Acum o luna am scris Craiova, scandal, sabii, pistoale, tigani si duminica trecuta tiganii au facut din nou ce stiu cel mai bine, un scandal care s-a lasat cu internari si in care a fost implicat si fiul unei judecatoare, Liliana Lazar. Pentru noi oamenii de rand vestea proasta este ca scandalul sa soldat decat cu raniti si se pare ca scapa toti.

De remarcat cum Solomon se plange ca el decat cu gardienii publici nu poate sa faca mare lucru, acestia fiind platiti din banii nostri doar sa pazeasca fantanile arteziene din centru. Am remarcat ca deja pe aleile din Parcul Poporului retarzii au iesit din nou la plimbare cu cainii fara botnita si gardienii nu prea se mai vad.

Comisarul-Sef Georgel Enescu, comandantului Inspectoratului de Politie Judetean si-a dat demisia insa zice ca el a vrut sa faca treaba dar presiunilor politice si alte interese nu l-au lasat.

Judecatorii zic ca procurorii si politistii nu fac dosarele cum trebuie si politistii spun ca ei aresteaza si judecatorii elibereaza.

Oricare dintre acestia de mai sus, Solomon, Politisti sau Judecatori si-ar face treaba in Craiova lucrurile ar intra in normalitate.

Problema este ca tiganii ii au la mana pe toti. Acest lucru se vede si in scandalul de duminica. Scandalul la care a participat un copil de judecatoare a fost facut de aceiasi care au mai fost arestati de politisti si aceiasi eliberati de judecatori.

Una din intrebarile cele mai adresate cand vine vorba de cuplu:”si, ce zici, e ceva serios, sau tot din floare in floare”? Mai exact esti fidel sau infidel?

Niciodata nu am suportat emisiunile Tradati din dragoste, sau Test de fidelitate sau ma rog cum se numeau, nu doar pentru ca erau personaje fictive, insa pentru simplul fapt ca fiecare om trebuie sa fie stapan pe situatia lui, nu sa caute consolare in amuzarea populatiei. Daca ar fi adevarate aceste emisiuni, ma intreb oare ce satisfactie ar avea un copilas sa isi vada tatal la televizor cu o alta femeie? Sau ce ar zice o fetita despre mama sa care munceste de dimineata pana seara..la un alt barbat acasa.
Am asistat la tot felul de discutii de genul: il urmaresc, cine stie. Sau de exemplu atunci cand partenerul zice: ” ies in oras cu prietenii”-reactia imediata-”cum, dar ce cauti”? Dupa parerea mea gelozia provoaca infidelitate. De exemplu, eu ca femeie, nu as putea niciodata, sau cel putin, nu as vrea niciodata sa fac crize de gelozie. Poate ca in gandul fiecaruia ar exista teama, daca apare cineva mai bun, daca apare cineva mai frumos. Cred ca un om nu se poate naste fidel sau infidel. Poate intr-o relatie este fidel poate in alta nu. Totul depinde de partener. Atata timp cat oferim totul intr-o relatie, nu cred ca am fi nevoiti sa cautam altceva in alta parte. Probabil pe mine daca m-ar insela persoana cu care as fi, nu m-as supara prea tare. Sau poate as fi suparata pe mine pentru ca nu am fost destul de buna pentru a face acea persoana fericita. E destul de simplu. Sa facem o comparatie cu fotbalistii. Sa zicem ca s-au nascut intr-un anumit oras, mai micut, insa acolo au toti prietenii si toata copilaria. Cu toate astea, cand li se ofera o sansa mai buna, pleaca. Poate ca suporterii nu inteleg niciodata, si incep sa il huiduie, insa ei sunt mai fericiti in alta parte. Insa, s-ar putea ca acolo unde au mers sa fie doar rezerve, si sa fie tristi pentru ca au plecat. Cam asa este situatia si intr-o relatie. Degeaba urmarim noi, si cautam sa inchidem persoana intre patru pereti, sa o izolam de lumea reala, doar pentru ca ne este frica. Cel mai bine ar fi sa invatam sa inlocuim frica cu gesturi frumoase, cu clipe pe care niciodata nu le-am putea gasi in alta parte.

