Ştim cu toţii că orice început e greu. Oricare. Chiar şi începutul unui articol. Scriu, şterg şi din nou scriu până găsesc ceva introductiv care să sune bine, sau măcar acceptabil. Cu acest gând am început şi facultatea, că orice este greu, important este să îţi placă şi să înveţi să ignori sau să înlături obstacolele din drumul tău.

Dacă materiile de pe primul semestru de facultate sunt numai cursuri introductive ale diferitelor discipline (introducere în relaţii publice, introducere în teoria comunicării, etc), la fel şi acest început de drum, la 20 ani, a fost o introducere în teoria realităţii.

Ce am descoperit în această introducere:

- Că trebuie să munceşti al naibii de mult pentru orice. Cât de mic ar fi lucrul pe care vrei să îl realizezi, trebuie să munceşti. Vremurile de liceu când veneai acasă şi dormeai 3 ore, după care vedeai 3 filme, citeai câteva pagini dintr-o carte, iar apoi dădeai fuga în oraş, nu mai există dacă vrei să fii cel puţin la un nivel. Niciodată în viaţa reală nu ai învăţat şi făcut tot. Mai există acel 99% pe care trebuie să îl cunoşti.

- Că lumea e rea. Şi nu generalizez sau scriu din cărţi. Chiar există multă invidie şi răutate pentru nimic. Chiar şi cel mai mic gest îţi este interpretat şi criticat, chiar şi adevărul pe care îl spui, deşi este un adevăr, este rău văzut în ochii celor incapabili să îl accepte. Şi atunci te gândeşti: să iţi faci un rău intenţionat, ştiind că exprimarea unei opinii atrage după sine multe controverse, sau să taci trăindu-ţi propria ignoranţă?

- Că există multă nedreptate. Fie decizii idioate cu care nu eşti de acord, fie notări proaste pe care nu le poţi contesta, fie gesturi pe care nu le poţi controla. În orice caz, introducerea îţi anticipează doar drumul pe care urmează să îl străbaţi, deci oricând poate fi mai rău de atât. Nu trebuie să fii deranjat că unul mai nepregătit decât tine îţi ia locul, că examenele nu vor reflecta realitatea şi că oricum diploma va rămâne o simplă diplomă fără aportul tău major în obţinerea ei. Toate astea sunt realitate.

- Că nu va exista nimeni care să te ajute. Chiar dacă familia va fi mereu un sprijin necondiţionat, tu eşti cel care trebuie să faci faţă provocărilor, tu eşti cel care trebuie să învingi superficialitatea, tu eşti cel care dai piept cu răutatea, invidia, egosimul celorlalţi. Tu trebuie să te “lupţi” pentru tine.

- Că prieteniile cele mai multe sunt doar din interese: pentru distracţie, pentru bani, pentru informaţie, pentru avansare, pentru imagine, pentru ajutor,  dar puţine sau deloc sunt din sinceritate. Acea sinceritate în care ai nevoie de acea persoană pe care să o poţi suna în miez de noapte. Acea sinceritate care să îţi spună: da, oricine are nevoie de un prieten adevărat.

Acestea sunt doar câteva exemple pe care această realitate mi le-a oferit. Aşa cum am mai spus, ele sunt doar câteva şi sunt doar începutul. Pe parcurs voi descoperi mai multe şi mai urâte. Imuabile şi profunde. Dar, dincolo de ele, rămânem noi. Oamenii din spatele unor realităţi. Capabili de a le descoperi, trăi şi depăşi. Pentru că singura şi cea mai bună lecţie este aceea că “suntem ceea ce vrem să fim”.

- cu fiecare luna care trece, un sortiment nou de detergent este cu 10% mai prost, pana ajunge la 60%, cand apare un nou sortiment, cu 60% mai bun.
- cel mai bun antivirus este licenta de Windows.
- cea mai proasta Coca-Cola este aia care se vinde de sarbatori, la 2,5 litri.
- cand vine vorba de perioada termenului de valabilitate, iaurturile Danone bat la fundu’ gol celelalte iaurturi.
- fosta bere Craiova Premium Pils ar face pisu cu bolta pe noul Golden Brau. Deh, inainte se folosea apa de Izvarna, acum se foloseste apa din Jiu si brandul Heineken.
- apreciez din ce in ce mai mult folderul in care tin versiuni mai vechi ale softurilor: Dreamweaver, Skype, Yahoo! Messenger, Nero etc.
- cea mai proasta benzina din Romania se vinde in Craiova.

