Am ascultat aseară la radio o emisiune despre amintirile din liceu care m-a făcut nostalgică. Astăzi cineva m-a întrebat dacă îmi e dor de liceu şi am evitat să răspund. Ironia cea mare este că în perioada liceului nu făceam altceva decât să critic tot ce se întampla acolo, de la director, la profesori şi elevi.

Primii doi ani din liceu au fost pentru mine printre cei mai frumoşi ani din viaţa. Nu neapărat pentru nebuniile pe care le făceam, ci pentru simplul fapt că eram inocenţi. Nu râdeam din rautate când alţii luau 4, ci de fericire, nu chiuleam de la matematică niciodată fără motiv, ci pentru un scop bine defitiniv: volei, seminţe sau tenis de picior, nu beam bere în timpul orelor din plăcere, ci doar pentru a face glume cu Beck’s în ora de biologie. Nu priveam cu răutate “da-urile” şi “nu-urile” obsesive ale celor două colege şi nici nu scriam cu creta pe plăcile de parchet, scoase afară, M*** profei de latină fără motiv. Nici măcar colegul de bancă nu îl desena pe proful de mate cu ură, ci din pură admiraţie. Până şi roşiile puse pe grătar la prima noastră ieşire din liceu reprezintă o amintire.

Devenită un clişeu teza că liceul este cea mai frumoasă perioadă din viaţa noastră (un clişeu în care nu cred), el este totuşi o etapă ce colorează multe amintiri frumoase.

Şi pentru că în emisiunea de aseară am auzit cele mai trăznite amintiri, parcă aş vrea să ştiu mai multe. Aşadar, voi ce amintiri aveţi din liceu?

O doamna arhitect foarte draguta imi trimite in fiecare zi cate 2-3 mailuri interesante, cu noutati din lumea internationala, dar si informatii de cultura generala, date despre muzee, castele, cascade, etc. Exista insa o categorie de mailuri pe care nu o agreez, acelea cu atentie la vaccinuri, se pune la cale marele complot al omenirii.

Mai exact sunt niste studii si calcule facute de savanti prin care se demonstreaza ca mai marii lumii investesc bani in vaccinuri sau otravesc anumite alimente ca sa reduca numarul populatiei. Sunt de acord cu teoria asta, sunt convinsa ca nu stim nimic din ce se intampla in lume, cel mult 0.0001%, insa nu inteleg un lucru. Cu ce ne ajuta pe noi aceste mailuri de “atentionare”? Noi, cei care nu putem schimba nici macar sistemul din tara, nu putem decide nici macar sa nu se faca din fabrici mall, nu avem decat 1000 lei pe luna media salariilor, cum putem decide noi, niste amarati, soarta lumii?

Cel mult, sunt si acestea doar niste mailuri de “cultura generala”!

Mi-am facut card la ING. A durat 10 minute, am dat o singura semnatura si nu am platit nimic. Apoi, am fost la BRD, ca sa-mi adauge noul cont de la ING la contul meu BRD-Net. Pentru ca numai asa poti sa faci tranferuri intre conturile personale prin BRD-Net, trebuie mai intai sa treci pe la banca, ca sa le zici sa-ti adauge contul. A durat 40 de minute si am scapat numai cu doua semnaturi. Am avut si noroc. In mod normal cica ar fi trebuit sa ma duc la sucursala care mi-a eliberad cardul, dar cica au facut o exceptie pentru mine. M-am udat tot.

Acum sunt acasa, contul de la ING e OK, ca ma uit la el prin Home’Bank si-l vad ca e bine, contul de la BRD nu e bine, ca ma uit la el prin BRD-Net si vad ca nu mi-au adaugat contul de la ING, deci nu pot face nicio tranzactie.

Da’ ce, ca nici nu ma grabesc.

A trecut la cele vesnice si ultimul bunic pe care il mai aveam in viata. Despartirea nu a fost usoara, mai ales ca a venit pe neasteptate.

