..”şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu micşorează, ci tremurătoare/mareşte si mai tare taina nopţii,aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister/si tot ce-i nenţeles/se schimbă-n nentelesuri şi mai mari[Lucian Blaga]

La ce se refera aceste versuri? La un singur lucru: de ce sa dezlegam misterele vietii, cand ele sunt mult mai frumoase nedescoperite? De ce mareata luna nu reuseste cu razele ei sa ne arate intocmai natura lucrurilor? De ce chipul unei femei in noapte este de domnisoara, iar ziua la lumina este doar o babuta? Nu este mai frumos misterul?

Sa luam de exemplul o floare. Avem teoria stiintifica, logica, si misterul natural. De exemplu un biolog ne poate spune ca floare este alcatuita din petale, sepale, stamina, pistil etc. Floarea are o durata de viata scurta, traiesti in locuri cu lumina, etc. Dar ce face biologul? Elimina misterul! Ne incanta cumva explicatia acestuia? NE multumeste vizual, olfactiv? Nu! Sa luam o samanta de lalea si una de boschet. Sunt identice, au aceeasi forma, sunt doua boabe mici, de culoare maronie. Poate cineva sa explice misterul ca dintr-una rasare o adevarata minunatie, si din cealalta un nenorocite de boschet?

Omul-din punct de vedere stiintific este o fiinta rationala, cu membre superioare si inferioare, etc. Oare ne place ceea ce se spune stiintific despre noi? Descrierea noastra este una destul de complexa? Omul este un fenomen, este unicat in felul lui, are sentimente, are idei, are suflet. Poate cineva sa explice misterul dragostei? Nimeni pana acum nu a reusit sa faca acest lucru! Si ce rost ar avea daca ar descoperi-o un om care sa iti dea definitia ei si sa crezi ca gata s-a dus si acest mister!

Cine poate explica misterul de a avea 5 kg de piele pe noi? Fiecare om are aceasta cantitate de piele, imaginati-va doar cum am arata fara! Am fugi unii de altii si am fi ingroziti! Ce fenomen si stiinta poate explica faptul ca ariciul nu are piele, ci tepi? Exista vreun experiment si eu nu stiu?

Misterele fac parte din viata! Ele sunt frumoase daca stim sa ne bucuram ca atare! Mi-a placut tare mult poezia lui Lucian Blaga, pentru ca lumea nu vrea decat concret. Nu vrea sa vada misterele, nu vrea sa accepte adevarata frumusete. De ce ne este frica sa riscam? De ce sa citim dintr-o carte despre o floare, cand putem merge sa o vedem si sa o mirosim? De ce sa citim despre dragoste, si sa nu o simtim? De ce sa fim nemultumiti de noi, cand noi insine suntem un mister, ceea ce inseamna ca devenim frumosi! De ce sa ne axam pe stiinte cat mai exacte, care mai rau ne baga in ceata? Daca imi poate explica cineva vreun mister din viata, ma voi face matematician. Insa, cum bine zicea o persoana deosebita, go with the flow!

Asa arata un rau din cartierul Mofleni, Craiova.

In alta locatie din Craiova, gasim anuntul

Civilizatia departe de olteni!

Asa trebuia sa sune intrebarea si la mine in liceu: doriti uniforme: da sau nu? Exact asa a fost, doar ca a fost o intrebare retorica a domnului director, pentru ca oricum azi avem uniforme.

