putea să ştii, sau mai multe decât nu ai fost în stare să ştii. E loc de greşeală în educaţie, în formare şi în devenire. Dar pentru cine? Pentru cine este acest loc?

Ne este frică să greşim chiar şi în faţa noastră. Ne mustrăm, ne încărcăm de reproşuri şi de replici care ne aruncă pe scara inutililor. Să facem cele 11 porunci. Cea din urmă să fie „să nu greşeşti”. Pentru că oricum nimeni nu are nevoie de oameni care nu sunt perfecţionişti, cu atât mai mult de oameni care cer ajutorul. Dar nu se încalcă regula nici dacă eşti tânăr? De fapt, e mult prea dilematică problema. Cine stabileşte dacă ne este permis sau nu să greşim? Cei de care depindem, pentru că avem nevoie de ceea ce ne oferă, sau noi, care avem nevoie de ce putem oferi altora?

Într-o lume plină de greşeli, mai comitem încă una: nu le permitem celor de lângă noi luxul de a nu le şti pe toate. Mai mult, îi judecăm, îi jignim şi îi criticăm. Le spulberăm visele, începuturile şi idealurile. Dar în niciun caz nu admitem să ştim că cineva poate greşi.

După ce am citit articolul pe viajoa.ro, mi-am amintit de o rătăcire ce mi-a stors multe lacrimi. Eram în schimbul de experienţă din Franţa, iar oraşul în care am mers a fost Fougeres. Pe lângă multe alte obiective pe care le-am vizitat, era logic să vedem şi fortăreaţa din oraş, care are titulatura de cea mai mare fortăreaţă din Europa.

Zis şi făcut, dimineaţa mă întâlnesc cu grupul şi ghidul (pe care la vârsta aia îl înţelegeam prea puţin) şi pornim să ne arate fortăreaţa. Mărimea ei fascinantă, zidurile şi priveliştile m-au făcut să uit complet de restul, iar fiecare piatră părea că merită o fotografie. Astfel, mă opream din doi în doi metri să mai prind câte un cadru, să reuşesc să aduc acasă cât mai multe dovezi că vizitasem acel impunător monument. Stau, mă opresc pe nişte scări să văd ce poze am făcut şi, luată de val, mă uit peste toate, ba chiar dădeam zoom să văd ce am prins în depărtare. În cinci minute îmi dau seamă că e o linişte prea liniştitoare. Mă uit în stânga: nimeni. În dreapta, doar zidurile cetăţii. În faţă – grădini şi străzi din afara fortăreţei. Mă cuprinde o panică pe care îmi e greu să o descriu: inima îmi bătea, ochii tăiau orice cadru, iar mâinile îmi tremuram pe telefon. Ştiam că nu pot să fie departe, iar asta mă încuraja să îi caut. Aşa m-am afundat în rătăcirea care m-a făcut să ţip din toţi plămânii. Toate uşile erau blocate şi niciun drum nu mă ajuta să ies din înfundătura în care mă bagasem. Urc cât de sus pot, încerc să cuprind o privire de ansamblu şi, departe pe nişte ziduri, îi văd plimbându-se. Mă gândesc la numele colegei mele şi încep din răsputeri, cu lacrimile în ochi, să strig “Cosminaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa”. Şi repet procesul şi îl repet fără succes. Ei nu mă auzeau, eu nu ştiam cum să ajung la ei.

Mă gândeam, la 16 ani pe care îi aveam, cum fac eu să  îi anunţ pe ai mei că m-am pierdut într-o fortăreaţă. Roaming nu aveam să pot să sun pe cineva, internet nici atât (ah, ce bun ar fi fost facebookul pe vremea aia), iar poartă să ies din turnul acela nu găseam. Îmi imaginam că mă prinde noaptea acolo şi zidurile vor deveni al naibii de negre şi neprietenoase. Bineînţeles, mintea mea speriată exagera orice detaliu care îmi poate trece prin minte. Ce este cel mai ciudat este că nu reuşesc să îmi amintesc cum am scăpat de acolo. Cel mai probabil am găsit ieşirea, dar îmi aduc aminte că toţi au râs când m-au văzut plânsă şi speriată.