Asa cum am spus intr-un articol mai demult, cei ce sunt deficitari: muti, surzi, orbi, sunt fericiti ca isi inseala partenerul cu un vorbitor, auzitor, sau vazator. Se cred superiori. Dintr-un motiv sau altul poate ii inteleg, insa fara nici o discriminare, noi ce putem auzi, vedea, vorbi, de ce sa nu spunem ce ne dorim cu adevarat, de ce sa nu auzim ce este de auzit, si de ce sa nu incercam sa vedem toate lucrurile frumoase. Si daca nu exista cu adevarat o relatie adevarata, de ce sa incercam sa ne amagim si sa o aducem intr-un punct mort. Nu am inteles niciodata oamenii care dupa multi ani in care au vorbit, au trait clipe frumoase, au strans amintiri frumoase, de ce intr-un sfarsit, raman doar lucrurile urate? Cat de repede se pot uita clipe lungi, ani intregi, nopti pierdute, pentru o cearta? O simpla cearta ce dureaza cateva minute sau zeci de minute.
Oare care este procentajul la nivelul omenirii, intr-un cuplu. Cati oameni au avut relatii in care nu au inselat? Probabil este mic, pentru ca de multe ori, din pacate, multi inseala si fara sa vrea. Adica sunt atrasi in tot felu de aventuri fara iesire. Am putea numi inselat atunci cand un barbat isi inseala partenera cu o prostituata? Probabil nu, eu nu as numi. Placerea nu este inselaciune, este doar un sentiment uman. Logic ca ideal ar fi ca in viata sa nu fim nevoiti sa suportam asemenea vesti si asemenea cazuri, insa daca ar fi sa se intample oare cum am reactiona? Se zice ca barbatii inseala mai mult decat femeile. Se poate sa fie adevarat sau nu. De fapt cred ca atat barbatii cat si femeile, cand nu investesc sentimente adevarate, sau din prea multe sentimente, inseala. Cred ca o femeie stie sa insele discret, adica niciodata nu ar da de banuit, poate pentru simplul fapt ca de multe ori o femeie nu este crezuta capabila de asa fapt, ori pentru ca stie sa suceasca mintea barbatului. Barbatul cred ca se arunca prea repede in foc, si si-ar recunoaste mult mai usor fapta.
Sper ca macar cei ce sunt capabili de asa ceva, pentru ca eu consider infidelitatea un gest imoral, ar fi frumos sa recunoasca. Probabil atunci ar fi iertati, si nu numai. Probabil atunci ar putea face cu adevarat sa inteleaga partenerul ce anume lipseste, de ce anume ar mai fi nevoie. Asa ar face de doua ori bine, plus ca nu ar fi nevoit sa mai caute in alta parte ce are langa. Iar cei ce au relatii numai pe interese, i-as sfatui sa insele cat mai mult. Pana la urma se va afla, si inca o relatie ipocrita va lua sfarsit.
Invatati sa vorbiti, sa auziti, si sa vedeti!

Am vazut azi pe celebrul post de televiziune Acasa Tv , emisiunea Povestiri Adevarate. Probabil este singura emisiune dupa acest post pe care o pot privi fara sa ma plictisesc, tinand cont de cazurile pe care le prezinta.

 Azi am vazut un caz in care un baietel pe la 5 ani a fost calcat de o masina, si disperarea parintilor de a il salva, a trezit umanitate in sufletelor romanilor. Inca un caz cu e fetita la 14 ani care nu depasea 1 m inaltime, avand oasele foarte subtiri, suferinda de boala oaselor de sticla, la cea mai mica miscare suferea fracturi grave, chiar si atunci cand incearca sa isi aduca mana la gura. Cazuri destul de triste care impresioneaza, nu prin mila, nu prin compasiune, probabil ne gandim daca am fi in situatia aceasta cum am reusi sa trecem peste. Dupa cum spuneam emisiunea a fost destul de interesesanta, pana cand o anumita, de fapt un anumit tip, barbatul-femeie, pe nume Cora, isi arata cu mandrie latura travestita. Domnul care prezinta emisiunea(nu Cabral), este homosexual. In sfarsit si-a gasit curajul de a spune cine e. Titlul emisiunii suna cam asa: ” Acasa tv a schimbat mentalitati, a descoperii noi oameni care vor sa isi afirme latura, au aratat lumii ca se pot face acceptati, au trecut dincolo de limita posibilului. Nu vreau sa fac comentarii rautacioase, insa nu inteleg de ce trebuie sa incurajam asemenea gesturi. Nu cred ca un om se poate naste homosexual, cred doar ca, probabil  din cauza unor suferinte de pe parcursul vietii, isi schimba directia. Dar asta nu trebuie incurajat, nu putem spune ca trebuie sa ne schimbam mentalitatea comunista( asa a numit-o mass-media) insa aceasta mentalitate este de cand omul si pamantul. Este impotriva firii ca o femeie sa fie cu alta femeie, si un barbat cu un barbat. Nu numai ca dam un exemplu prost generatiilor care vin, insa sfidam legea omenirii. Nu vreau sa dramatizez, insa este destul de prostesc. Daca ar fi acceptate peste tot astfel de relatii, in primul rand, cum am mai perpetua specia? Prin inseminare artificiala? Nu imi spuneti ca este super frumos ca fiecare om sa aiba libertatea de a isi alege orientarea.