Daca ma gandesc la Occident, nu ar fi nicio problema ca avem si noi uniforme, sunt chiar mandra sa port in piept emblema colegiului unde invat. Da doar atat! Daca as putea decupa acea emblema si restul uniformei sa o inlatur ar fi perfect. De ce nu vreau? Pentru ca a fost cea mai mare inselatorie din istoria uniformelor. Prima data ni se arata niste modele de camasi si bluze, extrem de frumoase, niste sacouri minunate, si pantalonii exact pe gustul nostru. Mergem, le probam, veneau perfect. Toata scoala fericita ca avem asa uniforma. Cei ce aveau de exemplu M la camasa si le venea bine la piept, poate aveau mainile mai lungi, si venea prea scurta: dar nicio problema, doamna croitoreasa a notat toate coordonatele. Zis si facut! 1 milion jumatate sa aducem cat mai repede pentru a ne primi minunatiile in dar. Comanda se facuse prin octombrie, tocmai bine in februarie si uniformele noastre. DAAARR ce sa vedem? Camasile erau lungi si largi, nu se tinuse cont de nici o masura, erau in formula standard, erau ca niste camasi in care lucreaza femeile de serviciu, exact aceeasi culoare, acelasi material, puloverul venea mai lung cu 10 cm la fiecare, cica asa ceruse doamna directoare, ca tuturor fetelor sa le vina peste fund puloverul. Sacoul avea doi nasturi aproape neprinsi, am incercat sa ma inchid si jap si nasturii au sarit, iar pantalonii no coment, adica atat de groaznici incat nu am cuvinte: talia mai sus de buric, iar la lungime cu 5 cm pentru a ne face noi tiv, croiala proasta incat nu se asezau pe tine, iar sus stramti si jos evazati ca in anii 80′. Sa zicem ca ne-am fi adaptat si acestui stil, dar cum sa nu ne vina dracii cand mergem intr-un magazin din centru, si vedem camasile noastre la pretul de 150 mii iar noua ne sunt vandute cu 350. Acele camasi care trebuiau fi facute de doamna croitoreasa cu lungimea fiecaruia, de fapt nu sunt facute de ea. Ne-a spus cu zambetul pe buze ca nu a avut timp sa faca, asa le-a comandat din Turcia, de acolo se explica si eticheta: Made in Turkey. Sa-si fi batut joc de noi si croitoreasa si directorul? DA! Pai imaginati-va ca toate aceste piese cumparate din turcia, au costat maxim 700 mii pe persoana, iar noi am dat un milion jumatate. Din peste 1000 de copii, sa ramana de la fiecare mai mult decat dublu, adik 800 mii, ESTE STRIGATOR LA CER!! Dar cui sa ne adresam? Profesorii stiu, stramba din nas, nici macar nu ne obliga sa le purtam, dar la poarta cine sta? Sta domnul director, mandru de banii pe care i-a capatat, si ne impune sa le imbracam. Si de parca nu era de ajuns tot ce se intamplase, mai intra si la apa! Din doua spalaturi vom trebui sa facem iar comanda la inca o piesa si inca o piesa. Dar de ce nu? Poate mai au nevoie de ceva cumparaturi domnii din afacere.

Imi pare rau ca trebuie sa scriu lucruri rele despre scoala in care mi-am dorit sa fiu asa de mult, dar de care a mai ramas numai renumele. Carte nu se mai face, respect nu mai exista, iar inselatoria este la grad maxim. Sunt de acord cu uniformele doar din punctul de vedere a celor ce nu au, de ce sa fie mereu calcati in picioare de cei cu bani si haine multe, si judecati ca au decat cateva bluze. De ce sa nu se cunoasca bunul-simt, si unele domnisoare sa vina la scoala imbracate mai rau ca la produs? Dar, cand ma uit in scoala, vad doar negru, din cap pana in picioare toti imbracati in negru, a devenit ca un cimitir, nu mai recunosti pe nimeni, parca s-au schimbat si copii, totul pare trist si deprimant, bluze lungi, pantaloni lungi, sacou sifonat, totul negru. Ce au vrut sa faca din noi? Oare tinem doliu si noi nu stim?

Propun ca cei care au uniforma in scoala, sa trimita o poza pentru a vedea cat mai multe modele, asa vom sti: persista nesimtire prin toata Romania?

Am vazut filmul 27 Dresses, dar nu am de gand sa ii fac recenzia, pentru ca nu ma pricep prea bine, oricum este vorba despre o poveste de dragoste, gelozie, intamplari, nunti-in special. Mediocritatea este de acord ca din nunti scoti bani, iti iei un apartament, o masina, este o afacere. Romanii au initiat si emisiuni-Nora pentru mama-in care daca te casatoresti, faci o nunta fara a mai cheltui tu vreun ban. Multi se “indragostesc” asa.

