Am trecut ieri pe langa scoala generala, unde am facut clasele I-VIII. Desi nu mai recunosteam nimic din ea, pentru ca geamurile sparte de cand eram acolo fusesera intre timp inlocuite cu termopane, bucatile de perete rupte din ea erau acum astupate, scoala fiind vopsita si modernizata, in locul perdelelor pe care le luam o data pe luna acasa sa le spalam erau acum draperii verticale.

Cu toate schimbarile mentionate mai sus, mi-am adus aminte de profesori. Sunt unii oameni pe care nu cred ca ii pot uita vreodata.  Din categoria profesorilor o sa imi aduc aminte mereu de:

- Doamna invatatoare: mereu atat de rea si aspra la exterior, dar la fel de sensibila si grijulie in interior. De la ea am invatat, pe langa scadere si adunare, lectii de viata. De la ea am priceput atentia pentru lucrurile marunte, rabdarea de a scoate la capat un lucru imposibil. Tot de la ea am primit prima palma, insa nicidecum nu am anuntat televiziunea, ci am murit de rusine pentru ca nu invatasem. Ea e unul din oamenii pe care nu ii voi uita.

- Doamna profesoara de romana din generala: prima lectie de romana a inceput cu un citat din Romeo si Julieta, Shakespeare. Eu eram cea nominalizata sa il citesc si sa imi spun punctul de vedere. Din nefericire pentru mine, atentia mea era asupra cuvantului Shakespeare, pe care nu-l mai vazusem niciodata scris si nu stiam cum se citeste. Dupa ce l-am silabisit in gand, am pronuntat fericita [S h a k e s p e a r e]. Jumatate din clasa a ras, jumatate nu stia despre ce este vorba, iar prima ora de romana din viata mea se transformase de fapt intr-o rusine de nedescris. Am trecut cu bine de acest capitol, cu ajutorul doamnei profesoare, pe care, desi suntem in clasa a XII-a, mereu o cautam si o sunam sa ne mai explice cate ceva. Iar asta spune multe.

- O doamna de pe strada: nu stiu daca o voi tine minte toata viata, insa a trecut un an de cand am intalnit-o si tot mi-a ramas intiparita in minte. Chiulisem la ora de geografie si stateam unde ascunsi intre blocuri. Eram 5 fete galagioase, care mai de care sa isi spuna punctul de vedere. Ne-a abordat o tanti pe la vreo 70 ani si a inceput sa ne vorbeasca despre viata. Intre categorisirea de a fi nebuna sau foarte desteapta, a reusit sa ma faca sa inteleg ca nu exista lucru mai frumos decat noi insine. Ne-a explicat avantajele unui om gras, slab, prost, destept. Ne-a facut sa intelegem necesitatea increderii in sine, cat si importanta de a ajuta. Dar cum altcumva am putea sa ii ajutam pe ceilalti, daca nu ne ajutam pe noi? Nu am vazut in viata mea mai multa fericire in ochii unui om, asa cum am vazut in ochii acelei femei. Radia.

- O doamna din spital: era bolnava de cancer si era in acelasi salon cu bunica mea. De fapt, erau 5 bolnave de cancer, dar doar cea despre care va vorbesc era constienta ca are cancer si nu va mai trai mult. De fiecare data cand mergeam la bunica, era fericita ca am venit. Ma considera un fel de nepoata, pentru ca, desi avea si ea nepoti, nu trecusera deloc in vizita la ea. Imi povestea despre ea si tineretea ei. Vorbea despre viata asa cum niciun om condamnat la nemurire nu ar fi putut sa o faca. Stia ca avea sa moara, dar privea fenomenul ca pe ceva firesc, fiind pregatita oricand de marea trecere. Ma cuprind fiori cand ma gandesc ca unii oameni au aceasta putere si sunt constienti ca altfel lasa mai putina durere in urma. Desi am aflat acum luni bune ca a murit la cateva saptamani dupa bunica mea, mi-am tot spus “ce om mare”.