 Nu cred ca cei cu probleme din acestea ar trebui exclusi si inlaturati, insa nici incurajati asa cum din ce in ce mai multe emisiuni, ziare, filme au tematica: “dincolo de limite”, “fara perdea”, “suntem ceea ce suntem”, si alte teme de acest gen.  De ce sa acceptam lucrurile nefiresti, cand putem face lucrurile sa decurga asa cum sunt. De ce sa se puna problema: oameni incapabili de a isi schimba mentalitatea. Este bine sa schimbam lucrurile doar atunci cand facem un bine, nu atunci cand facem lucrurile sa isi schimbe cursul. Cel mai bine ar fi sa incercam sa explicam ca solutia nu este sa se refugieze in cazuri extreme, ci sa incerce sa isi caute adevarata valoare.

Azi am ascultat pentru prima data melodia 3SE-Vorbe care dor. Nu e nu stiu ce melodie, insa unele versuri sunt dragute si mi-au dat idee de articol. De astfel aseara am vazut un film din 2007, Reign Over Me, care m-a impresionat nu neaparat prin actiune, ci si printr-o faza.
In film era vorba de un barbat caruia i-a murit familia: nevasta si cele trei fete. Durere este atat de mare incat recurge la metoda de a face pe toata lumea sa creada ca nu isi mai aminteste nimic din tot ce s-a intamplat. Isi demoleaza si isi aranjeaza bucataria des, si refuza sa vorbeasca cu socrii lui care voiau sa il duca la un psiholog. Se intalneste cu un vechi prieten din facultate, coleg de camera, care il face sa nu mai ascunda ce simte. A fost un pic plictisitor la inceput, insa faza care m-a impresionat a fost ca avea o dubla durere: si moartea familiei pe care si-o crease, si faptul ca ultima oara cand vorbise cu ea la telefon (sotia) si aceasta ii propusese sa reconstruiasca bucataria, acesta ii spusese vorbe dure, vorbe care dor.
Desi mereu am fost de concluzie ca viata bate filmul, de multe ori cand vedem un film ne trezim oarecum la realitate. De cate ori nu am spus cuvinte dure, de care ne-a parut rau. Cred ca de multe ori am fi preferat sa luam o palma, decat sa ni se spuna anumite lucruri, mai ales sa stim ca unele dintre ele sunt adevarate. Imi aduc aminte un citat, insa nu l-as putea reproduce in forma lui pura, doar esentialul:” Cuvantul rostit zboara, fara a il mai putea intoarce din drum”- De multe ori justificam ca am fost nervosi si nu am vrut sa se intample asa, insa de ce sa ranim sufletul cuiva cu niste cuvinte dure, cand ne putem abtine si sigur vom fi mai fericiti. Nu am inteles niciodata de ce o persoana se supara atunci cand i se inchide telefonul. Este adevarat ca nu prea este bun-simt cand facem asta, insa daca cel de la celalalt fir ne adreseaza cuvinte care dor, macar stim ca impiedicam o cearta. De ce sa acceptam cand putem evita. La nervi si suparare orice cuvant este dureros, de aceea, daca intoarcem spatele, s-ar putea sa ne ocoleasca.
De multe ori, am spus vorbe care dureau, insa, regretam asa mult, incat nu voiam sa accept ideea asta, si imi gaseam tot felul de scuze pentru a ma intelege. Nu am inteles niciodata cazurile de la stiri, un fiu si-a omorat tatal, insa acum ii pare sincer rau, si il plange in fiecare seara. Nu poti spune ca iti pare rau de cineva, dupa ce il omori sau il faci sa sufere. Nu stiu, aici s-ar putea sa gresesc, insa atunci cand jignesc un om, imi vine cu greu sa ii cer scuze. Mi se pare aiurea ca 3 cuvinte simple sa rezolve inconstienta cu care am spus ce am spus. Cred ca mai important este sa gasim o metoda prin fapta sa demonstram ca nu este asa cum zicem, decat sa ne cerem simple scuze si sa dam uitarii. Probabil pe moment ne va ierta, insa la orice alta cearta, acesta va deveni din nou motiv de discutie. Si daca tot lasam sa se adune, credem pe moment ca se rezolva, insa apoi cand se umple paharul, nu numai ca pierdem subtanta care se afla acolo, dar se si poate sparge daca este o subtanta prea fierbinte.
Cele mai grele cuvinte, si care chiar au influenta negativa asupra noastra, sunt cele care inspira neincredere, lipsa de afectiune, atunci cand cineva ne spune: “Nu esti bun de nimic, sunt sigur ca nu o sa faci nimic din viata ta”. Sau ” Nu imi spune ca asa e, ca oricum nu te cred”, ori” Este numai vina ta pentru tot ce s-a intamplat”; Sau cel mai simplu” S-a terminat”; ori dupa o prietenie de o viata , doua simple cuvinte” still friends”, sunt cuvinte care prin simplitatea lor, dor mai mult ca orice bataie, orice palma si orice greutate. Cuvintele de neincredere nu numai ca ne fac sa ne pierdem increderea in noi si in oameni, insa ne fac sa renuntam usor la lucruri la care visam o viata.