Merită, nu, să te rătăceşti într-una din cele mai mari fortăreţe!?  Dar oare cum e să te pierzi într-o mega-metropolă?

La început eram timidă. Şi acum sunt, doar că m-am transformat într-un soi de timid curajos. Un an de facultate a însemnat o schimbare, dar poate prea puţin pentru ce îmi doream şi prea mult în raport cu ceea ce există. Ca să fiu mai explicită, după un an de facultate am descoperit sau mi-am întărit convingerea că:

• Nu mereu totul este corect. Poţi să scrii perfect şi să iei notă mică, poţi să scrii puţin şi să iei notă mare, poţi să înveţi şi să scrii de la tine, iar ceilalţi să copieze şi lucrarea ta să pară cea mai slabă. Poţi să fii considerat invizibil dacă nu ştii să te prosteşti cât de mult poţi.

• Niciodată  notele nu vor reflecta realitatea, niciodată teoria nu va echivala cu practica, dar nici practica nu va fi eficientă fără o bază teoretică. Un fel de oul sau găina!

• După primul an de facultate am scăpat de 30% din complexul provincial. Ştiţi doar acele poveşti în care Craiova-oraş ratat, Craiova-învăţământ de proastă calitate, Craiova- zero şanse de viitor. Am învăţat că nu oraşul te face mai bun sau mai prost, nu facultatea te face inteligent, doar tu, omul din tine, poate ajunge la performanţă cu voia lui. E uşor să inventăm poveşti atunci când nu suntem capabili (da, am făcut asta), dar e greu să demonstrăm că ne merităm şansele. Una peste alta, orice se poate, numai şi numai cu voinţa noastră (am şanse până în anul III să scap definitiv de acest complex).

• Cultura generală e aproape totul. Eşti slab pregătit, ai auzit doar de Guţă, modelul tău în viaţă e Simona Gherghe, şi nu trece nicio zi fără CanCan, atunci poţi să fii multimilionar, poţi să ai bani, femei, maşini, bărbaţi, dar nu vei avea niciodată satsifacţie intelectuală. Adică simplitatea unui dialog cu oameni care gândesc.

• E ok să te angajezi ca ospătar să ai bani de mare, dar parcă statutul de student ar trebui să te facă să vrei mai mult. Sunt tabere, proiecte, burse cu care poţi să pleci cu bani puţini sau deloc şi nu trebuie să fii sclav pe plantaţii olteneşti, la patroni nesimţiţi şi clienţi ameţiţi. E de ajuns să te implici şi să vrei să faci şi altceva decât restul.

• Limbile străine. Măcar două limbi străine ştiute bine. Aici nu putem şi româna, da? – de fapt cu asta trebuia să încep. Ca să reuşeşti să te angajezi după ce termini o facultate trebuie să înveţi să scrii. CORECT. Fără „să fi” sau „nu fii”, ori „face-ţi” pentru că şansele se apropie de zero şi riscă să dea cu minus.

• Trebuie să ştii să tratezi şi să te tratezi de oamenii prefăcuţi. Poate crezi la început că e cel mai simpatic coleg, cu cel mai dulce zâmbet, dar după un an vei vedea ce îi poate şi creierul. Aşa că niciodată nu trebuie acordată mai multă încredere decât cea de nivel de colegialitate şi bun-simţ.

• Am mai învăţat că învăţatul nu e degeaba. La niciun examen. Rareori sunt materii nefolositoare. Din moment ce suntem la o facultate, asta înseamnă o nişă, iar cam tot ce studiem o să ajungem să folosim cândva (nu includem aici matematicile speciale sau alte discipline de profil real. Mă refer la filologia mea, jurnalismul meu).

• NU am aflat ce înseamnă un examen plătit. Din fericire, profesorii şi sistemul facultăţii mele nu permit asta.

Iar pe sfârşit pot spune că nu ştiu la ce o să mă ajute facultatea, dar din moment ce am conştientizat tot ce e mai sus,  înseamnă că deja am câştigat ceva.