Cand am fost sa-mi iau o cartela Digi Mobil Prepaid, am ramas surprins cand mi s-a cerut cartea de identitate. Cand am cumparat cartele de la Vodafone sau Cosmote, niciodata nu mi s-a cerut vreun act. La Digi si la reincarcarea cartelei, este necesar un act de identitate.

O chestie misto. Pentru ca m-am saturat de telefoanele primite pe numarul de Cosmote, de la alte numere de Cosmote, prin care eram anuntat ca am castigat nu stiu ce premiu si ca trebuie sa achit xxx RON, ca sa-mi fie trimis coletul, ori ca trebuie sa bag nu stiu ce cod si ultimele 6 cifre din CNP etc. Dupa ce m-am saturat de injurat la ei, am dat telefon la Cosmote si le-am zis ca niste smecheri vor sa pacaleasca lumea, mi-au spus ca sunt numere de cartela si n-au ce sa faca, pentru ca nu stiu cine a cumparat cartela aia. Sunt ani de zile de cand oamenii sunt pacaliti, si ce de la Cosmote nu au luat nicio masura.

Nu zic ca nu se pot face smecherii si cu cartelele Digi, insa cand trebuie sa-ti dai numele si CNP-ul, parca nu mai e atat de simplu.

Am scris si noi, cei de la Jurnalism, anul I si II o foaie (ajutati, indrumati, certati, apreciati:D de domnii nostri profesori, Xenia Karo Negrea si Mihai Ghitulescu). De fapt sunt 4 foi, dar toata treaba asta se numeste #foaiestudenteasca. Pentru ca sprijinul financiar ii apartine Casei de Cultura a Studentilor din Craiova, in cele 5 numere vom scrie despre evenimentele din CS, in perioada galelor studentesti. Daca ne descurcam, poate vom avea parte de o revista a noastra.

La inceput ne-am strambat, nu voiam sa mergem la baluri sa scriem despre miss si “misse”, dar ne-am dat seama ca toate aceste incercari nu sunt pentru a demonstra cine suntem noi, studentii de la jurnalism, ci pentru a ne pune la incercare pe noi insine, pentru a putea realiza daca vrem si ne place sa facem asta, daca simtim ca putem munci in echipa si daca reusim sa tinem cont si de parerile celorlalti. Cel putin asta am simtit eu.

Toata lumea ar zice: 4 foi? Ce e asta? De fapt, acum am realizat si noi ce inseamna 4 foi in care iti asumi fiecare cuvant, fiecare virgula si fraza. 4 foi in care nu scrii despre ce citesti, ci despre ce vezi. Mergi, te plimbi printre lume, iti cade ecusonul, unii se uita ciudat, altii resping ideea de a vorbi cu tine stiind ca e ceva oficial. A fost primul contact direct cu oamenii in calitate de om al presei. Reticenta celor din jur si emotiile unui inceput au facut sa se nasca cele 4 foi. Bune sau rele ne apartin. Asadar, va las sa cititi numarul primei echipe din care am facut si eu parte.

Foaie Studenteasca #1 Asteptam parerea voastra!

Ultima noutate aflata din liceul unde mi-am pierdut adolescenta este ca cei care nu au uniforma completa platesc amenda. Dar nu pe orice criteriu, ci daca gulerul albastru e de fapt alb, daca nu ai camasa, dar restul uniformei da, daca esti prins de un director, si nu de altul, etc.