Inmormantarea a avut loc la tara. Acum 11 ani, tot acolo, am fost la inmormantarea bunica-mii. Atunci am fost baiatu’ cu “du-te pan’ la brutarie“, “du-te si cumpara bomboane“, “du-te si schimba niste bani” etc. Acum am fost implicat mult mai mult, chestie care a venit impreuna cu niste raspunsuri la intrebari pe care, de-a lungul timpului, mi le-am pus.

Niciodata n-am inteles protestele enoriasilor care se opun schimbarii preotului din sat. De unde atata disperare, si, mai ales, de ce?

Pana zilele astea, cand l-am inmormantat pe bunicu-meu si am vazut ca oamenii de la tara n-au nicio treaba cu ce scrie in Biblie. Nici macar n-au citit-o si nici nu au vreuna in casa. In schimb, la mare putere sunt obiceiurile si parintele din sat. Obiceiuri prostesti inventate si modificate de-a lungul anilor, iar cel mai grav este ca preotul din sat le aproba tacit si profita de naivitatea oamenilor care cred in strigoi, moroi si dresul mortilor. Astfel ca intre parinte si sateni s-a creat o legatura puternica, care are la baza obiceiuri barbare si prostesti.

Cel mai mult la o inmormantare te costa obiceiurile. Mult mai mult decat preotul, care iti ia 400 RON, desi ei se lauda ca o fac gratis.

Am avut ghinionul sa fac armata. La cativa ani dupa ’89, in trei unitati diferite. Armata grea, ca futaiul era la mare arta. Era perioada cu multe sinucideri si dezertari. Il mai tineti minte pe soldatul care a intrat in dormitorul veteranilor si a descarcat incarcatorul in ei? Ala nu a venit nebun in armata, a devenit nebun.

Eh, de vreo cateva saptamani, pe Realitatea si Antena 3, se promoveaza la greu cadrele militare. Cica ei trebuie sa aiba pensii speciale, pentru ca au luptat sub drapel, au muncit la Canal si in agricultura.

Muie, ba, ca n-ati muncit. Am muncit eu, ca soldat, ca am prins la Sacalaz (langa Timisoara) prasitul porumbului si strangerea balotilor de paie de pe camp, iar la Otopeni am prins culesul porumbului. Erau niste randuri lungi cat era pista pentru avioane de lunga. Nu terminai la timp, nu mancai.
Cadrele militare n-au muncit deloc, ele doar bateau/pedepseau/bagau la arest/lasau fara mancare pe cei care ramaneau in urma. Era normal ca unii sa ramana in urma, pentru ca nu toti au venit in armata stiind sa tina in mana o sapa.

La Sacalaz, am muncit la vila unui capitan, la Otopeni, la vila unui maior. Nicaieri nu se faceau afaceri ca-n armata. Se gaseau materiale de constructii si forta de munca. Ajunsesem sa fim inchiriati de procurori si avocati din Timisoara. Veneau dimineata cu masina si ne alegeau ca pe sclavi.

Stiti cine merita pensie speciala? Veteranii de razboi, pilotii de avioane, marinarii, Dumitru Prunariu, parasutistii, cadrele militare cu adevarat operative etc. Da, astia sunt niste speciali, dar reprezinta cateva procente si nu trebuie bagati in aceeasi oala cu toate leprele care au facut curu’ mare in armata si care incaseaza 10% din bugetul de pensii.

Pentru CA CAdre militare au fost si cei care:

- la Revolutie au tras in oameni.
- aranjau la smecheri sa nu faca armata.
- ca sa-si creasca pensia, in ultimele trei luni pana la pensie, si-au dat prime de zeci de milioane.
- si-au facut case si vile, punand militarii la munca.
- si-au batut joc de soldati.
- au inchis ochii la bataia de joc la care erau supusi bibanii.
- ca sa iti dea permisie, cereau sa le aduci pachet de acasa.
- au facut afaceri cu combustibil.