Am un sentiment ciudat de fiecare dată când e duminică. Sute şi sute de amintiri mi se perindă prin faţa ochilor, ca şi cum ar fi fost azi.

Aveam vreo 10 ani. Fiecare sfârşit de săptămână mă găsea alături de părinţi sau de bunici. Îmi amintesc că duminica oficială începea odată cu vremea bună, motiv pentru care mergeam în parc. Mă chinuiam privind animalele închise, fără să înţeleg rostul acelor cuşti (acum înţeleg rostul cuştilor, dar nu şi al grădinilor zoologice), dar mă linişteam de îndată ce mi se cumpăra ceva: orice. Acasă, o plăcintă caldă şi friptura la cuptor întregeau plimbare din aer liber. În faţa blocului, parcă şi ceilalţi simţeau că are o însemnătate ziua asta. Ne strângeam câte 15-20 de copii şi făceam orice altceva decât într-o zi obişnuită: mergeam la furat de liliac, cireşe, trandafiri sau ne mărturiseam iubirea prin jocuri cu zei şi zeiţe.

La bunici, senzaţia era cu atât mai apăsătoare, cu cât se apropia ora de plecare spre oraş. Ai mei făceau bagajele, iar bunicul asculta/privea muzică populară pe eternul TVR1. Şi parcă o emisiune cu viaţa satului. Era ciudat să îmi iau rămas-bun până şi de la căţel, darămite de la el, fiind obişnuită să cresc acolo.

Mai târziu, pe la 17 ani, ziua de duminică mă prindea mereu la plajă, la grătare, cu rolele sau la iarbă verde, cu două prietene, mâncând fructe şi legume (de fapt mai multe dulciuri şi îngheţată). Singurele duminici urâte erau cele când aveam teze şi trebuia să ne scriem lucrările de acasă. Atunci nu aveam timp de ieşit. Acum însă, la 20 de ani, zilele de duminică sunt seci. Mă trezesc, mă uit la televizor, dorm, mă trezesc, mănânc şi iar dorm. Nicio activitate, nicio mişcare. Prieteni ocupaţi, plecaţi, angajaţi, recuperează ce în timpul săptămânii nu au putut face. În faţa blocului, pe bancă, nimeni. Vecini care dorm, vecini plecaţi, vecini care nu ies, vecini care pleacă în vizită la alţi vecini. Maşinile din parcare sunt nemişcate şi niciun urlet de Dacie nu te mai mişcă. Pe geam, doar musculiţe statice.

De câtva timp, sentimentul de duminică nu mai înseamnă nimic. Nici măcar odihnă, ci doar stat fără rost. O carte te salvează, dar parcă ai nevoie de mai mult. De ieşiri, de oameni veseli, de telefoane, de rude, de prieteni, de joacă, de râs, de emoţie, de excursie, de oboseală, de spontaneitate, de vreme bună, de stat pe bancă, de lins îngheţată, de tenis, de handbal, de mişcare, de alergat, de bicicletă, de lovituri, de bârfă, de monopoly, de maşină, de munte, de apă, de pescuit, de înălţime, de îmbrăţişări.

Cam la asta visez azi că aş face într-o zi de duminică.

„Ieftin şi bun”, acesta este sloganul magazinului în care merg la cumpărături cel mai des. Este vorba de Kaufland. Un hypermarket care adună în fiecare seară sute de craioveni.

Ajung în parcare. Încerc să las maşina cât mai aproape de magazin, dar până şi locurile de handicapaţi sunt ocupate. De câte un taxi al cărui şofer parchează în zor pentru o tură de plimbare în Kaufland. Intrarea în magazin este atât de primitoare, încât toate indiciile te duc spre un loc tocmai bun de cumpărături. În hol, biluţe, mingi, avioane şi căluţi pentru copii, un panou cu anunţuri, special pentru clienţi, şi o baie curată, modernă şi spaţioasă. Aşa te decizi să intri şi tu, fie să vezi ce mai e la ofertă, fie să cumperi câte ceva pentru casa. Dar îţi propui de la început să nu cheltui şi banii de chirie.