Imi tot vin exemple in minte, insa cele 4 enumerate mai sus sunt cele care in mare parte mi-au schimbat modul de a gandi. In acest articol mai pot incadra si cativa profesori din liceu, ca de exemplu doamna diriginta, pot incadra oameni deosebiti pe care i-am intalnit la scoala de vara de la Bucuresti, sau cei ale caror traininguri si sfaturi m-au ajutat, ca de exemplu Mihail Musat.

Poate ca intamplarile sunt prea recente si o data cu intalnirea unor noi oameni, a unor noi situatii, aceste exemple vor fi inlocuite cu altele. Cel mai important este insa ca mereu in jurul nostru exista oameni deosebiti carora trebuie sa le multumim de fiecare data cand ii intalnim.

“Romania prinde radacini” este 0 campanie Realitatea Tv (+sprijin Petrom, MaiMultVerde, RNP Romsilva) care pe data de 14 noiembrie 2009 ajunge in judetul Timis, localitatea Remtea Mica.

Transportul este asigurat de organizatori, iar data limita la care va puteti inscrie este 12 noiembrie 2009. Mai multe detalii puteti afla aici.

Eu sper sa fie mai bine ca in Dolj, atunci cand am fost la plantat de puieti in Dabuleni, iar singurul avantaj a fost acela ca eram acolo multi membrii ai organizatiei Quiz si ne-am simtit bine impreuna. In rest, totul a fost un joc politic care l-a adus pe Geoana in prim plan, si o promovare excesiva a celor de la Realitatea. Sa speram ca in Timis va fi diferit.

“Democratia este calea cea mai usoara catre tiranie”. Democratia este o forma rea de guvernamant. Nu o spun eu, ci o spune Aristotel. El nu este de acord cu democratia, pentru ca ea implica egalitate intre oameni, iar starea naturala a oamenilor o reprezinta de fapt inegalitatea.

“Masa e absoluta; fiecare prost luat in parte e un prost si atat. Dar toti prostii astia, luati impreuna, sunt un principiu istoric.
Prin insasi ordinea ei ideologica, democratia il obliga pe idiot sa stea alaturi de geniu si sa-i poata zice: ce mai faci, frate? Partea proasta este ca oamenii de exceptie pot ajunge captivi in cirezile democrate. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masa se exprima specia. Prin individ se exprima personalitatea. Numai ca, uneori, un individ ajunge sa influenteze foarte mult asupra maselor. Acestia sunt alesii. Istoria este facuta de alesi. Paradoxul societatii umane este ca multimea ii produce pe conducatori, iar acestia o conduc. Ideea de echilibru social este caracteristica oricarei democratii burgheze. Asta e forta constanta a democratiei. Iar extremelor – fie extremei stangi, fie extremei drepte – , care violeaza ideea de echilibru social, democratia le este ostila”

Ce cred eu despre democratie? Am ajuns sa cred ca sunt mintita la istorie cand aud ca democratia inseamna un regim politic prin vointa poporului, ca in democratie sunt respectate drepturile cetateanului, ca poporul are puterea de a hotari. In primul rand, eu nu stiu pe cine sa condamn: pe cei de vor sa fie alesi, sau pe alegatori.

Nu avem constiinta politica. Ne lasam manipulati de oricine si orice. O sa luam doua situatii clare in care omul din popor voteaza de fiecare data pentru interesul propriu, ci nu pentru binele tuturor. Un prim caz ar fi campaniile electorale. Nu este campanie in care sa nu primesc pixuri, galeti, plase, icoane. La tara bunicii primesc: faina, ulei, zahar, bere, inghetata, etc. Sunt multi cei care se lasa influentati de aceste daruri, iar atunci cand merg la vot il aleg pe cel care le-a satisfacut nevoile (in cazul nostru este vorba de nevoi banale). Un al doilea exemplu este legat de partidele politice si apartenenta la un grup. Oamenii voteaza fie ca patronul face parte dintr-un anumit partid politic, iar angajatii se gandesc la binele propriu si voteaza candidatul din partidul respectiv, fie ca primarul municipiului/orasului/comunei apartine unui partid politic, iar cetatenii se simt obligati sa voteza asta, mai ales datorita promovarii excesive in orasul respectiv.