Sunt mica, nici macar 18 ani nu am sa imi pot exprima punctul de vedere asa clar in ceea ce privesc nuntile, doar o sa povestesc ceva ce mi s-a parut un vis. O nunta reala ca in povesti-este vorba de baiatului domnului meu profesor de romana. La fel ca si tatal lui, este un baiat inteligent, cu principii clare si dornic de  a realiza ceva in viata. Este jurnalist. Nu are foarte multi bani, dar se descurca. Fata ce avea sa ii fie sotie are aceleasi calitati, aceleasi vise, pe planul completarii erau perfecti. Urmeaza nunta: ei au decis sa fie fara dar, caci cine va veni la nunta sa manance ce plateste, va pleca imediat acasa. Zis si facut! Invitatii au fost numerosi, mancare dintre cea mai selecta, bautura rafinata si indeajuns, iar darul a lipsit. Bineinteles, cum nu poti merge nicaieri fara cadou, chiar daca ti se impune, familiile prezente le-au cumparat un tablou autentic, pe care mirii l-au cedat Muzeului de Arta din Craiova. Cred ca nu mai este nevoie sa impartasesc impresiile de dupa nunta. Pur si simplu aceasta poveste mi s-a parut perfecta. Bun-simt, voie buna, si respect fata de acest sentiment de unire a doua vieti.

Dupa ce domnul profesor ne-a povestit in detaliu tot ce s-a intamplat la nunta, am venit acasa cu o stare de fericire pentru cele ce auzisem. Cand le povestesc parintilor, reactia fireasca, au inceput sa rada: da cum sa faci nunta fara bani, atunci care mai e avantajul. Pai de ce trebuie sa existe un avantaj financiar, cand eu stiu ca ma marit pentru toata viata, nu pana cheltui banii de nunta, cand eu stiu ca asta imi doresc cel mai mult, de ce sa ma bucur pentru niste cadouri. Mai mult, traditia de la tara de a tine nunta 3 zile a fost si ea uitata. Lumea si-a dat seama ca nu mai e deloc profitabil: la tara este darul mic, si mancarea pentru trei zile costisitoare. Lumea noteaza pe un carnetel cat a dat fiecare la nunta, iar apoi cand au si ei datoria de a merge, se uita repede pentru a sti cat dau si ei inapoi. Acum daca intrebi pe cineva ceva de la o nunta, nu intrebi” a fost frumos, v-ati simtit bine, sunteti fericiti”, intrebi”da cat a mers darul”. Incet, incet, traditia dispare, motivul banului se face tot mai prezent in fiecare apartament, familie, suflet.

Ma gandesc ca sunt oameni care chiar se iubesc, si nu au un apartament. Asa decid sa se casatoreasca, pentru a reusi sa isi intemeieze familia. De acord! Dar de ce oare trebuie sa se faca atat tam-tam pe baza banilor, cand la o nunta ar trebui sa fii emotionat, fericit. Mereu ii aud pe ai mei, avem trei nunti acum, iar se adunara toate necazurile, iar bani dati. Da, asa a devenit o nunta, in loc ca invitatii sa se bucure ca esti si tu fericit, invitatii te injura pentru ca trebui sa iti dea bani. Pacat ca se gandeste asa! Sunt constienta ca banii sunt necesari pentru intretinerea unei familii, dar mai constienta sunt de faptul ca unele nunti chiar merg pe principiul nunta-afacere profitabila. Daca ar fi sa fac acum un sondaj, sa intreb cati si-au luat apartament din banii de  nunta, si cati au o poveste de dragoste reala, nu doar sa te casatoresti, sa faci copii, sa muncesti, si sa mori, nu stiu cat de bine ar sta balanta.

Oricum, cine are posibilitatea de a se casatori fara bani, sa o faca fara nicio indoiala! Probabil este unul dintre cele mai frumoase sentimente sa intelegi cu adevarat rostul nuntii, fara calcule, preturi, si chitante!