Legume şi fructe versus carne şi salam

Raionul de fructe şi legume este mai mereu plin. Nu pentru că românii ar pune mare preţ pe alimentaţie, ci pentru reducerile semnificative pe care magazinul le oferă. Banane înnegrite la doar 4,99 lei, ridichii la 50 de bani legătura, ceapă verde 1 leu, iar portocale la plasă de un kilogram 3,59 lei. Dacă mergi de unul singur eşti un norocos. Astfel, vei fi nevoit să duci o luptă de convingere în familie: „Nu lua kiwi că e scump”, îi spune o doamnă soţului. „Aia nu, aia nu, atunci de ce mai venii la cumpărături?!”, îi răspunde el iritat. Coada la cântar crează haos. Cărucioarele abandonate în mijlocul mulţimii se încurcă, coatele se lovesc la orice întoarcere bruscă, iar copiii profită de ocazie să mai fure un bob de strugure roz, fără să fie mustraţi de însoţitorii lor.

Mulţimea se transformă în cross la auzul vocii venite de la informaţii: „La vitrina cu servire asistată găsiţi cotlet de porc la numai 13.99 lei pe kilogram”.  „Ia căruciorul! Ia copilul!”, strigă una dintre femeile participante la întrecere. La raionul cu carne este acum agitaţie. Mâini întinse peste mâinile altora, în şiruri indiene şi de-a lungul şi de-a latul. Chiar şi cele mai dichisite dintre doamne renunţă la fineţe şi îşi vâră agitate trupul până la raftul cu carne. Mai încolo, tărâmul salamurilor este invadat de aceeaşi oameni dornici de reduceri. Un scris roşu pe fond galben îi anuntă că şunca de pui este acum cu 20% mai ieftină.

Bani mulţi, cumpărături puţine

La casă, fiecare îşi aşază cât mai ordonat produsele. Nu din civilizaţie, ci pentru un calcul rapid înainte să ajungă să plătească. „Dă prea mult”, constientizează un domn îmbrăcat în costum. „Plătim cu cardul dacă nu ne ajunge”, se aude altcineva de la casa alăturată. Astfel, feţele vesele şi fuga pentru reduceri devin amintiri la casele de plată. Oamenii, îngrijoraţi de cumpărăturile făcute abuziv şi fără rost realizează că au venit pentru un iaurt şi exact acela lipseşte din coşul lor arhiplin. „250 lei”, spune casieriţa unui cuplu. La ieşire, cei doi se ceartă: „Acum să îţi plăteşti rata cu balsam de păr”, mai apucă să îi strige tânărul iubitei, înainte ca plasele să se umple şi să le care de unul singur, pe jos, kilometri întregi.

Mi-e poftă de România. O ştiu atât de puţin, încât în călătoriile mele rare ajung să admir şi un câmp gol. Până mă plictisesc. De tot ce înseamnă ţara noastră.

Încep să îmi fac grăbită bagajele pentru Moldova. Aveam să merg de Paşte într-o zonă pe care istoria o respectă, geografia o laudă, iar România o ignoră. Trenul de 17:25 mă face să mă grăbesc. La 17:00 termin emisiunea radio şi un taxi lent mă duce la gară. Ajung cu 10 minute înainte şi cred că în sfârşit primesc vacanţa pe care mi-o doream. “Trenul accelerat 1824 prezintă întârziere 50 de minute de la data sosirii”, se aude o vocea înfundată. Minunat. Mă aşez pe o bancă la soare şi aştept. Doar mirosul de urină din gangul unde m-am aşezat mă face să mai simt ceva.