Si am inceput sa citesc razvratirea mea din anii de liceu si mi-am amintit cum stateam la poarta pentru ca nu aveam pantaloni negri sau camasa albastra. Am crezut insa apoi cu dupa o discutie in biroul directorului se vor aplica reguli noi. Degeaba, am terminat liceul si sistemul a fost la fel de tampit. Uneori mai rau. Am revenit insa la 15 septembrie si am vazut cele mai frumoase sali de clasa, bai, sali de sport. Totul se modernizase si liceul parea rupt dintr-un oras frantuzesc. Eleganta, stil, puritate.

Totusi, nu inteleg ce inteleg altii ca inseamna liceul? Acum, dupa ce l-am terminat, am realizat ca liceul e la fel ca si facultatea, locul in care tu doar esti indrumat. Nimeni, niciodata, nu v-a putea sa iti bage in cap ceva cu forta. Si atunci, de ce amenzi, de ce obligatii, de ce bani irositi? Este la fel de aiurea amenda asta cu uniforma ca salile de sport facute in mediul rural. Adica adolescentii vor sa se defineasca prin ce, unii sunt rockeri, altii manelisti, ceilalti simpli. Asa suntem si haina exprima ceva. Este un mod de comunicare. Profesorul poate cunoaste elevul dupa felul in care acesta se imbraca. In codul bunelor maniere vestimentatia se interpreteaza, putem spune despre o persoana ca este educata daca se imbraca corespunzator la diferite ocazii. De ce sa pui accent pe uniformizarea unor reguli care au rolul de a diferentia si a ierarhiza?

De ce as fi vrut eu sa am parte in liceu, dar nu am vazut?

• Dezbateri. De orice fel. Ne ducea uneori profesorul de fizica la diverse dezbateri si pot spune ca elevii erau cu adevarat interesati. Se aducea un nene care avea habar de ce vorbeste si se punea in discutie democratia. Apoi filme, documentare si discutii libere. Invatam in acele 2 ore mai mult decat intr-un an de studiat istoria.
• Ore “libere”. Adica in loc de clasicul predat, dictat si povestit sa ne intrebe cineva care este parerea noastra. Uneori spunea proful ceva si ma gandeam exact la acel lucru, doar ca niciodata nu ajungeam sa il exprim. Iar tezele si lucrarile le aveam mereu facute de acasa pentru ca aflam subiectele de la alte clase, asa ca idei proprii exprimate 0.
• Activitati in interiorul scolii. In afara de echipa de teatru, de care s-a ocupat admirabil doamna diriginta si de cateva schimburi de experienta, eu nu am vazut nicio actiune din partea elevilor acelui liceu. As fi vrut sa se vada ca suntem la un colegiu. Sa facem o revista buna a scolii, care sa primeasca premii, sa avem un site bun. Nu doar poezii si desene aruncate pentru a umple paginile si a respecta o traditie.
• Mi-as fi dorit sa fim indrumati spre citit. Sa avem bibliografii intregi la diverse materii. Ca nu le citeam asta e, dar macar aveam sansa sa ne intemeiem o cultura generala si o fisa la care sigur reveneam candva. Dar la cele mai multe materii, si zic chiar cele mai multe, era nevoie de un referat si gata. Cele mai stricte discipline au fost muzica, sportul si franceza, unde chiar ramaneai cu ceva si trebuia sa fii activ. Dar totusi, liceul nu se rezuma la 3 materii.

Revenind deci la problema uniformelor cred ca in licee se pot intampla lucruri mult mai importante decat urmaritul elevilor care poarta sau nu uniforma. Se pot organiza concursuri cu premii pentru elevi, se pot cumpara cateva programe la informatica utile oricui, in loc de vesnicul Office de care nu am scapat nici in facultate, se poate intemeia o organizatie cu voluntari, dar nu pentru acei 2%, ci pentru a implementa programe, traininguri, etc. In loc de spionaj ar trebui sa se puna accent pe psihologul scolii care de cele mai multe ori e de negasit si care ar putea avea un rol atat de important daca si l-ar exercita in consilierea si indrumarea elevilor, in testarea aptitudinilor, abilitatilor si competentelor fiecaruia.