“Grabit pe drumul meu intr-o zi l-am intalnit/Un vechi amic, l-am salutat din mers/Dar dupa cativa pasi mi-am amintit/De mine, si m-am intors/Stii iti propun ceva, stiu o terasa prin zona/Putem s-o luam pe jos, chiar daca toate merg doar inainte/Hai sa stam putin sa bem ceva sa imi spui ce-ai mai facut/Sa facem cativa pasi inapoi spre ziua-n care ne-am nascut“[Veritasaga]

Acum cateva zile m-am intalnit cu un coleg din generala, in autobuz. Initial ne-am salutat, si atat! Apoi am stat un pic pe ganduri, si m-am asezat langa el pe scaun, incepand sa il intreb care mai e viata lui, cum o mai duce, si tot asa. Am fost surprinsa sa aud cateva cuvinte de la el. Acest coleg era si colegul meu de banca in generala, cu care ma bateam mereu, cu care impartisem banca pe din doua, iar cel ce depasea linia lui, era mancat. Era colegul care imi arunca mereu cartile pe geam cand se enerva pe mine, si cel caruia ii dadeam mereu sa copieze la lucrari, mintindu-ma mereu ca va deveni un coleg mai bun. Pana prin clasa a VIa cand ne-a mutat diriginta, de frica de a nu ne arunca si noi pe geam. In urmatorii doi ani, pe langa prietena mea cea mai buna, ma intelegeam bine numai cu baietii, mereu prietenia noastra se baza pe fotbal. Fiind microbista, mereu ma luau si pe mine din ore cu ei, pentru a merge la meciurile Craiovei. 

Mi-am adus aminte in autobuz de o zi ploiasa, cand avea Stiinta meci. M-am rugat de toti baietii din clasa sa mearga si cu mine, si nimic”Unde sa mergem, nu esti sanatoasa, o sa te prinda o ploaie”. Zis si facut! Am plecat singura pe stadion, si cum era si firesc, m-a prins ploaia. Eram din cap pana in picioare plouata, dar cum nu era de ajuns sa ploua, eram prinsa intre umbrela din spate, din stanga si din dreapta, care se scurgeau pe mine. Am ajuns acasa dupa care doua saptamani am fost racita si am facut injectii.

Acesta ar fi unul din putinele momente pe care mi le-a reamintit el. Se uita la mine si imi zicea “da tu chiar nu te mai bati cu baietii”. Eu ma uitam la el si ii ziceam “da tu chiar nu mai dai in fete”, si tot asa. S-a schimbat mult. E chiar si indragostit de o fata, si arbitreaza la echipele juniore de fotbal din Dolj. E alt om, alt coleg. Ma gandeam cat de mult m-am schimbat, desi sunt doar la liceu, am crescut ceva, nu mai e indoiala: nu bataie cu baietii, nu meciuri pe ploaie, nu deranjat toate orele, nu fotbal in pauze, nu pahare cu lapte aruncate profilor in cap, nimic nu mai exista in programul meu de azi! SA fi crescut, sa ma fi maturizat, sa fi inceput sa dau de greutatile vietii, sau pur si simplu am gasit ceva mai bun de facut?

Ca m-am maturizat sau nu, imi pare bine ca m-am oprit din drumul meu, pentru a imi da seama cat de mult ne schimba viata pe toti. Ma intreb oare peste 10 ani, cand ma voi intalni cu colegii de liceu, oare ce voi observa schimbat la ei?

 O lunga primavara de visuri si pareri …/O lunga desertare zvoneste imprejur,/E clar si numai soare./La geamul unei fabrici o pala lucratoare/Arunca o privire in zarea de azur./O noua primavara pe vechile dureri … [G. Bacovia]

Nu este vorba de poezia Nervi de primavara, nu este vorba de comentariul acesteia sau de o analiza pe baza ei. Este vorba de acea stare de nervi, desi afara este frumos, aer curat, desi pot purta tricou si am scapat de gecile groase in care ma infofoleam toata iarna, totusi am nervi. Desi se spune ca primavara este anotimpul renasterii, este anotimpul schimbarilor, mentalitatea, problemele, starile de neajuns au ramas aceleasi, cel putin la mine. De aceea m-am gandit ce oare ar putea sa te relaxeze?