Întârziere.. doar o oră

Soseşte trenul. Încerc să ghicesc în ce parte e vagonul. În mulţimea de coate grăbite, mă urc în tren şi îmi ocup locul. Retrăiesc pofta de călătorie. Dar trenul se încăpăţânează să îmi contrazică sentimentele. Afară e frig, iar în vagon aerul condiţionat îţi omoară toate simţurile. Dacă încerci să dormi cu capul spre geam, te loveşti de frigul de mai. Dacă încerci în partea cealaltă, îl deranjezi pe partenerul de drum. De multe ori un sedentar nervos pe greutatea lui. Lichidul galben din wc-uri este scurs pe jos, iar apa nu funcţionează. Te abţii patru ore şi tânjeşti măcar după un lan de porumb. Mizeria şi mirosul de praf murdar te fac să uiţi de peisaje şi de ţară. Geamurile jegoase îţi întorc privirea spre oamenii din tren. Pe care ajungi să îi citeşti din gesturi întreaga călătorie. Se vede Bucureştiul. Mai întâi groapa de gunoi din apropiere şi oamenii străzii care o exploatează intens. Apoi blocurile căzute şi sinistre. Gara este aproape şi zarva de pe peroane mă linişteşte. Nu am făcut întârziere decât o oră. Mai prind metroul.

Peste două zile îmi fac curaj şi pornesc spre Moldova. Prima destinaţie: Bacău. La fel, ca o posesoare de permis fără bani de benzină, aleg trenul: un accelerat cu etaj în care cozile sunt mai mari ca la promoţiile de ulei. Bagajele ţin loc de scuturi, scările nu se mai văd de persoanele grăbite să prindă un loc, iar călătorul universal oftează resemnat. Trenul pleacă şi ajungem în Basarab. La doi kilometri de Gara de Nord. Trenul se opreşte. 10, 20, 30 de minute. Nu înţelegem nimic până nu vedem medici şi poliţie. Un bărbat de 55 de ani a făcut infarct. Încercarea de a îl restabili mai mult de o oră atrage aceleaşi nemiloase strigăte: “Să moară, ce trebuie să stăm noi după el”, spune indignat un călător. Naşu’ îl aprobă: “Şi eu le-am spus medicilor să îl dea jos din tren. Da’ cică nu au voie să îl mişte. Ce mă interesează pe mine de el. Eu vreau ca trenul meu să meargă”. Ţipete, urlete şi curiozităţi. Câte o veste din partea celor care mergeam în vagonul respectiv îi anima pe toţi: “Era cu fata şi soţia. Nu cred că mai scapă”. După 90 de minute de aşteptare şi nemulţumire din partea călătorilor, îl văd ieşind pe o targă nemişcat. “A murit”, spune controlorul. Cei din tren sunt mulţumiţi că în sfârşit plecăm şi speră să recuperăm din întârziere. De parcă moartea unui om în vinerea dinainte de Paşte nu înseamnă nimic. De fapt, chiar nu a însemnat nimic.

Oameni murdari în trenuri murdare

Ajungem în Bacău după şapte ore de mers cu trenul. Nimic nu mai era încântător. Cu atât mai puţin gara al cărui pasaj subteran era rupt din filmele horror: întuneric, rahat la tot pasul, mirosuri înţepătoare, pereţi decojiţi, pavaj rupt şi oameni ciudaţi. Ieşirea la lumină a însemnat o vacanţă de vis timp de aproape o săptămână. În mijlocul sălbăticiei neatinse de oameni. Iar acolo unde erau oameni erau mizerii, defrişări, depopulări ale apelor, afaceri murdare şi natură vândută prost pentru profit. La întoarcere din vacanţa, am avut acceaşi soartă tristă. Multe ore de mers cu trenul. În acest mijloc de transport mizeria este de două feluri: fizică şi umană. Iar cea din urmă devine din ce în ce mai apăsătoare. Pentru descoperirea ei, vă recomand o călătorie cu trenul pe ruta Craiova-Petroşani într-un personal. Este o experienţă pe care am trăit-o acum două zile şi pe care am marcat-o ca fiind: călătoria care omoară dorinţa de a călători. Mi-aş dori să cred că trenul este singurul care ucide sentimente şi etalează sărăcia noastră spirituală, dar sunt convinsă că şi pe şosele e la fel. Sau poate mai rău. Aşa că nu îmi rămâne decât să cred că România e frumoasă din avion. Călătorie plăcută!