 Nu stiu cum as reactiona in cazul in care as spune cuiva vorbe urate si apoi acea persoana sa pateasca ceva. De aceea ar trebuie ca fiecare vorba sa fie frumoasa, ca si cand ar fi ultima. Vorbele urate ne uratesc si pe noi, asa ca cel mai bine ar fi sa invatam sa fim frumosi.

Este una din multele firme care apeleaza la asa ceva! Inteleg ca fiecare magazin are de indeplinit un anumit target, dar sa scoti un biet om cu un ditamai telefonu imbracat, ca sa convinga lumea sa intre in magazin, e cam deplasat. Nu de alta, dar dupa ce ca trebuie sa care si aia dupa el, mai trebuie si sa imparta fluturasi. MA intreb de ce nu angajeaza un cor sau o trupa de dansuri ceva:” Intrati in magazin, si o sa castigati, lalala”! De fapt, baiatu asta cu telefonul e chiar norocos, e fara fir, are si numere, si ajuta si lumea. PE cand ce sa mai spunem de promotiile de la Sprite, in care costumele erau pana la calcai, si nu puteai merge, si se chinuiau pe strada, devenind clovnii unor magazine dornice de afirmare. Este normal ca orice firma sa isi promoveze cat mai bine produsele, dar sa mai tina cont si de decenta si de chinurile prin care trec saracii promoteri. Am lucrat 4 luni ca promoterita, si nu zic ca a fost rau, a fost o experienta placuta, si am invatat destul de mult sa valorific conversatiile, insa de la a conversa, a explica, si a face reclama, pana la a te maimutari prin fata unui magazin e mult! Pacat ca firme mari apeleaza la asa chestii! Probabil atrag copii sub 5 ani sa intre in magazin!

Cati dintre noi cautam sa primim a doua sansa, dar nu suntem niciodata dispusi sa o oferim. “Mai greseste omul” este expresia cel mai des intalnita, dar pe care niciodata nu am spune-o cu zambetul pe buze.

 Merita un copil cu peste 100 de absente, sa i se mai dea o a doua sansa? Acum, la sfarsit de semestru, apar tot mai multe probleme din acestea, pe care multi le rezolva repede.. scadem media la 6, repetent sau exmatriculat, am mai scapat de inca unul.. De ce oare, ca diriginte, cand stii ca un copil nu a venit un semestru la scoala, nu inceri sa discuti cu el si sa ii mai dai a doua sansa? Poate ca o vorba buna ar reusi sa schimbe ceva, poate o incurajare l-ar face sa ii para rau, trebuie sa ne gandim totusi ca e vorba de destinul unui om.
 Cunosc un caz cu un baiat care locuia la tara. Foarte bun elev, insa foarte sarac. In fiecare dimineata se trezea la ora 4, de acasa pana la tren facea pe jos 7 km, ajungea in oras, si de la gara pana la liceu venea pe jos pentru ca nu avea bani de bilet. Seara, ajungea la 8 acasa. Cine oare ar rezista unui asemenea program? Problema se pune altfel, cand au fost ninsori, zapada etc, niciodata nu ajungea la prima ora sau a 2a pentru ca avea trenul intarziere…”darrr nu ma intereseaza, sa isi cumpere masina” – spunea indignata profesoara de matematica. Dirigintele, stiindu-i situatia, refuza sa ii scada media la purtare pentru absente, fiind chiar un baiat olimpic. Acest lucru a indignat multi profesori, “cum se poate trece peste lege”!! Nu se poate admite asa ceva! Ma intreb cat de ingust trebuie sa fie orizontul oamenilor care conduc o institutie, sa ceara acest lucru, cand, puteau sa ii ofere un loc in camin, o masa pe zi gratuita, si ceva bani pentru nevoi zilnice. Dar de ce sa faca atata efort, cand pot sa scape de inca unul care face probleme? Nu numai in scoli se intampla lucrul acesta, asa cum e vorba” se intampla si la case mai mari”!
 