Daca ar fi sa facem o statistica, am observa ca putini oameni stiu de ce voteaza si de ce aleg un anume candidat. Suna nostim, insa democratia este de fapt un premergator al tiraniei. De ce? Pentru ca alegem prost, mereu aceeasi oameni care nu stiu de ce isi dau votul pentru cineva aleg prost, pentru ca o sa avem multi presedinti prosti, care vor profita de aceste voturi gratuite din partea poporului prost, si pentru ca va veni momentul in care ne vom intreba de ce merge totul atat de haotic. Atunci vom reactiona ca o mare parte din prostimea de azi si vom urla ca “Vrem unul care sa dea cu pumnul in masa”. Iar asa se va naste dictatura!

Urechile mele aud sunete care spun ca ar vota cu Vadim sau Becali. Abia atunci realizez cat de periculoasa este democratia.

Vecinul cu doua etaje mai sus de mine este seful scarii, seful administratiei din cartier, dar si membru PD-L. In prima instanta nu ii pot reprosa nimic: lipeste anunturi pe usa de la intrare, se ocupa de citirea la apa calda, rece, suna cand se infunda canalizarea, din aceste puncte de vedere e ok. Dar are un mic defect. Inainte de orice fel de alegeri ce implica si partidul PD-L ne face o vizita, insotita, asa cum face orice bun politician, de un lung discurs.

Pana acum cateva luni, cand nu aveam drept de vot, ma retrageam din camera unde era el si il lasam sa palavrageasca cat vroia despre puterea benefica a lui Basescu. Acum, ca sunt si eu prinsa in jocul asta al votului, al candidatilor la presedentie, am stat si l-am ascultat. Incerca sa ne convinga ca “Basescu e cel mai bun, ganditi-va ca toti s-au aliat sa il doboare pentru ca e cel mai puternic, fara el se duce tara de rapa, nu mai avem viitor daca PD-L nu mai este la putere. De-a lungul anilor s-a demonstrat ca este cel mai curat partid, ca tara are nevoie de oameni ca noi care sa il voteze pe Basescu. Ganditi-va la copiii dumnevoastra care au nevoie de un viitor stralucit, ce s-ar face daca ar veni unu ca Geoana sau Antonescu (facea ce facea si se lega de opozitie).”

L-am ascultat, l-am ascultat, pana i-am spus sa imi zica 3 lucruri bune pe care le-a facut Basescu in mandatul sau. Toate persoanele din camera s-au uitat urat la mine, ai mei pentru ca “l-am deranjat” cu intrebarea mea, iar el pentru ca nu avea raspuns. Eh, la intrebari asa grele, nici astea indoctrinati cu politica nu au un raspuns clar.

Din nefericire, Basescu are destui simpatizanti: cei ca vecinu’, cei ca taica-meu care il voteaza ca patronul lui e din PD-L si fara acest partid nu merge nici fabrica bine, cei carora le mai face Basescu o vizita, si uite asa se aduna. Dar noi speram, poate castigam ca Urziceniul in ultimul minut al prelungirilor.

Acum 10 ani:

Duminica in familie acum 10 ani avea acel ceva, deosebit, care o facea sa para o zi de sarbatoare. Toti membrii familiei eram liberi. Dimineata incepea pe la ora 10, cand se trezeau parintii, apoi eu si frate-meu ne trezeam cand mirosea ceva cald in bucatarie. Duminica era considerata ziua prajiturilor, indeosebi a placintelor cu mere, maica-mea facand 1, 2 tavi de placinte, atat pentru noi cat si pentru vecinii pofticiosi care stiau de aceasta zi. La pranz eram chemati cu greu de la joaca, insa bunataturile de pe masa ne convingeau ca e ora pranzului: salate de boeuf, orientale, friptura, dar si altele faceau ziua de duminica una festiva. Dupa-masa, de cele mai multe ori mergeam la iarba verde cu prietenii de familie, jucand tenis, volei, fotbal, carti, stand pe iarba verde si povestind. Seara de asemeni ne strangeam toti si cinam, de data aceasta impreuna cu vecinii, deveniti cei mai buni prieteni, care stateau la acelasi etaj cu noi. Discutiile se intindeau pana noaptea, iar eu si frate-meu adormeam pe Tom si Jerry, tristi ca ziua de luni va incepe de la ora 6.