Dar cum nimic din toate astea nu se vor intampla, nici macar cutiuta cu reclamatii promisa nu am vazut-o pana s-a terminat liceul, pot spune doar ca in liceu trebuie sa te distrezi, sa nu pui prea mult la suflet si in paralel, in timpul liber sa te autoeduci prin multa lectura. Astfel, risti sa urasti liceul pentru ca ai invatat atat cat sa tii minte pana primesti diploma de bacalaureat.

E un secret pe care, daca ar sti frate-meu ca il dezvalui, m-ar dezmosteni si in mod sigur cei 50 lei pe care ii mai vad unori cand ne intalnim, s-ar preschimba in “de ce ai facut una ca asta?” E secretul pe care am incercat sa il tinem ascuns cat mai mult timp, nu pentru a nu ne face de ras, ci pentru a nu parea penibili noi, unul fata de celalalt. Probabil de asta nici nu am mai vorbit despre el de cand aveam vreo 7 ani.

Eram doi dintre copiii care nu faceau altceva decat sa evite lucrurile care aduc ghinion. Doi superstitiosi mai exact. Ne creasem un ritual care ne rapea ore bune de somn, dar ne si macina in fiecare zi. “Oare nu mi-am facut bine gaurica de am avut azi ghinion?”, ii spuneam in unele zile cand nu reuseam sa furam liliac din bordei, sau mai rau, eram prinsi si batuti de cate un betivan.

Copilaria noastra nu s-a rezumat doar la jocuri si bataie, ci eu eram sora care tinea ascunse toate secretele. Ca mergeam sub pod si un tip mai mare cu cativa ani ne arata reviste Playboy, sau ca frate-meu le invata in beci pe fete arta sarutului, desi nu avea mai mult de 14 ani, erau puse sub eticheta “strict secret”.

Revenind la ritualul care ne-a furat toata copilaria, trebuie sa spun doar ca dura vreo 2 ore in fiecare seara, avand doar 3 sau 4 propozitii, ca doar la varsta aia nu filozofam teoriile lui Kant despre cunoastere. Astfel, la ora 22:00 cand trageam in pat sa dormim (caci pe vremea aia aveam un singur pat si o singura camera amandoi), ne ocupam locurile bine precizate: eu-perete, el-margine, cu o sticla de apa de 2 litri la marginea patului si incepeam sa rostim cele ce trebuiau rostite. Ne faceam rugaciunea, pentru ca asa fusesem invatati, desi la varsta aia mai degraba rosteam poezia, fara a sti de ce facem asta (noi credeam ca face parte din ritual), apoi incepeam ritualul propriu-zis. “Cosmin adormisi?”; “Nu, tu?”, ma intreba el. In fata patului aveam un ceas urias si regula era urmatoarea: nu aveam voie sa adormim in 30 de minute, dar nici sa vorbim in tot acest timp. Apoi, cu ochii atintiti catre ceas, urma ca el sa imi puna intrebarea “Flori, adormisi”? “Nu, tu?”il intrebam eu in cele din urma. Urmatoarele 30 de minute trebuiau sa fie de reculegere, deci din nou tacere profunda. Dupa abia o ora, propunea unul dintre noi (unul o seara, altul in alta seara) sa ne punem sa dormim. Dar din pacate, pentru incheierea ritualului trebuia sa mai asteptam inca 30 de minute ca eu sa pun punct acestui proces. “Stai sa imi fac si eu gaurica!”. Ce insemna asta? Sa scot piciorul afara din plapuma si sa fac o gaurica prin care sa intre aer. Astfel, stateam chinuita o noapte intreaga cu piciorul in frig de frica de a nu se inchide gaurica. Si asa cativa ani, pana si-a dat seama desteptu’ de frate-meu ca trebuie sa reducem timpul de la 30 de minute la vreo 10 minute. Dar piciorul meu tot chinuit a ramas multa vreme.

Acest ritual alaturi de cel de pe zi de la ora 15:00 cand il urmaream pe taica-meu de la serviciu pana acasa, alaturi de minutele de asteptare daca se oprea la o bere si noi ascunsi sa vedem ce face, au fost cele ce ne-au marcat copilaria. De atunci urasc superstitiile:d.