Tinand cont de tema articolului, sa vorbim despre sentimente. Oare am mai putea acorda a doua sansa cuiva care ne-a ranit rau? Acum sper sa nu va ganditi la replici:” daca iubesti, poti ierta”… sau alte chestii din astea. Nimic din iertare si a doua sansa nu tine de sentimente. Cred ca e importanta firea omului, si orgoliul fiecaruia. Sunt oameni care ar ierta mereu, si tot mereu, si oameni care nu ar putea trece niciodata peste asta. Nu este bine nici asa, nici asa. De ce sa ti se greseasca mereu, si sa nu poti sa te impui, de ce sa lasi mereu de la tine, si sa ajungi sa suferi. Sau de ce sa nu stii sa ierti macar o data, daca persoanei aceleia ii pare sincer rau, dar cum am putea trai cu frica, daca ne greseste iar?
 De multe ori nici parintii, prietenii, nu ne-au acordat a doua sansa. A fost de ajuns sa gresim, pentru a se pierde increderea. De multe ori vad situatii in care cunostintele nu ar fi niciodata de acord ca al lor copil sa se casatoreasca cu o femeie/barbat care a mai avut o casnicie. Dar cum se poate!! Aceasta femeie te va parasi si pe tine, cum l-a parasit pe primul. Se poate sa fie adevarat, pentru ca asa se intampla in majoritatea cazurilor, insa daca ea chiar nu a fost fericita? Daca suferea mai mult “cu” decat “fara”, de ce sa refuzam sa ii oferim o a doua sansa? Cat de usor poti pierde unele lucruri, dupa mult timp de truda.

Este adevarat ca este bine sa mai si gresim, pentru a capata experienta, pentru a simti si amagiri, si dureri, si pentru a ne maturiza.
 A ierta, a intelege, a oferi o noua sansa, lucruri nu prea accesibile pentru toata lumea. Trebuie sa invatam sa oferim, sa daruim, numai daca stim ca vom fi rasplatiti apoi. Putem ierta numai daca stim ca o sa se schimbe ceva, putem oferi atatea, dupa ce am inteles ca am gresit, insa cu ce rost sa iertam doar din obisnuinta, daca nu suntem fericiti! A doua sansa vine nu numai din suflet, ci din intelegerea situatiilor.
Egoistii si orgoliosii sunt invitati sa traiasca in lumea lor!