1) Varianta sigura pe care m-am bazat mereu au fost filmele. Nu are cum sa dea gres, sunt perfecte, ma linistesc de orice sentiment cand vad un film. Problema este ca azi am vazut un film atat de prost, incat m-am enervat si sursa mea de relaxare s-a epuizat.
2) Mersul pe jos, face piciorul frumos. Nu e vorba de picior, este vorba de acea stare cand mergi singur pe strada si meditezi la tot ce faci: o fi bine, n-o fi bine. Ajungi acasa si esti sigur de ceea ce vrei, dar este posibil ca toate gandurile tale sa se spulbere cand ajungi acasa si ti se reproseaza ca nu ai facut ceva bine. La naiba cu sursa de relaxare, ca iar isi fac loc nervii de primavara.
3)Dai drumul la calculator si incerci sa asculti o muzica buna. Dai drumul la winamp si te pui in pat. Te simti asa bine ascultand Veritasaga sau formatiile tale preferate, o persoana apropiata tie e bolnava, te gandesti daca va mai fi asa cum iti aduci tu aminte, cand deodata se ia lumina: nu televizor, nu calculator, nu combina. Mai raman doar gandurile proaste.
4) Iti ramane doar sa iei o carte si sa citesti. Dar nici macar nu te poti concentra din cauza starii aiurea pe care o ai, mintea iti fuge si esti confuz. Decizi sa dormi cateva ore, iar aceasta sigur este solutia de a scapa de plictiseala, ganduri rele, si neputinta.
Da, in mod sigur, somnul este cel mai bun antidot de a scapa de tot ce nu iti convine, de a nu mai lupta pentru ceea ce vrei, de a nu mai incerca sa te enervezi macar cand ceva nu iese bine. Asa arata la mine o zi de primvara, o zi in care trebuia sa ma relaxez, si m-am trezit dupa ore bune ca nu am facut nimic folositor, plina de nervi. Dar un somn bun m-a ajutat! Sper sa nu aleg de fiecare data varianta asta!

Cred ca fiecare copil atunci cand este mic, viseaza sa ajunga doctor, politist. Cel putin asa visam eu. Stiu ca imi injectam toate papusile si ma credeam mare doctora. Aveam chiar si asistente, prietenele din fata blocului. In alte zile luam o sapca de-a lui taicameo si ma vedeam ca si politista. Opream vecinii pentru a ii interoga cate ceva, in rolul meu de politista.

Acum un an, eram convinsa ca vreau politie, insa, ce inseamna Academia? Pe langa avantajele financiare pe care ti le asigura, nu mai poti fi fata. Te transformi in ceva neutru, toata feminitatea dispare, fiind nevoita sa asculti ordine. Sa faci ceea ce ti se spune. Iar acest gen de viata nu l-am suportat niciodata, desi, cand eram mica visam asa, acum nu m-as imagina sa ma trezesc dimineata pentru a spala wc-urile, doar ca sa imi fac sectorul si domnul comandant sa nu imi taie permisia de a veni acasa in weekend. Fratele meu este la Academie si imi impartaseste ideea cum ca nu este o munca potrivita pentru o fata, iar o prietena foarte buna este la liceul militar. Desi era un pic stil “baiat”, inca ii este greu sa se obisnuiasca cu restrictia. Pur si simplu iti restrictionezi prietenia, cercul de prieteni, cunostintele, experientele de viata. Ajungi sa traiesti pentru a primi ordine, iar apoi de a fi un indopat cu militarie care dai la randul tau ordine. Am o colega al carui tata este politist, iar asta nu il face decat sa fie si politistul propriei fiice. Frica de a nu intampina cazuri in familie ca in dosarele lui, impiedica libertatea celor din jur. Dar destul cu politia, este clar ca nu e de mine…inca mai am timp sa ma decid, iar a doua varianta din copilarie era slujba de doctor.