Am ajuns sa cred ca nu exista nesimtire mai mare in alte orase decat in Craiova in ceea ce priveste transportul in comun. Sunt o amatoare a acestuia din doua motive: nu imi permit sa merg in fiecare zi, oriunde cu taxi, iar al doilea este acela ca cea mai buna metoda de a pastra contactul cu lumea este transportul in comun. Afli pretul tuturor alimentelor, caldura, intretinere, coruptie, glume cu parlamentari, Boc, Basescu, scoli, facultati, licee, spitale, etc.

Cu 2 ani in urma in Craiova:

• Un abonament pentru studenti era 30 lei pe toate traseele;
• Abonamentul pentru pensionari gratuit pe toate traseele;
• Un abonament pentru salariati era 40 lei pe un singur traseu;
• Pretul unui bilet era 1 leu;
• Autobuzul 9 circula din 30 in 30 de minute, il bagasera si din 20 in 20, de la un capat la celalalt al orasului (Metro – Craiovita Noua);
• Autobuzul 1R mergea pana la Posta.
• Controlorii trebuiau mituiti cu 10, 20 lei.

Acum in Craiova:

• Un abonament pentru studenti este 37, 50 lei pe un singur traseu;
• Pensionarii platesc 25 lei pentru un singur traseu;
• Un abonament pentru salariati este de 50 lei pe un singur traseu;
• Pretul unui bilet este 2 lei de la toneta, 2.5 lei de la sofer;
• Autobuzul 9 circula din 30 in 30 minute in timpul saptamanii, din ora in ora in weekend, doar de la Metro pana in centru (in orele de varf pana in Craiovita);
• Autobuzul 1R nu mai merge pana la Posta, iar cei care lucreaza la Big merg pe jos aproape 2 statii;
• Controlorii se mituiesc in continuare, doar ca sunt mai multi si se cearta in statii care sa apuce mai multi bani.

Plus multe autobuze care si-au scurtat traseele si trebuie sa schimbi 2-3 ca sa ajungi intr-o locatie. Si da, tramvaiele si autobuzele sunt mereu arhipline. Sunt curioasa: in ce orase sunt mai scumpe tarifele la transportul in comun decat in Craiova?

Taxiul este 1, 35 lei/km. In Arad este 1, 65 lei/km, iar ciudatenia este ca au tarif de noapte de 1, 85lei /km.

Nu vreau să fiu eu cea care zice că am un vecin corupt. Nu ar fi frumos din partea mea să imi cataloghez vecinii. Dar omul ăsta mă scoate din minţi. Să vă povestesc câte ceva despre el. Era un simplu vecin până în ziua în care a devenit pedelist. A fost asistent medical şi acum e pensionar. Era omul cu care puteai să mai vorbeşti una, alta, mai un bun-ziua sau o chemare la curăţenie în faţa blocului.

De 2 sau 3 ani, a devenit şeful scării. La început părea interesat de problemele blocului, dar mult mai mult de partidul din care făcea parte. Venea la noi şi ne ţinea tot felul de predici, cum că Băsescu şi partidul lui sunt singurii cinstiţi din ţara lui Vodă şi că restul au furat tot ce au putut. Imi aducea pixuri, plase si alte obiecte promoţionale cu PD-L. A intrat pe sub pielea tuturor şi anul trecut a devenit preşedintele unei asociaţiei de locatari din cartierul meu. Bineînţeles că pe criterii politice. Ce a făcut de când e şeful scării şi al asociaţiei:

• A vrut să izolăm şi să zugrăvim casa scării. Aşa a reuşit să găsească cea mai proastă firmă din Craiova, care a făcut opera asta, din primăvară până aproape de iarnă, deci au stat mai mult de o jumătate de an să izoleze un bloc. Au vopsit casa scării albă, ca la spital, iar blocul cu cele mai urâte şi ţipătoare culori. Asta pentru că aşa a vrut vecinul, fără să întrebe pe nimeni.