In prezent:

Duminica in familie in prezent si-a pierdut tot farmecul. De cele mai multe ori, parintii mei lucreaza duminica, de fapt in fiecare zi, de dimineata pana la seara la 19 (duminica doar pana la 15:00). Atunci cand vin de la serviciu vin rupti de obositi, fiind singura zi in care capata cateva ore libere dupa-masa. Mancam ce gasim in frigider, insa de prea putine ori ne mai strangem toti, mai ales ca frate-meu nu mai este in oras. Dupa ce mancam, ai mei se culca cateva ore, ca atunci cand se trezesc sa inceapa curatenie si gatitul pentru zilele din timpul saptamanii. Nu gratare, nu prajituri, nu discutii interminabile cu vecinii, nu iarba verde, nu jocuri. Seara cinam ce se gateste in timpul zilei, insa de cele mai multe ori dupa orele 21, 22, pentru ca atunci reusesc sa termine de gatit. Un obicei nesanatos ce ne dauneaza tuturor. Duminica in familie s-a transformat intr-o zi pe jumatate libera in care trebuie rezolvate toate treburile ce se strang pe parcursul saptamanii. O duminica-umbra a ceea ce a fost.

Oare cum va arata duminica in familie in viitor?

In urma cu 4 ani si 9 luni, mi-am facut, pe numele meu, un credit la BCR, pentru termopane. La o suma de imprumut mica si o perioada mare de rambursare, a rezultat o rata lunara pana-n 35 de euro, sotia avand grija ca, luna de luna, sa bage banii in cont.

Toate bune si frumoase, timp de 4 ani si 9 luni, pana luna asta, cand, dusa sa puna rata cu numarul 57 in cont, sotiei i s-a servit un: aoleu, nu sunteti titularul contului, mai trebuie sa achitati un comision de 3 euro.

Timp de 56 de luni a fost bine, sotia putand sa puna lunar, suma de 35 de euro, in contul care era pe numele meu, insa, de acum incolo, trebuind sa mai plateasca un comision de 3 euro, pentru ca asa vor cei de la BCR, sa se cace pe ei, cu 4 luni inainte ca eu sa termin imprumutul.
Dupa ce ca s-au cacat pe ei si sunt nesimtiti, mai sunt si prosti, ma fac pe mine, care le-am platit mai bine de 95% din imprumut, sa-mi bag pu*a in ei, de parca mi-ar fi frica sa-mi bag.

Rata 57 a fost platita (cu tot cu comisionul de 3 euro) pentru ultima rata exista bani in cont, mai am doua rate, pe care ma duc eu personal sa le achit. Apoi, pentru mine nu va mai exista BCR, niciodata, niciun serviciu de-al lor nu va mai avea tangenta cu mine, pentru ca au vrut, ca pe langa dobanda de sute de euro, sa ma mai suga de 12 euro. Dar’ar falimentu’n ei de milogi!

Simt nevoia sa scriu o definitie.

Indiferent de cum se numesc ONG-urile - “organizatii necomerciale”, “organizatii non-profit”, “organizatii neguvernamentale”, “sectorul asociativ necomercial”, “societate civila”, “sectorul trei”, “asociatii fara scop lucrativ”, “organizatii fara scop patrimonial” etc. - toate au o singura definitie. Ele sunt formatiuni benevole, de sine statatoare, constituite prin libera manifestare a vointei cetatenilor asociati pe baza comunitatii de interese profesionale si/sau de alta natura, in vederea realizarii in comun a drepturilor civile, economice, sociale si culturale, care nu au drept scop obtinerea profitului. Sursa

Am impartit acum cateva saptamani fluturasi prin care invitam tinerii sa participe la un targ al ONG-urilor, ce avea drept scop recrutare de membri, dar si socializarea si intarirea relatiilor dintre aceste organizatii si comunitate. Surpriza cea mare a fost sa vad ca mai mult de 50% din tineri nu stiau ce inseamna o organizatie nonguvernamentala. Am primit pana si raspunsul “nu ms, nu ma intereseaza politica”. Altii dadeau din cap in semn de aprobare, insa cand ii intrebam daca stiu despre ce este vorba, ziceau ca nu. Cea mai mare parte m-a intrebat ce inseamna, insa oricat de bine si mult le-as fi explicat, este foarte greu sa convingi pe cineva daca nu exemplifici.