Da, chiar asa visam sa ajung doctor! Tare mult mi-as dori sa citeasca acest articol cineva din domeniul medicinei. Mai ales cineva care lucreaza la urgenta, chirurgie. Am fost o data in urgenta, si pur si simplu ma intrebam”cum”? Cum reusesc sa fie asa indiferenti, sa trateze cu asa delasare fiecare pacient? Am vazut atunci un copil caruia ii intrase o creanga in ochi, era plin de sange. Apoi a venit o salvare cu niste persoane dintr-un accident…maini rupte, picioare, sange… Si totusi, doctorii, asistentele, erau cu zambetul pe buze, le aratau salonul, locul unde trebuie sa mearga. La radiografie tipa o doamna “dezbracarea”, asezarea la panou, si apoi te imbracai si plecai: chit ca te durea mana, picior, te zdruncina fara pic de regret. Am intrebat o asistenta cum rezista sa vada tot felul de cazuri fara a pune la suflet, m-am gandit totusi, doctorii nu au si ei sentimente umane, nu au mila, compasiune, fata de cei care sufera? Insa ea mi-a raspuns”daca ar fi sa punem la suflet fiecare caz, ne-am duce inaintea lor”. Asa si este, sunt constienta, dar nu cred ca as rezista! Mai ales sa operez si sa imi moara pacientul in mainile mele! Cumplit! Pur si simplu nu as alege viata asta pentru toti banii din lume!
Problema este ca nu era doar visul meu acesta, era si al familiei mele: sa aiba o fata doctora. Asta-seara am avut o discutie in genul: cati bani mai castiga si doctorii. Este destul de adevarat, insa i-am explicat tatalui meu toate aceste riscuri de a te dezumaniza, de a deveni o masina de control, de statistici, si de rezolvari. El, indignat, mi-a explicat ca in fiecare domeniu gresesti: si mecanic sa fii, si poti gresi o piesa. Dar cum putem compara viata unui om cu un fier? Nu cred ca as avea atat sange rece incat sa intru intr-un salon cu bolnavi, sa zambesc, sa fac glume, sa zic: da picioru ce iti face, aha mana e bine, capul te doare, nu te doare. Un baiat care si-a rupt mana a fost incurajat de domnul doctor”lasa, macar un timp nu iti mai faci …treaba”. Totusi, cred ca oricat de nepasator ar trebui sa fie un doctor pentru a rezista in asa mediu, cat de optimist ar trebui sa fie pentru a incuraja pacientii, cel putin ar trebui sa vada. Nu zic ca trebuie sa simta durerea bolnavului, dar macar sa o vada, nu sa o trateze cu indiferenta.

Ceea ce imi este clar, este ca erau doar vise de copil acelea. Nu mi-as mai dori sa ajung nici doctora, nici politista, desi as avea toti banii din lume. Mai bine stiu ca am cel mai mic patut, si cea mai modesta casa, dar cu sufletul impacat si fericit. Si de ce nu cu o cariera de succes in domenii cu mult mai interesante: psihologie, psihiatrie, ginecologie, care sunt la fel de banoase. Sau ceva in domeniu IC, desi cred ca m-am saturat pana peste cap de pc, asa ca o sa il arunc pe geam cat de curand:D.

Acesta este numele unui concurs dupa postul de televiziune Kanal D, la care participa o cunostinta, de fapt, un fost coleg de liceu al fratelui meu. Concursul consta in deschidearea unor cutii, cu premiu mic sau mare. Concurentul are si el o cutie, pe care, daca o pastreaza pana la sfarsitul concursului, acela va fi premiul sau, din cutia respectiva. Accepti sau nu are doua conotatii? Ori numele concursului, ori o intrebare simpla: accepti sa fii mintit, sau nu?

Nicidecum cei care raman cu premiul de 50 000 sau 100 000 lei nu il castiga. Sau cei care sunt in public si striga si aplauda, de fapt sunt platiti cu 20 lei pe seara, nu ca acestea ar fi sentimentele lor. Toata aceasta invarteala consta in participarea a cat mai multor concurenti din orase diferite. Biletul la tren este decontat, insa ce ai in cutie sau ce castigi, nu vezi nici un ban, in cel mai bun caz, o diploma de participare. Plus ca emisiunea nu se difuzeaza in direct, filmarile avand loc luni si marti, iar miercuri si joi apar la televizor.