• A băgat taxă pentru citirea contoarelor de căldură. Anul trecut vreo 10 lei pe lună, anul ăsta aproape 20 lei. Fără niciun contract, nicio chitanţă. Iar când am îndrăznit să cer, a făcut scandal că îi pun la îndoială încrederea. De parcă merge pe vorbe, nu pe acte. Plus că se poate doar o singură zi pe lună, timp de 4 ore fixe, iar dacă nu te găseşte acasă, nu revine, ci îţi aproximează cât crede că ai consumat. Eu m-am închinat când am văzut afişul lipit pe geamul de la intrarea în bloc.

• A cerut bani să facem acoperiş la bloc. Am dat bani pentru proiectul pe care ni l-a arătat, iar când am urcat o data pe bloc, era cu totul şi cu totul altceva făcut. Asta împreună cu vecinul de la etajul 4.

• Mi-a băgat penalizare la întreţinere pentru că aveam vreo 300 lei restanţe şi a subliniat gros cu roşu, în condiţiile în care alţii, de la asociaţia asta, au câte 7000 lei restanţă.

• A angajat o femeie de serviciu care nu spală niciodata pe casa scării, mătură în faţa blocului, şi atat. Iar când i-am zis că nu e normal să o plătim să măture doar 5 minute dimineaţa, mi-a zis că nu e obligaţia ei să spele mizeria oamenilor de la uşi. Păi şi scările? Păi pe scări mergem tot noi, locatarii, deci noi trebuie să spălăm. Între timp am aflat că tanti asta îi face curăţenie în casă, gratis.

• A închis la căldură din subsol până în decembrie, deşi asta se pedepseşte cu închisoarea. Nimeni nu are voie să umble la căldură şi apă în beci, cu excepţia celor de la termoficare. Deşi suntem doar 10 familii, şi noi nu am fost de acord să închidă căldura pentru că stăm la parter şi e mult mai frig, nu a ţinut cont şi a închis-o. Aşa mi-am umplut apartamentul de igrasie în cele câteva luni fără căldură şi cu mult frig. Când l-am rugat să o deschidă, a zis că restul o vor închisă. De parcă ar avea voie să imi încalce acest drept, mai ales că fiecare are din ala în apartament de îşi poate ţine căldura închisă.

Şi aştea sunt doar câteva din lucrurile proaste făcute de vecinul pedelist, şef de ascociaţie şi de scară. Să nu mai spunem că nevastă-sa aruncă apă cu detergent pe florile plantate de mine, că nu fac niciodată curăţenie, că vin şi culeg flori din grădina îngrijită de mine, deşi nu au săpat niciodată, că vin şi iau toţi strugurii din bolta tăiată de taică-meu şi alte amănunte de acest fel. Între timp, de când e şef la asociaţie, şi-a modernizat apartamentul, a făcut nunţile celor doi copii care şi-au luat apartamente şi maşini. Dar din bani munciţi, că doar fiică-sa e fotomodel.

Cam atât. Eu mă tot gândesc. E sau nu corupt vecinul meu?

Mi-am recitit o compunere din generală. Era plină de clişee, fraze copiate şi cuvinte care să impresioneze. Am luat premiul al II-lea pe judeţ şi mi-a fost publicată într-o carte. În acel moment eram cum nu se putea mai mândră de mine. A fost chiar impulsul de care aveam nevoie ca să aleg un liceu de filologie. Acum însă mă întreb: de ce am fost premiată pentru nişte clişee arhicunoscute? Pentru că asta ne place să auzim,  să citim? Ceva ce au spus alţii şi sună bine?

Lâsând la o parte introducerea plină de frustrare pe mine şi pe cei care nu ştiu să aprecieze originalitatea, mi-aduc aminte că foloseam obsesiv sintagma “rafturi prăfuite”. Poate că atunci nu ne invadase comercialul, dar acum nu îmi mai pot închipui un banal raft prăfuit.