Cel mai trist in scolile din Romania mi se par programele scolare. Se introduc tot felul de materii, care de care mai stufoase si mai prost prezentate si organizate, dar nu se introduc acelea care au un rol educativ. Adica ministerul se numeste “Ministerul Educatiei Cercetarii si Inovarii”, nicidecum “Ministerul Invatamantului si a Multitudinilor Materiilor”, dar noi nu avem materii educative. Chiar si dirigentia s-a scos din programa. La noi in scoli e o rusine sa se vorbeasca de educatia sexuala, iar singura ora de acest gen a fost undeva prin generala, cand am primit tampoane gratuite si pe care le ascundeam pe sub bluze sa nu le vada baietii. Au trecut 5 ani de atunci si eu nu am vazut educatie sexuala in scoli, insa numarul avorturilor si a “tinerelor mamici” continua sa creasca. In scoli nu se introduc traininguri despre motivatie, despre ambitie, despre reusita. Copiii sunt invatati sa toceasca si atat. Nu se dezvolta imaginatia, nu se propun joculete, nu se fac schimburi de carti, de filme, de nimic. Totul se axeaza strict pe materia predata. Programele scolare nu includ voluntariat, aici nu ma refer la perioada comunista cand tinerii se duceau la cules de mere, acela fiind practic actul lor de “voluntariat”, insa nu vine nimeni sa spuna ce inseamna ala voluntariat, ONG, la ce este bun, cu ce se ocupa. Iar atunci cand cineva vrea sa initieze si sa vina prin clase si scoli, li se inchide usa in nas. Cum sa fie deranjata ora, pentru ca orice disciplina e cea mai importanta pentru profesorul care o preda, pentru asa prostie?

In schimb, eu mi-am extras aceste lucruri care imi lipseau in liceu, din diverse participari la traininguri, meetinguri, organizatie.

Ce inseamna de fapt o organizatie nonguvernamentala pentru mine, cea care figurez de 1 an intr-un ONG din Craiova?
Pentru mine a insemnat in primul rand dezvoltare: acolo am facut primul comunicat de presa, acolo am mers prima data la o firma sa cer sponsorizare, tot in cadrul organizatiei am vorbit asta-seara la radio. Apoi a insemnat socializare: desi intre membrii organizatiei se pastreaza o oarecare distanta, cred ca impusa in primul rand de respectul pentru fiecare, fiecare membru ajunge sa iti fie prieten. “O mare familie” a devenit un cliseu, insa este cat se poate de adevarat si defineste atat de bine un ONG. Se acumuleaza o serie de valori pe parcursul proiectelor si simti cum incepi sa te schimbi si cum iti doresti in acelasi timp sa ii schimbi si pe ceilalti. Un ONG inseamna altruism, uiti de tine si de egoismul tau, si nu iti doresti altceva decat sa se realizeze proiectul pentru care ai luptat, de multe ori un proiect care ii ajuta pe ceilalti. Organizatia inseamna proiecte pe care tu le dezvolti si le sustii si vezi in urma ta oameni dispusi sa te ajute, indiferent de timp si efort. In spatele unui ONG se afla oameni cu aceleasi dorinte, aceleasi pasiuni, oameni care colaboreaza si doresc sa faca ceva.

De ce este respinsa de multe ori ideea de ONG? Inainte sa fac parte din organizatia Quiz, auzeam de tot felul de onguri ale unor intreprinderi mari, prin care cei 2% ai fiecarui angajat erau redirectionati catre ongul pe care il detinea patronul firmei respective. Cum se consumau acei bani si in ce proiecte se “investeau”. Atunci cand era ziua patronului, angajatii aveau ocazia sa petreaca pentru ca inimosul lor sef aducea lautari, mici, bere, si multe altele. Toate acestea din banii Ongului pe care il detinea, mai exact din cei 2% al fiecarui angajat, care puteau mai degraba sa ajunga in contul celor de la SMURD, celor din Delta, sau in contul unui ong care lupta pentru societate. Cel putin eu de asta nu am facut mai devreme parte dintr-un ong si respingeam aceasta idee. A fost de ajuns sa cunosc oameni de calitate ca sa imi dau seama de valoarea adevarata a unei organizatii nonguvernamentale.