 Pana acum eram adepta esentialului. Niciodata nu am crezut ca detaliile pot face diferenta. Ma gandeam cum sa conteze lucrurile marunte, cand avem nucleul!
De-a lungul intamplarilor si a trecerii prin viata, observ ca detaliile conteaza cateodata mai mult decat esentialul. Este ca si cum am manca o portocala fara sa ii simtim mirosul, sau ca si cum am cumpara o carte fara sa ii vedem copertile. Ma tot gandeam de ce exteriorul trebuie sa fie mai frumos decat interiorul: pentru a insela privire, probabil.
Ceea ce am spus la inceput cum ca detaliile fac diferenta este valabil in orice domeniu. Cel mai usor ar fi in cazul lucrarilor, examenelor, olimpiadelor. Ni se propune o tema de lucru, pe care fiecare o dezvolta asa cum stie. Castigatorul este cel care, pe langa nucleul subiectului, a stiut sa infloreasca si sa adauge ceva ce restul nu au. Cel ce in afara de povestire, a adaugat si critica si citate.
In viata de zi cu zi, cat de mult conteaza lucrurile marunte? Este usor sa zicem ca avem prieteni, iubiti, soti, pentru fiecare om sa asociem valorile esentiale: prieten-incredere, iubit-dragoste, sot-respect, insa unii sunt mai fericiti, mai impliniti, altii mai putin. Probabil conteaza un trandafir la o intalnire, un mesaj de “noapte buna”, o incurajare, sau un simplu “La multi ani!” la ora 00:00. Fiecare gest conteaza. Poate un lucru marunt, stie sa inlature o suferinta mare.
De ce sunt necesare detaliile in afaceri? Sa luam de exemplu arhitectura. Toti arhitectii stiu sa faca schema unei case, insa cati stiu pe langa simpla casa, sa mai adauge un leagan pentru copilas? De exemplu thema unui blog: poate 1000 de oameni au aceeasi thema, cu acelasi fundal, si acelasi aspect, si nu ni se mai pare nimic deosebit. Cand adaugam un mic detaliu, automat se face si diferentierea.
Un alt exemplu ar fi gastronomia. Cu totii stim sa facem o pizza, sau niste cartofi prajiti. Insa cat de mult conteaza sa stim sa asezam bucatele de salam pe pizza, cat de important este ca pe langa cartofi sa punem si o foaie de salata si cu doua picaturi de patrunjel! E altceva decat atunci cand ne arunca farfuria in fata. Simtim ca acel lucru l-a facut cu drag, si a meritat! din nou detaliul este mai important.
Ca oamenii, suntem cu totii la fel: avem doua maini, doua picioare, 2 ochi, etc. Insa de multe ori, putini stiu sa isi foloseasca mana pentru o mangaiere, picioarele pentru a insoti pe cineva cand are nevoie, ochii pentru a vedea ce este bine si ce nu.
Nu imi vine in minte nici un citat celebru, sau o fraza inteligenta, numai o reclama de la vodafone: “lucrurile care nu se spun se pierd”. In viata nu avem nevoie numai de lucruri marete, diamante stralucitoare, bijuterii orbitoare, poate cateodata ne-am dori sa ne daruiasca cineva o matanie sfintita. Sper ca dupa ce cititi articolul acesta, la urmatoarea intalnire sa mergeti cu o floare, la urmatoarea aniversare sa daruiti o imbratisare, si inainte de culcare sa trimiteti un mesaj cu “noapte buna”.

Nu exista oameni buni si oameni rai. Dupa parerea mea exista doar oameni buni si oameni care vor sa ii vada pe restul rai. Un prim argument ar fi ca orice om este bun atata timp cat este creat de Dumnezeu. Cum sunt ochii unui copilas la 1 an? Oare nu sunt ei nevinovati si puri? Cum putem spune despre acel copilas ca va fi rau? Sau peste 20 de ani, dupa ce i-am vazut ochisorii, sa spunem: cat de rau e barbatul acesta. In sinea noastra, nu putem fi rai, doar viata poate fi rea cu noi.

Cred ca fiecare, in sinea noastra, ne-am dori sa facem ceva, sa devenim eroi. Putem fi oricand eroi, daca facem ceva bun pentru noi. Sa ne gandim in vremurile indepartate, inteleptul satului era erou pentru un colectiv mare de oameni. Nu era eroul lor pentru ca se lupta cu leii precum Gladiatorul, nu era erou pentru ca se lupta cu rusii, in razboi, nu era erou ca salvase ceva din omenire, era eroul lor pentru ca avea raspunsul la orice intrebare. Noi suntem eroii nostri. Putem deveni erou pentru ca daruim 10 mii unui cersator. Are sa isi ia o paine, am devenit eroul lui. Ma gandesc ca orice parinte zice ca si-ar da viata pentru copilul sau. Ma gandesc ca o mama ar accepta sa moara la nastere, doar sa stie ca a adus un bebelus pe lume, care poate face fericit atatia oameni. Ea devine salvatoarea copilasului, in sinea ei si pentru cei din jur. Toata lumea zice ca a salva o viata e cel mai frumos gest facut de omenire. De mult timp, ma tot gandesc, ca mi-as dori tare mult sa am un copil al meu, si inca unul sa il adopt. Toata lumea care ma aude zice: cum,e o mare prostie, copilul trebuie sa aiba sangele tau ca sa il poti iubi. Logic nu sunt de acord cu asta, insa atunci cand salvam un copil de la pericolele strazii, nu se numeste tot “a salva o viata”.