Acum, toate sunt impecabile. În geamurile marilor magazine, pe aceleaşi rafturi lustruite, zac reviste cu sâni rotunzi, bronzaţi, perfect simetrici, forme sculptate care par mai degrabă opere de artă. În interiorul magazinului, pe rafturile sclipitoare, îşi găsesc locul jucăriile perfecte pentru cadoul de Crăciun, aşa cum anunţă afişul de pe geamul oglindă de la intrare. De la 100 lei în sus, fiecare cutie în care se află mitraliere uriaşe, care pregătesc băieţii de război, sau păpuşi Barbie care învaţă fetiţele cum să devină mămici de tinere. Dar şi cutiile arată impecabil. La fel de lustruite şi sclipitoare. Culori tari care să sară în evidenţă şi să atragă un inevitabil “Mami, mami, o vreau”! Cutia!

Mai încolo, în mijlocul magazinului se află piesa de rezistenţă: cosmeticele. Aici, rafturile sunt mai perfecte ca în oricare altă parte. Luxul produselor se reflectă în luxul suportului pe care stau. Măştile de toate felurile reflectă masca unui consumator refugiat în cumpărături. Un nou gel de duş la promoţie, pe raftul principal, un şampon mai scump, dar la care se înghesuie lumea pentru că eticheta cu 25% mai mult nu trece neobservată. Nici domnii nu trec uşor de rafturile cu cosmetice, în faţă se află loţiunea de corp la preţ special. Ca să scapi de mirosul de bărbat.

Legumele şi fructele sunt mai puţin interesante pentru că nu sunt aşezate pe rafturi. Ele stau în lăzi, coşuri, care nu se văd. Nu ii atrag decât pe cei interesaţi de esenţă, nu de aparenţă. Prea puţini însă. Raftul cu dulciuri şi cafele este la fel de lustruit. Aş crede chiar că acolo au sarcină de a îl şterge dublu faţă de celelalte. Pe acolo se perindă copii şi pofticioşi. Vulnerabile categorii. Ca în episodul acela animat în care trebuiau să vândă cât mai multe prăjituri. Aşa au mers într-o sală de fitness unde plăcerea fructului oprit a fost infinit mai mare.

Dar nu numai magazinele au rafturile lustruite. Instituţiile, casele, maşinile, birourile, băncile, hainele, bibliotecile, librăriile, ornamentele, bradul, cadourile. Totul a devenit comercial, sclipitor, strălucitor, extravagant.  Trăim în lumea în care rafturile au ajuns să comande pentru noi.

Câteva din desenele lui Dan Perjovschi care ilustrează secolul în care trăim:

Aseară am fost la Festivalul Studenţesc de Rock, Jazz, Folk, ţinut la Casa de Cultură a Studenţilor din Craiova.

Pornind de la una din zicalele prezentatorului „încă mai există sperantă” pot spune că şi eu am simţit acelaşi lucru. Că nu trăim chiar într-un oraş mort, lipsit de viziune, perspective, cultură şi bun-simţ. Dincolo de imaginea de ansamblu care cuprinde ţigani, câini comunitari, corupţie şi multe scandaluri, în oraşul acesta mai există şi oameni faini. Oameni care merg în pub să vadă o piesă de teatru, care se înghesuie la venirea unei personalităţi, oameni care luptă să aducă bun-simţ în oraş.

Astfel, în nici o jumătate de an, am avut ocazia să văd multe evenimente frumoase în Craiova. De la întâlnirile cu Gabriela Adameşteanu şi Solomon Marcus, până la festivalul cu Nicu Alifantis şi Alexandru Andrieş, dar şi piese de teatru de excepţie, concerte bune şi dezbateri propuse de onguri interesante.