Concluzionand ceea ce am scris, un ong (organizatie non-guvernamentala) nu are nicio treaba cu politica, iar scopul ei este acela de a intari relatiile cu comunitatea si de a initia cat mai multe proiecte sociale care sa valorifice oamenii simpli, oamenii valorosi, proiecte care fac un om mai bun, o natura sau o idee. Dar toate lupta pentru Bine, acel bine care ti se inapoiaza o data cu fiecare proiect initiat.

Pentru ca este perioada recrutarilor, cei care vor sa faca parte din AIE Quiz, organizatia din care fac parte, sa lase un comentariu si il voi contacta pentru a il pune in tema cu ceea ce trebuie sa faca. Urmariti mai multe organizatii, vedeti care satisfac dorintele si pasiunile voastre si implicati-va. E chiar placut si util.

Fii voluntar! Exprima-te prin fapte!

Asta-seara am fost pentru prima data invitata la o emisiune radio. Nu stiu cum sa va povestesc aceasta noua experienta, insa mi s-a parut ca am fost jalnica.

In primul rand mi-a tremurat vocea, apoi am gresit un cuvant si in rest nu mai stiu, chiar imi amintesc cu greu ce am vorbit. E o senzatie destul de ciudata sa stii ca te auzi, dar nu te vezi. Adica eu sunt recunoscuta prin mimica si gesturile mele, stie toata lumea ca nu imi pot imagina conversatia una fara cealalta. Iar acum sa ajung sa vorbesc la radio, e cat se poate de aiurea (bine, trebuie sa recunosc ca in mare ma incanta ideea:D).

Din fericire, oricat de penibil ar fi sunat, am siguranta unei experiente acumulate intr-un domeniu nou, ceea ce imi da incredere in mine si in proiectele viitoare.

Melodia asta imi da curaj:

Am scris mai demult un articol cu prieteni falsi, un articol pueril, intr-un moment in care consideram prietenia a fi cel mai important lucru. Acum cand il citesc ma apuca in acelasi timp si rasul si plansul, mi se pare atat sincer cat si idiot, simplu si fara sens.

Nu are prea mare importanta ce scrie in el, ci comentariile pe care le-am primit, despre care am mai vorbit aici. Majoritatea sunt de la adolescenti, zic eu ca pana in 15 ani dupa sinceritatea cu care isi povesteau intamplarile, insa este primul articol la care am adunat povesti. Fiecare si-a spus povestea, cum l-a mintit prietenul/prietena, cum o prietenie s-a transformat intr-o dragoste de durata si cum oamenii se despart din cauza orgoliilor. Revenind la varsta celor care au comentat, acesti copii au nevoie de intelegere si de afectiune, din moment ce au preferat sa isi povesteasca oful intr-un spatiu virtual. Eu vad lucrurile in felul urmator: parinti care aparent vad in internet un posibil dusman al copiilor lor, insa in acelasi timp ei ii imping sa stea cat mai mult timp acolo, sa ii creeze comunitati si sa capete nevoia de care duc lipsa.

Imi amintesc de mine si de marile mele “drame”. La 13 ani aveam impresia ca mi se intampla cele mai urate lucruri din lume, credeam in melodii si filme de dragoste, aveam impresia ca nimeni nu ma intelege, in momentul acela ma destainuiam unui jurnal (nu utilizam internetul pe atunci), aflam tot ce voiam despre cei din jur prin intermediul oracolelor. Parintilor mei, asa cum consideram si noi acum, li se pareau niste prostii suferintele mele si nu au incercat niciodata sa se coboare la nivelul meu, ca si cum ar intelege ca pentru mine era important, asa s-a creat oarecum ruptura in comunicare. Se pare ca si eu le-am preluat mentalitatea, din moment ce de fiecare data cand primeam un mail la acest articol in care o adolescenta povestea cum pentru ea e sfarsitul lumii ca prietena cea mai buna, careia ii povestea orice nu o mai baga in seama, ma bufnea rasul si ma gandeam ce probleme minore si prin cate mai are sa treaca.

