De Basescu, c-a uitat de parlamentul unicameral, dar isi aduce aminte cand s-a facut Ponta pres.
De Boc, ca e vai de capu’ lui.
De Vladescu, care, timp de un an, a primit cartonase galbene si i-a supt-o lui Boc, fara sa zica nimic, insa, imediat ce l-a primit pe cel rosu, a-nceput sa dea din casa, precum o curva.
De Antonescu, ca-si face guverne din umbra, fara sa-ntrebe pe nimeni din partid.
De prostia si naivitatea lui Ponta. Stiind ca n-ai nicio sansa sa-l suspenzi in Parlament pe Basescu, de ce dracu’ ai vrea sa-l mai victimizezi?
De nesimtirea PDL-istilor, care, dupa ce au crescut somajul, batandu-si joc de domeniul privat si companiile de stat, acum, pe cei care nu le convine reducerea salariului si taierea drepturilor, ii ameninta cu somajul.
De ipocrizia PSD-istilor si PNL-istilor, care puteau sa tranteasca legea pensiilor in Parlament, dar niciodata n-au avut de gand s-o faca.
De Roberta Anastase, ca ne ia de prosti.

De fapt, mie scarba de toata politica romaneasca si de-aia nici nu prea mai scriu despre ea pe blog.

Cred ca asta e primul meu post, sper ca nu si ultimul, in care o sa laud politistii din Romania. Astazi, pe langa o serie de intamplari nefaste, am avut ghinionul de a mi se fura portofelul. Cu buletinul, permisul, certificatul de nastere, abonamente, carduri, cheia de la apartament care era in portofel, chitantele de la facultate si bineinteles banii, dar nu orice bani, ci cei de cadou pentru ziua mamei mele, care este maine.

Cand am constatat ca imi lipseste, noroc ca doar ce cumparasem ceva cu 2 minute in urma si cand sa platesc si altceva mi-am dat seama ca nu mai este, am apelat 112 si am reclamat furtul. Politia a sosit in 30 de minute (si nu, nu asta e partea pe care vreau sa o laud), ci faptul ca au venit vreo 3-4 patrule de politie, fiecare cautand si analizand indiciile pe care le-am oferit. In nici 1 ora, am fost sunata de un echipaj care gasise portofelul aruncat la o distanta destul de mare de unde imi fusese furat, dar cu toate actele in el, fara bani insa. Nu am putut decat sa fiu fericita, am scapat de tot ce insemna umblat si dat bani pentru niste acte noi. Am mers apoi la sectie cu unul din echipajele de politie, iar analizand poze si albume am descoperit ca cel mai probabil un tiganus de 12 ani care era in preajma mi-l furase. Din pacate, am fost sfatuita sa nu fac plangere, caci legea nu poate lua masuri impotriva lui pentru ca nu are 14 ani impliniti. A urmat o discutie cu politistii despre tot ce inseamna reeducare si despre lipsa acestor centre, despre aceste abuzuri, furturi, crime care nu pot fi pedepsite, despre cum politia nu poate recupera banii, ci doar ii poti obtine in proces, dar era aiurea sa ma judec cu un tiganus de 12 ani, nu vreau sa ma gandesc ca m-as fi judecat cu familia lui, o familie de rromi (nu am nimic cu ei desi am patit acest incident, dar recunosc ca mi-ar fi teama sa sustin un asemenea proces).

Apoi, tot cu un gest amabil, politistul ne-a condus (eram cu o prietena) acolo unde aveam nevoie tot cu masina politiei:d. Iar cand le-am spus ca sunt la Facultatea de Jurnalism, m-au rugat ca macar o data sa scrie si cineva de bine despre politie. Iar cum amabilitatea lor m-a fermecat, m-am gandit sa arat ca mai are si politia partile ei bune. Cam putine, dar ele exista.