Ma gandesc ce calitati i-am putea gasi unui om care sta tot timpul beat, care fumeaza, care isi bate copii, nevasta, care nu lucreaza, care nu crede in nimic, care face oamenii din jurul lui sa planga. Am putea spune ca acesta este un om rau, dar asa am contrazice primele randuri din articol. El nu este rau, este doar o victima. De ce sa il mai criticam si noi, cand viata il critica atat de mult si nu stie sa se bucure de adevaratele fericiri ale vietii? Sa stii ca treci prin viata fara sa realizezi nimic, este deja prea mult pentru a mai fi judecat si de altii.
Atunci cand un tanar, de exemplu, este un tanar obisnuit, il vedem ca pe oricare altul. Sa presupunem ca tanarul incepe sa se drogheze, toata lumea il vede ca pe ceva rau, ceva ce trebuie inlaturat de langa copii, oameni, societate. Atunci cand tanarul reuseste sa scape de aceasta dependenta, toata lumea il vede ca pe un erou. Devine mult mai iubit si apreciat dupa ce s-a drogat si a scapat, decat inainte de a face ceva. De ce trebuie sa recurgem la situatii extreme, pentru a ne face cunoscut binele din sufletul nostru?

Cred ca cea mai mare problema a mea este impulsivitatea. De fapt, daca stiu ca am dreptate, poate sa fie si presedintele, imi spun toate argumentele pana ma fac inteleasa. De multe ori, acest comportament poate fi asociat cu nesimtire sau rea-vointa. Chiar si la scoala, cand stiu ca un profesor nu are dreptate, ma ridic, si imi spun parerea. Ii respect functia, ii respect varsta, dar nu pot sa ii respect ideile. Poate ca de cele mai multe ori am avut de suferit ca am incercat sa spun de ce nu este bine, ce este gresit, ce nu imi place, daca taceam, acum eram mult mai departe. Cineva, mi-a dat un sfat pe care o sa incerc sa il urmez: atata timp cat avem ceva rau de spus despre cineva, trebuie sa zambim diplomat, iar atunci cand avem ceva bun, sa facem acea apreciere din adancul sufletului nostru.
Ma gandesc ca nu e corect, dar poate ca un pic de dreptate exista. Nu putem schimba noi lumea, nu putem schimba oamenii, nu ii putem face la fel pe toti, putem doar sa tacem, sa ii lasam sa isi dea seama, ca in sufletul fiecaruia exista un erou.

Ar fi o continuare a postului de aici, insa scriu despre ei deoarece in ultimele zile un workoholic imi afecteaza viata la serviciu, voi revenii spre final cu acest subiect.
Workoholic inseamna printre altele, a fi drogat cu munca.
Caracteristici Workoholic:
- Nu au o viata sa o traiasca, au o viata sa o munceasca.
- Se simt ingrozitor atunci cand stau linistiti si nu fac nimic, este cea mai mare pedeapsa pentru ei.
- Niciodata nu au timp, pentru ei ora parca ar avea 6 minute si nu 60, intotdeauna sunt pe fuga.
- Au totul stabilit pentru mult timp inainte, stiu ce au de facut si peste 3 zile, timpul este programat la minut.
- Majoritatea au greutatea sub medie si nu cred ca exista Workoholic care sa fie obez, cred ca este singurul avantaj al lor.
- Mersul lor este unul grabit, nu sunt capabili sa mearga linistiti. De exemplu daca din intamplare ajung sa faca o plimbare printr-un parc alaturi de alti oameni obisnuiti si workoholic-ul trebuie sa tina pasul, el nu poate sa-si iasa din ritm si sa mearga mai usor, va merge in zig zag, ba se duce sa vada ceva intr-o parte, ba sa cumpere o punga de pufuleti din cealalalta parte, ba iar in partea cealalalta sa vada altceva.
- Este adeptul sandwich-ului si nu s-ar duce la restaurant sa astepte cateva minute dupa comanda.
- Majoritatea sunt nefumatori, nu ca i-ar interesa sanatatea, insa ei nu au timp de fumat.
- Fara spectacole, piese de teatru s-au film la cinema. Toate sunt o pierdere de timp.
- Aflat intr-o colectivitate, Workoholic-ul se culca ultimul si se scoala primul.
- Situatia materiala este una medie, poate chiar sub medie, asta deoarece sunt intr-o criza permanenta de timp, deci nu au timp nici macar sa faca bani.
- In casa ia asupra lui si jumate din atributiile partenerului de viata, asta in cazul in care partenerul nu este workoholic. Insa mai rar sa fie si partenerul workoholic deoarece nu ar fi avut nici unul dintre ei timp sa-si de intalnire.
- Nu bat recorduri de longevitate. Viata lor se scurge intr-un ritm alert si se termina mai repede ca la ceilalti.
- Este persoana care ne uimeste cu rapiditatea in a face ceva. Este tipul care spune ca intra sa-si faca dus si in secunda doi iese cu prosopul stergandu-se pe cap.