Acum incerc sa iau in serios si sa ma gandesc ca nu numai ce traiesc eu acum e important, iar povestile celor mai mici decat mine sunt minore. Incerc sa ofer intelegere, pentru ca nu vreau ca ai mei copii sa se destainuie unui monitor, unui spatiu fals. Nu stiu daca e ceva mai rau decat sa ajungi sa nu iti cunosti copilul, sa nu stii ce nevoi are si sa ii oferi cu totul altceva decat si-ar dori.

Incerc sa imi amintesc care a fost prima mea simpatie. Cred ca un vecin din blocul alaturat, prin clasa 1. A voastra?

Nu stiu daca este o problema , o moda, sau tine de caracter, insa mie imi plac oamenii mai in varsta, de fapt cu un pic mai multa experienta decat a mea.

Asta seara am iesit in oras cu frate-meu si niste colegi de ai lui, ei fiind fosti colegi de liceu, acum studenti (nu neaparat la ei ma gandeam cand numeam oameni in varsta, ci si la oameni cu multi ani adunati peste ai mei). Incerc sa imi amintesc de cand nu am mai ras atat si m-am simtit relativ bine. Care este diferenta intre iesitul la un suc cu cei de varsta mea si iesitul cu aceia mai mari?

Acum catva timp am fost cu niste colege la suc, insa bineinteles la o terasa cu fite, care avea iesire la strada principala, unde un suc depasea lejer 5 lei, iar o inghetata era peste 15 lei. Licean, cu alocatie de 40 lei, plus ce mai strangi tu, dar dornic de distractie, experimentat, achizionat, nu iti permiti sa iesi la asemenea terase prea des. Am ajuns acolo si au inceput discutiile intre 5 fete, adica noi: “uite cum e aia imbracata”, “simpatica, dar prea putin fardata”, “oare ce mai scrie in cancan de moni”. Stii, la inceput pare amuzant, insa pe moment ce aceste discutii se aprofundeaza incepe sa apara zambetul ala fals, gandul acela : “mda, dar noi nu gasim altceva mai important de vorbit”. Minutele trec, studiul asupra celorlalti oameni incepe sa devina plictisitor, se mai vorbeste putin, se consuma bauturile, se plateste si se pleaca acasa. Ok, e amuzant, dar nu prea..

Asta-seara, asa cum este normal, am vazut niste oameni mult mai responsabili, pe care ii cunosteam mai demult si la care ma uitam: “tot ei sunt?”. Da, s-au schimbat mult. Chit ca vorbeau despre chefuri, distractie, ce faceau in viata de liceu, o faceau fara sa fie interesati de ce crede cel de la masa de langa, fara sa isi aseze bluzele ca li se vede burta, fara sa isi comande bauturi scumpe doar de impresie, fara sa caute terase si mese cu vizibilitate maxima, ci doar sa se bucure ca se revad. Oameni care vorbesc de viitor, de serviciu, de responsabilitati, dar intr-un mod optimist, ca si cum ei ar fi cei care ar schimba tara. Si sincer, iti dau curaj sa incerci si tu sa faci asta.

Diferenta este ca nu mai stim sa ne distram. Cei de varsta mea confunda termenii. La concluzia asta am ajuns. Multi nu isi mai fac majoratul doar ca nu au bani sa inchirieze cel mai scump si cunoscut local, multi nu dau de permis pentru ca au Dacie si nu vor sa fie vazuti conducand o asemenea masina, in ultimii 2 ani de liceu nu am primit un telefon de la vreun coleg sa ma invite pe o banca, la o punga de seminte si o sticla de suc la 2 l. E ciudat. E ciudat sa il aud pe taica-meu povestind ce betii faceau, la unu acasa, cum faceau gratar pe balcon, cum veneau cu bicicletele in miez de noapte, cum sareau gardul la fete, cum mergeau la 4 dimineata la pescuit, cum plecau in concediu cu corturile, iar acum nu se vorbeste decat de distractia in x5, mintitul parintilor ca dormim la prieteni, rezervare camerei de hotel inainte de a merge in excursii.

Eu stau si ma intreb, care dintre cele doua distractii e mai veritabila: cea de ieri sau cea de azi?