Printre cele mai relaxante activităţi se numără şi mersul la bibliotecă. Fie că te duci cu o listă de cărţi care te-au fascinat prin simple review-uri, fie că te plimbi nehotărât printre rafturile cu autori ordonaţi, biblioteca rămâne locul în care ar trebui să devenim mai bogaţi. Din păcate, în Craiova, cele mai multe cărţi nu se găsesc sau nu se împrumută acasă.

Am luat la rând bibliotecile din oraş pentru a găsi patru cărţi din domeniul jurnalismului. Biblioteca facultăţii mele, unde logic ar trebui să existe cărţile fundamentale din acest domeniu, nu le are. Doar una singură care a ajuns la teologie (nu ştiu cum şi de ce), dar care este momentan împrumutată. Am mers apoi la biblioteca judeţeană, unde am sperat să găsesc ce imi trebuie. La fel, doar una singură din cele 4, un autor străin, ediţie revizuită, dar care se găseşte gratuit in pdf pe interenet. Celelalte, nici gând să dau de ele. Am încercat şi domeniul beletristicii, unde biblioteca se comportă mai bine, dar la fel, cu destul de multe lipsuri. Cărţile se găsesc de cele mai multe ori într-un singur exemplar. Eu mă întreb totuşi cine e de vină pentru situaţia creată: cititorii, care  nu respectă termenul de restituire a cărţii şi o uită prin propria bibliotecă sau lipsa fondurilor pentru întreţinerea şi actualizarea bibliotecilor?

Pentru cei care vor să cumpere zilele astea nişte cărţi la preţuri convenabile o pot face la târgul Gaudeamus, care îşi inaugurează prezenţa pe 2011 în oraşul nostru. Veţi găsi majoritatea editurilor, cărţi scumpe şi ieftine, dar din păcate se pune accentul pe cărţi de consum, cu sfaturi despre cum să mâncăm, să ne îmbrăcăm, să slăbim, să alăptăm, să mergem, etc. Vor avea loc şi lansări de carte, tombole, promoţii, etc. Caravana va rămâne în oraş până pe 12 martie.

Închei cu vorbele unei doamne de la târg : “cei care vor cărţi nu au bani să le cumpere, iar cei care au bani nu vor cărţi”. Aşadar, mult spor la cumpărături!

Nu mă deranjează cei care fumează pe holurile facultăţii, deşi cred că imi revine dreptul de a respira un aer curat  într-un mediu academic. Dar trec peste. Nu mă deranjează nici profesorii care nu îşi fac orele şi sunt plătiţi degeaba, merg pe premisa că se poate învăţa şi altfel, fără un ajutor solid în spate (sunt totuşi convinsă că vor fi traşi la răspundere cândva). Ce mă deranjează cu adevărat este lipsa de bun-simţ a unora de a strica ce nu le aparţine.

Laboratorul nostru de informatică de la facultate este bine dotat, calculatoare noi, performante, Windows 7, condiţii bune pentru ceea ce ne trebuie nouă. Ar fi totuşi bine daca am putea să le folosim, din cca 30 de calculatoare, daca merg vreo 5-6. De ce? Pentru că nişte retardaţi se gândesc să vină să paroleze unele calculatoare cu numele lu’ mă-sa, intră pe site-uri porno şi aduc o grămadă de viruşi care mi-au stricat toate stickurile, parolează accesul la internet, îşi aduc toate pozele şi umplu calculatoarele cu femei dezbrăcate de pe hi5. Aşa avem norocul la fiecare laborator de informatică, la care, deşi nu facem nimic, trebuie să stăm două ore să privim pereţii. Pentru că nu există cei 7 ani de acasă şi pentru că de multe ori un student e doar un concept, în spate se ascund tărani învăţaţi cu oile, nu cu tehnologia. Îmi şi imaginez expresia unuia care parolează un calculator “Ahaaa, coaie, i-am făcut! Să vadă fraierii că pe calculatoru’ ăsta doar io intru!”