Voi aveti astfel de obiceiuri “ciudate” (la varsta aia orice parea normal)?

1 octombrie se anunta a fi o zi importanta din viata mea: prima zi de studenta. Am sarit-o. Frumusetea Bucurestiului si nevoia de a petrece cat mai mult timp cu frate-meu m-au facut sa aleg sa nu fiu acolo. De fapt aici. Imi rodeam unghiile cand vedeam imagini de la diverse facultati si imi imaginam cum o sa ma plimb ratacita pe holurile aglomerate sau pustii, inghetate sau foarte inghetate ale facultatii.

A venit ziua de luni si pasii ma ghidau spre fostul liceu. L-am urat, imi ziceam in gand si incercam sa merg spre facultate. Acolo unde trebuia sa imi incep o noua etapa a vietii. Nicio figura cunoscuta, doar banci populate si un profesor rigid: “Cu mine veti face politologia”. Stiam ca avea sa fie vorba de politica, dar refuzam subiectul: mass-media ma facuse sa il urasc. De fapt nu mass-media, ci politica m-a facut sa urasc politica. In sfarsit un chip ce imi parea cunoscut. De fapt fusese prietena mea cea mai buna din primii ani de liceu, dar chipul ei imi parea distant. La inceput. Acum e din ce in ce mai distant. Socializarile din prima zi m-au dezavantajat. Se purtau tigarile lungi, subtiri, intr-un pachetel roz, ingust, cu plamani arsi si descompusi desenati in partea de jos a ambalajului, intr-o toaleta insipida si goala . Se auzeau doar voci pitigaiate luptand cu fumul gros. Ma simteam ca in asteptarea marelui loz castigator, doar ca lozul meu insemna momentul cand aveam sa plec acasa. Ma plictisisem si teama dinaintea inceperii facultatii se adeverise: am intalnit aceiasi oameni dezinteresati ca si pana atunci. Merge si asa, ar spune cei mai multi.

Doar profesorii pareau indragostiti de materiile lor. Si o data cu ei m-am indragostit si eu. De orice lucru simplu sau complicat pe care ni-l povesteau. Si parca tot mai mult imi aminteam ca informatia costa bani si, pe un colt ascuns al agendei, imi notam cate un nume despre care nu stiam nimic. Nici macar nu il notam corect, dar acasa avea Google-ul misiunea de a imi oferi varianta corecta. Si tot asa in fiecare zi…

3 saptamani si 3 zile de la primul curs. Ma plimb uituca pe aceleasi coridoare pe care mi le imaginam si ma ratacesc in rasetele, zambetele sau tristetea celorlalti. Ma intreb cati mai sunt ca mine cei care nu se regasesc? In colegi, in nepasare, in sali, in timiditate si indecizie. Caut o biblioteca despre care stiu ca e undeva ascunsa bine. O gasesc la un subsol, dar accesul la carti pare interzis. Doar un geam deschis si nimeni care sa ma intrebe ce doresc. Soseste. O doamna, blonda, eleganta, cu mers drept si haine stramte ce o faceau sa para mai degraba o secretara cu cizme negre, decat o bibliotecara obosita de ordinea cartilor. Dar ma ajuta sa imi notez actele necesare pentru fisa. Ies grabita. Ma lovesc din nou de fete cunoscute. Colegi din alte clase din liceu. Ne stim doar dupa figura, dar parca locul asta stramt, dar mare ne face sa ne dam un buna cat mai scalcit. Simtim nevoia de apartenenta. Altadata am fi tacut.

Ajung la iesire si singura bucurie e ca am umbrela. Ploua din ce in ce mai rau. Dupa 10 pasi cred ca am inceput sa zbor. Dar nu, e doar umbrela data pe spate si rupta de vant. Inca o bucurie sfaramata.

Nu vreau sa aprob cliseul care inculpa femeile ca ar fi materialiste. Vreau doar sa va povestesc o intamplare cu o ea si un el.