Ei bine, la serviciul unde eu lucrez sunt mai multe grupe care se ocupa fiecare de ceva. De exemplu o grupa are de masurat temperaturile, alta masoara presiunea, altii se ocupa cu automatizarile si tot asa. Eu fac parte din una dintre aceste grupe. Insa imi fac treaba mea si rezolv problemele care apartin grupei din care fac parte, nu ma duc sa repar o defectiune care apartine de exemplu celor de la presiuni deoarece nu este in fisa postului, nu sunt autorizat, nu stiu, nu este legal si mai ales NU SUNT PLATIT si pentru asta.

Firma unde lucrez eu, ofera servicii de intretinere unei alte firme. La aceea firma a venit acum un sef workoholic care face multe si se implica in toate chiar daca nu este treaba lui.
Problema este ca la acest sef workoholic nu mai conteaza ca o defectiune nu iti apartine, daca tot esti prin zona trebuie sa o rezolvi sau macar sa incerci, nu suporta sa te stie pe tine ca stai fiindca nu este treaba ta si ca trece timp pana cei carora le apartine defectiunea ajung.
Nu prea imi surade viitorul cu un sef workoholic.

P.S. Se pare ca mai corect scris este workaholic, cel putin asa zice Google: “Aţi dorit să scrieţi: workaholic” si il cred, este mult mai destept ca mine.

Acum cateva saptamani am scris randuri si teorii intregi asupra faptului ca nu trebuie sa mintim. Ascultam melodia” lumea minte-Veritasaga” si ma gandeam cat de important e sa stim sa spunem adevarul. Sa spun sincer acum, mi se pare ca sinceritatea e pentru prosti. Pentru cei ce se ambitioneaza sa sufere.

De ce sa spunem adevarul daca nimeni nu il intelege? E ca si cum am spune unui copilas de 5 ani, povestea unui filozof. Nu numai ca nu ar intelege, dar ar fi si tare suparat ca si-a pierdut timpul. Asa e lumea, daca nu spui ce vrea sa auda, niciodata nu o sa te aprecieze. Am asistat la multe faze de genul acesta, nu o sa dau un exemplu din viata personala, insa un exemplu de la scoala. Un coleg invata perfect la psihologie, toate definitiile, face lucrarea de 10, insa la sfarsit scrie:” Cu tot respectul tin sa apreciez ca invat doar pentru nota, va spun sincer ca nu ma atrage aceasta materie, sau daca ma atrage, ma atrage doar ca studiu de caz, nu ca definitii si istorii”. Profesoara, foarte indignata, ii da nota 2. Cum si-a permis sa faca asemenea precizare? A fost cat a putut de sincer, si-a facut treaba, a invatat materia, a venit a facut perfect, dar si-a spus adevarul. Pentru adevar suntem taxati. E comunism curat! Ce a fost invatata o generatie intreaga? Ca poeziile politice sunt cele mai frumoase: partidul PNL fluturand prin aer…nush ce… in scoli se faceau poezii politice, toata lumea credea ca ele sunt cele frumoase, si in biblioteci stateau ascunse volume intregi cu Blaga, cu Eminescu, critici Titu Maiorescu si multe altele. Daca spunea cineva ca nu vrea sa faca sau sa citeasca poeziile despre Ceusescu, era taxat, pentru ca spunea adevarul.

Ce face un adolescent cand nu e lasat sa faca ceva? Minte! Daca spune adevarul, este taxat, este certat, este pedepsit, iar apoi cand scapa, face ravagii pentru ca daca spune adevarul ca vrea sa mearga acolo sau acolo nu e inteles. Si acum daca ma gandesc si personal, de fiecare data cand am spus adevarul, am fost privita cu dispret. Oare nu e mai bine sa mintim sa ne fie bine? O viata avem, decat sa traim prost si in adevar, mai bine fericiti si minciuna! Dar ce om poate fi acela care te priveste in ochi si te minte?

Sunt intr-o mare, mare dilema. Sa mint sau sa spun adevarul? E ca si cum as spune: Sa fiu fericita sau sa ma chinui singura? Se spune ca o minciuna nevinovata nu face rau, dar un adevar mare mereu raneste? Dar cum sa pot dormi cu gandul ca traiesc intr-un copac fara radacini? Gata oricand sa cada sa raneasca pe altii, sau chiar pe mine!