Este o experienta placuta a celor care participa, apar la televizor, devin cunoscuti, isi fac prieteni noi, experimenteaza. Insa inainte de toate, nu vad de ce restul oamenilor, care nu stiu despre ce e vorba, trebuie sa creada? Pentru ca pur si simplu asa este firea omeneasca: crede ce vede. De ce trebuie sa vedem ceea ce nu este? Macar alte emisiuni de genul acesta, au la sfarsit: personaje fictive, sau ceva prin care sa stii ca totul e ca un film, in spate se afla altceva, si acesta este doar un scenariu.

La fel ca aceasta emisiune, mai era emisiunea SuperNanny sau ma rog, cum se scrie, unde cei ce isi duceau copilul sa participe in aceasta emisiune, primeau 50 milioane, daca reuseau sa il enerveze cat mai mult pe acel copil. Ii dadeau bomboane si dulciuri daca injura sau daca arunca cu lucruri prin casa, in magazin i se cumpara tot ce vroia daca in fata camerelor de filmat, tipa. Ma intreb ce parinte este acela care isi expune copilul unei astfel de mizerii, tinand cont ca se pot uita la emisiune si alti copii din grupa de gradinita, sau pur si simplu oameni care nu au habar de aceste regizari? Oare cum este intampinat un copil in clasa 1 la scoala, cand colegii lui il vad ce manifestari are la televizor, nestiind de fapt ca totul era planificat? Incerc sa cred ca nici parintii nu stiau despre ce era vorba cand isi inscriau copii la asa emisiune, altfel ii vad destul de iresponsabili si imaturi pentru a creste un copil.

Este destul de rau ca exista emisiuni care distreaza lumea prin minciuna, insa este la fel de bine ca reusesc sa multumeasca majoritatea. Pacat ca mai exista oameni care cred in noroc, care vor bani nemunciti, castigati prin tot felul de emisiuni, asa ajungand sa fie : clovnii societatii.

Am ales ca azi sa fiu Tudor Arghezi. Am ales sa fiu precum poeziile sale reale, despre viata, despre puscarie. In “Flori de mucigai”, este descrisa patima scrierii chiar si in inchisoare, in primele zile cu mana dreapta, cea care reprezinta partea dumnezeiasca din fiecare om, iar mai apoi cu mana stanga, partea diavolului. Fiind la randul lui un prizonier in puscarie, multe poezii fac trimitere aici, in acest loc. Ma gandeam sa vedem ce simte un prizonier, sau mai degraba ce ajunge.

Pai puscaria e doar un schimb de experienta. Poti intra acolo pe un motiv minor, poti fi naiv, inocent, nu vei mai iesi la fel.  Este locul in care daca nu stii cum sa spargi o usa, vei afla in mod sigur. Ei iti vor spune. Daca nu stii unde tin oamenii banii, tot ei te vor ajuta sa afli pentru cand iesi. Daca vrei sa te dezumanizezi, trebuie doar sa ajungi in acel loc sa ti se povesteasca metodele de crima. Puscaria, mai presus de toate, ar trebui sa fie un loc de reeducare a celui care a gresit. Din contra, puscaria te face sa nu mai ai niciun sentiment uman bun. Domnul meu profesor de romana a fost acolo profesor, la inchisoare, era nevoit sa asculte si sa incerce sa ii educe din nou pe cei care au facut asemenea fapte. Dar cum ar fi putut sa reziste, pe toti banii din lume, cand doi tineri i-au povestit cum au violat o batrana, apoi de frica de a nu marturisi ceva au legat-o de un pom si i-au dat foc, asteptand sa vada cum se scurge untura din ea. Ce fel de oameni sunt acestia, ma intreb? Pare scarbos, pare gretos, pare horror, numai la auz, ma intreb ce inseamna sa vezi, ma intreab ce inseamna sa te afli acolo si in fiecare zi sa asculti in astfel de caz.
In inchisoare nu mai esti om, nu mai ai nume, nu mai identitate. Acolo devii “detinutul numarul..”. Acolo nu te mai deosebesti, porti aceeasi uniforma cu alb si negru. Acolo devii toti. Nu mai exista sansa de reintoarcere din moment ce ai intrat acolo. Cel putin vorbesc din auzite, pentru ca este greu sa te lasi si de fumat, dar mai ales sa incerci sa vindeci un viciu mintal atat de grav.