Am avut in generala un coleg cu care am ramas prietena si in ziua de astazi. Un baiat simtit, simpatic, cu simtul umorului (are multe calitati cu “s”:D ) care stia sa se faca placut in fata tuturor fetelor. Dupa terminarea scolii generale a fost unul dintre cei care a facut conexiunile intre fostii colegi, reusind sa mai faca cate o intalnire, sa mai dea un telefon, sa mai afle o stire despre unul sau altul. Este colegul cu care mergeam mereu la alergat, ba vara pe la iesirea din Craiova, ba primavara pe stadion. Eram intr-una din zilele cand mersesem cu el la stadion. Avea o Dacie 1310 care ne cara de fiecare data spre marele antrenament. Pe drum ne sfatuiam cu privire la condus, ba el nu vedea cate un pieton, ba eu cand mergeam cu masina mea mai intram pe interzis si masinile din fata ma ocoleau. Ba el imi zicea ca nu iau curba bine si turez prea mult, ba mie mi se parea ca el e prea lent sau prea rapid in curbe. Una dupa alta, peripetiile cu dacia au fost multe. Isi mai uita cheia in masina exact cand taica-sau il avertiza sa nu cumva sa uite cheile inchise in Dacie.

Sa vorbim acum despre ea. O colega din liceu care mi-a fost o prietena foarte buna. Frumoasa foc, mereu sa te ajute cand ai nevoie, sociabila, cu greutati, extrem de muncitoare si descurcareata. Si ea alerga pe stadion sa isi mentina silueta si era singurul om pe care il cunosc care se putea plimba oriunde, oricand, fara telefon, fara sa stie ce face cat timp mai are de asteptat cine stie ce. Cert este ca nu e genul de om care sa dea 10 telefoane sa intrebe cine merge cu ea sa isi cumpere o fusta. Se imbraca si se duce singura.

Intr-o zi se intalnesc cei doi pe stadion: el si ea. Ma intreaba cine e el, ii povestesc, dar nimic nu ii atrage atentia. Baiatul are Dacie, ea stie ce inseamna greutatile, subiectul devine deci unul neinteresant, mai ales ca parea a nu fi pe gustul ei (oricum tipul avea prietena si nu voia nimic). Peste cateva luni, mai exact acum cateva zile, dupa o patanie cu chei uitate in contact si chemat oameni in ajutor, il sun pe colegul asta sa vina sa ma ajute. Dar intre timp si-a luat Audi, la semafor ii mai face cate unul/una semn sa coboare geamul si lumea a inceput sa se schimbe in jurul lui. El nu, dar altii da. Vine el cu noua lui masina, ma ia si ne ducem sa ne intalnim cu cea despre care v-am povestit. Ea imi imprumuta o cheie, el ramane in masina, se privesc, el mai putin, ea mai mult si apoi plecam.

A doua zi la facultate aud o voce care mi se parea cunoscuta. Din spatele meu o ea ma intreaba “Cine era, cine era?!” Nu il observase prea bine in seara precedenta, dar i se paruse simpatic. “Nu l-am vazut prea bine la fata, dar mi s-a parut dragut. Cand iesim cu el in oras?” Ceva se schimbase in atitudinea ei. Desi nu stia ca e acelasi cu cel de pe stadion, deodata, in Audi parca aparuse cel ce avea sa o cucereasca.  In zadar insa ca cel cu fosta Dacie si actualul Audi nu este disponibil.

Ma gandesc insa cate poate schimba o masina. De fapt o marca de masina. Din cersetor ajungi print si asa teoria chibritului care spune ca banii conteaza se adevereste. Vrei sau nu sa primesti atentie, e de ajuns sa ai altceva decat Dacie, Oltcit sau Trabant si succesul este garantat. De ce, nu stiu! Dar aproape toate femeile se indragostesc mai intai de masina!

Dintre toate firmele de curierat, unii au ales sa-mi trimita coletul prin cea mai jegoasa, si au mai scris si pe colet “FRAGIL, MANIPULATI CU GRIJA“. Parca-l si vad pe retardu’ de la Posta Romana cum i-au sticlit ochii, ca are ce sa sparga.
Nu ma apuc sa injur. Postei Romane ii doresc doar sa ajunga la pu*a romanului de rand, asa cum a ajuns Romtelecomu’.