Am realizat aseară că oamenii, indiferent de vârstă, sex, etnie, apreciază calitatea. Astfel, la festivalul unde s-a cântat live, şi s-a cântat bine, publicul, deşi foarte diversificat, a cântat şi a aplaudat tot timpul. Nu a contat că rockerii voiau rock şi folkişti folk. Toţi au aplaudat cu aceeaşi tărie fiecare artist şi piesă reprezentată. Formaţii tinere cu voci extraordinare, talentate şi pline de speranţă. Maieştrii care au format genuri muzicale, au dat tonul altor artişti şi au sprijinit orice iniţiativă bună în România. Adulţi care apreciau ce se întâmpla pe scenă şi îşi aminteau de vremurile bune.

Astfel, formaţiile tinere ca High Seas, No Antidote sau Avatar i-au făcut pe craioveni să simtă că se poate şi altceva în oraş decât #RMA. Tineri talentaţi ca Bogdan Grosu sau Bogdan Oprănescu au vibrat în sală la fel ca şi corzile lor de la chitare. Un moment special, de care ne-am bucurat a fost prezenţa celor doi artişti: Nicu Alifantis şi Alexandru Andrieş, care au cântat aproximativ 1 oră, clipe în care nimeni nu a stat jos, majoritatea au aplaudat, restul au zâmbit şi au râs. Acestui moment i se alătură formaţia Cargo, pe care nu o văzuzem niciodată live, sau daca o văzuzem, o ignorasem. Deşi nu se compară cu marile formaţii de rock străine, spectacolul făcut de cei de la Cargo nu a fost deloc slăbuţ. Pe lângă faptul că au făcut să dea din cap şi câteva doamne peste 50 de ani, cei din sală erau extaziaţi.

Care a fost cel mai frumos moment? Cel în care a început spectacolul, care anunţa o aşa muzică de calitate. Deşi nu ascult mult rock şi la Cargo doar am mişcat din picior, în mulţimea care se distra cu totul şi cu totul altfel, pot spune că m-am bucurat pe deplin de momentele de folk, de prezenţa atât a tinerelor formaţii, cât şi a artiştilor consacraţi.

Ni s-a promis că festivalul va deveni din nou tradiţie în Craiova, venind după o pauză de 8 ani. Să sperăm că vor mai veni şi alte lucruri bune, pe educaţie, dezvoltare, cultură. Orice iniţiativă este bine-primită atunci când vrea să ofere calitate. Şi Craiova a început să înţeleagă că de asta are nevoie oraşul. La mai bine!

O lege care-mi ingradeste dreptul de a face popria alegere, reprezinta un motiv destul de intemeiat ca sa-i dau picioare-n gura unui politician.

Interzicerea comercializarii sarii fara iod, certificatele energetice sau obligativitatea asigurarii locuintelor sunt doar cateva dintre legile prin care politicienii zic ca ne vor binele, insa, in realitate, niste smecherasi fac o gramada de bani.

De departe, cea mai aberanta lege este cea prin care se interzice comercializarea becurilor incandescente. Este bomboana de pe coliva.

Stiti dezavantajele unui monitor CRT. Este mare, consuma mult si distruge ochii. Motive care i-au facut pe oameni sa treaca de la monitoarele CRT la cele LCD, fara sa fie nevoie de vreo lege in acest sens.

Despre becurile economice se zicea ca, desi consuma de 3-4 ori mai putin si au o viata de 7-8 ori mai mare decat un bec incandescent, produc aceeasi lumina. Si totusi lumea este reticenta. Pe multi nu-i incanta mercurul din ele, lumina pe care o produc, pretul, durerea de ochi, calitatea indoielnica etc.

Vazand acest lucru, politicienii p*lii au dat o lege prin care se interzice comercializarea becurilor incandescente. Astazi am vazut ca se implica si ONU.

Mai jos este raspunsul meu la legea lor. M-a costat mai putin decat daca as fi cumparat 3 becuri economice Philips.

P.S. In toate camerele, in loc de intrerupatoare, am variatoare. Nu mi s-a mai ars un bec de vreo 10 ani