Stiu ca la un moment dat Ceausescu vroia sa desfiinteze puscariile. De ziua lui elibera toti detinutii. Asa toti hotii puteau sa fure, sa violeze, sa omoare. Numai in Craiova au fost eliberati peste 1000 de detinuti, cand maestrul si tovarasul isi serba ziua. Doua femei veneau de la serviciu, dar in drum spre casa au fost violate si omorate de doi dintre acestea. Cu ce a ajutat ca au fost iar inchisi? Pai peste un an au fost eliberati. Insa dragul nostru Ceausescu considera ca Romania este o tara prea curata si prea onesta pentru a exista puscarii si oameni care le frecventeaza.

Nu trebuie sa ne uitam in filme sa vedem ca puscaria este locul unde au loc schimb de experiente, schimb de droguri, unde sunt perversiuni sexuale de ultimul grad, insa, este adevarat ca sunt si destule puscarii de lux pentru marii oameni de afaceri, dar exact aceia, cei ce toata viata au trait regeste si nu ar avea dreptul sa fie nemultumiti, tot aceia sunt rasplatiti. Cine doreste sa vada si o alta fatada a poeziei si a vietii, ar trebui sa citeasca si cateva poezii de Arghezi, un poet nu este acela ce are “nectare roze de dulceata”, ci acela care surprinde intreaga viata asa cum este ea, chiar si-puscaria.

Ati participat vreodata la jocuri de noroc? M-am uitat si eu azi, la emisiunea aceea dupa Kanal D, Accepti sau nu, dar m-am uitat pentru ca participia o cunostinta, nu ca as sprijini astfel de jocuri.

Ce e cel mai ciudat este ca eu am foarte mare noroc la orice joc, din nefericire. Insa nu as participa, pentru ca am in minte formata ideea ca orice ban castigat asa imi aduce ghinion. Chiar asa si este. Cand eram mica jucam pe actibilde, am si acum plasele pline castigate de prin fata blocului. La scoala am inceput sa joc table, numai 6-6. Apoi barbut, la care castigam banii de buzunar pentru o saptamana.Nu departe este perioada in care am renuntat la pariurile sportive. Era etapa, erau meciuri, erau bani pierduti. Desi uneori castigam bani, parca pierdeam mult mai multe lucruri. Iar cel ce zice ca banii nu il schimba pe om, rau greseste. Nu am jucat niciodata la un casino, dar mi-as dori sa joc fara castig sau pierdere. Dar sigur nu as simti acea senzatie.

Senzatie pe cate multi am simtit-o si au regretat-o. Am sa va prezint top 5 pierderi din istoria casinourilor:
1. Zhenli Ye Gon-125 de milioane de dolari
2. Kerry Packer-A pierdut la jocurile de noroc 40 de milioane de dolari, intr-o perioada de zece luni.
3. Akio Kashiwagi-A fost numit candva „cel mai mare parior din lume”. 10 milioane de dolari, in sase zile, la Trump Plaza, apoi si-a pierdut viata, fiind asasinat dintr-o astfel de cauza.
4. Fouad al-Zayat-A pierdut la jocurile de noroc peste 46 de milioane de dolari, in 12 ani.
5. Frank Sarakakis-Se zvoneste ca acest om de afaceri grec a pierdut 16 milioane de dolari jucand la ruleta, intr-un casino din Londra.
Sunt sigura ca acest top al celor mai mari pierderi la casino este un nimic pe langa ce va urma. Deja fenomenul a luat amploare si tot mai multi se vor pierde prin umbrele acestor jocuri.
Un casino foarte mare pe care l-am vazut a fost Monaco, m-a fascinat in exterior, nu vreau sa imi imaginez interiorul.