Nu imi pot scoate din minte imaginea criminalului de la Craiova, cel care a ucis acel elev. Imi amintesc stirile de la Kanal D cu flashurile alea stridente ce te anuntau fapta grava ce o savarsise. Ma gandesc cu oroare si scarba la acel copil de 19 ani, dar nu constientizez de fapt ca el e doar o victima a parintilor. O victima a educatiei. A avut nesansa de a nu fi invatat ce e bine si ce e rau.

In acelasi timp ma gandesc la perioada cand am fost in Franta cu colegii. Imi amintesc cum unii din liceu furau suvenire fara urma de regret si cum se laudau cu toate lucrurile furate. Tin minte ca imi doream atat de mult sa mai cumpar un breloc de la Mont Sain-Michel, dar cum nu mai aveam bani l-am luat si l-am bagat in buzunar. Dupa cativa metri facuti imi venea in minte imaginea maica-mii cand imi spunea sa nu fur niciodata orice ar fi. M-am intors si l-am pus la loc si parca ma simteam de 10 ori mai libera. Mai fericita.

Copiii din Romania au nesansa de a nu fi educati, de a nu beneficia de increderea si sprijinul unui parinte. Asa se nasc smecherii. La fel si hotii si criminalii. Asa sunt cei pe care ii vedem si ii condamnam. Ei sunt copiii care stau in spatele gratiilor, pe care ii uram, dar care de fapt sunt doar niste copii, ca si noi, dar cu alt destin. Cu alta soarta pe care nu ei o hotarasc.

Cum e de cele mai multe ori un parinte de Romania?

• Indiferent. Nu merge la sedinte, nu tine cont de nevoile copilului, il rasteste cand acesta isi spune punctul de vedere;
• Exagerat. De cele mai multe ori copilul se fereste sa vorbeasca la telefon in preajma lui sau sa lase deschisa o conversatie la mess. Nu are incredere in parinte si nu poate avea o relatie de amicitie cu el. Interpreteaza orice gest si afirmatie.
• Plin de prejudecati. Mai ales in ceea ce priveste fetele. Aici se incadreaza si parintii mei cu brio si nu pot trece peste anumite concepte pe care le-au mostenit si ei la randul lor. Parca viata ar fi un tipar pe care trebuie sa il urmezi intocmai. Orice abatere de la regula e o greseala. Niciodata nu poti incerca pentru ca nu primesti sprijinul lor.
• Violent. Am prietene care au parintii violenti si care stiu pe de rost sloganul “bataia e rupta din rai”. Dar nu bataia pentru ca ai facut ceva rau, ci bataia ca nu te supui. Ca nu faci in fiecare zi ce ti se dicteaza. Ca nu esti sclavul care trebuia sa devii prin nastere pentru simplul motiv ca ai fost nascut. Aici se incadreaza parintii cu gandirea “eu te-am nascut, eu te omor”.
• Exemplu negativ. Cand un parinte bea, fumeaza, injura, incalca toate regulile de circulatie, nu inteleg cum vine cu pretentia ca al sau copil sa nu bea, sa nu fumeze si sa mearga regulamentar? Pai cu cine a trait acel copil? Mai trist mi se pare sa ti se spuna cu tigarea in gura ca nu ai voie sa fumezi.

Nu vreau sa generalizez, stiu ca sunt si foarte multi parinti care stiu sa aiba o relatie buna cu copiii, care inteleg ca cel mai important e sa comunici si sa ajungi la un compromis. Din pacate, majoritatea sunt ca cei descrisi mai sus. Sau poate zona asta a Olteniei e mai nefasta si exista atatia parinti care nu inteleg ce inseamna aia educatie, ori intr-adevar in Romania nu se va putea vorbi despre o relatie cu adevarat constructiva intre un copil si un parinte. Cert este ca cei mai multi monstri se nasc din incapitatea parintilor de a ii educa. Si asta este o mare tragedie: sa nu ai norocul de a fi educat si crescut spre a fi fericit si implinit ca om. Atunci esti degeaba!