Imaginea de mai jos reprezinta principalul dezavantaj al faptului ca vrei sa-ti petreci ultimele zile estivale ale lui 2010 pe litoralul nostru. Romanii se grabesc. Cum trece de 1 septembrie, multi dintre comercianti isi strangand sandramaua. Pe litoralul bulgaresc nu se face asa ceva (anul trecut am prins 12 septembrie acolo).

Asta si faptul ca sunt sanse mai mari sa nu prinzi vreme buna de plaja sunt cam singurele dezavantaje.
Avantaje sunt multe: autostrada A2 fara ambuteiaje, preturile mai mici (mai ales la haine), mai multa curatenie, nicio sansa sa dai peste pesti morti in apa, la restaurant astepti mai putin si gasesti intotdeauna masa libera, nu este aglomeratie prin statiune, pe faleze si alei, gasesti locuri de parcare, gasesti loc de plaja la orice ora, exact acolo unde poftesti sa faci plaja, nisipul este caldut, nu incins, fara comercianti care sa tipe pe plaja in megafoane, poti face plaja linistit la ora 14, sanse mai mari sa fie valuri si… nu mai vezi pe vreunul sa se duca la mare cand tu taman te-ai intors

Hotelul Meteor, la care am stat, este de 3 stele, la pret de 2 cu servicii de 2. Nimic nu te dezgusta, nimic nu te incanta, fiind undeva la limita. Partea buna a fost ca puteam sa mancam pe bonuri valorice atat in restaurantul lor cat si in altul de langa hotel, unde se manca foarte bine.

Dupa o pauza de cativa ani buni, am ajuns prin statiunea Venus, si am ramas putin surprins de numarul mare de hoteluri renovate. Pacat ca aleile si plaja din statiune nu arata la fel de bine, iar pe data de 5 septembrie statiunea era moarta.

In perioada petrecuta de mine pe litoral s-a organizat si “Scoala de Pregatire Politica” a TSD (Tineretul Social Democrat), ocazie cu care mi-am dat seama de viitorul cenusiu al politicii din Romania. Multi dintre tinerii social-democrati au fost cazati in hotelul Meteor. Majoritatea sunt niste betivi si scandalagii, care habar n-au ce este aia imagine publica, daramite cu ce se mananca politica. Aaaa si multe p_zde. Nu credeam ca in partidul lui Ilici exista atatea bunaciuni.

Baietii care se ocupa cu inchirierea skyjet-urilor raman niste nesimtiti. Zilnic isi aratau talentele aproape de turistii aflati in apa. Sigur daca se intampla vreun accident o bagau p-aia cu turistul a sarit in fata skyjet-ului.

In loc de incheiere:

Nu stiu daca ati simtit cum e sa ai totul si sa fii nefericit. Nu nefericit in sensul in care bietii sarmani nu au ce manca, unde dormi si la ce visa, ci a cea nefericire a unui destin incert.

Oare ar fi mai bine sa stim cum va fi viitorul? Ma gandesc ca viitorul nu e decat o imagine pe care o putem modifica daca o detinem, astfel el este doar un puzzle ce ramane neschimbat indiferent de pozitia in care am aseza tabloul final. Mi-as dori sa stiu ca voi avea o cariera, ca nu voi fi victima unei tari de care toata lumea s-a saturat, mi-as dori macar sa stiu ca voi face ce imi place si nu ma voi trezi dimineata la 6 din cauza criticilor sefului, as vrea sa am o casa, dar oare se poate sa mai visezi in Romania la asta?

Cand nu stii ce iti lipseste  esti dezamagit. Dezamagit ca nu ai facut mai multe sau mai putine. Ca nu ai ales altfel. Ca te-ai nascut unde nu trebuia. Ca nu ai cunoscut pe cine trebuia. Ca destinul tau putea fi altul. M-am intalnit ieri  cu cea mai buna prietena din copilarie pe care nu o mai vazusem si cu care nu mai vorbisem de 10 ani. Eram o copila cand am vazut-o ultima data. Am vorbit cu ea ore in sir cand ne-am regasit si mi-a zis ca are totul. Are o mama iubitoare, are bani, are prieteni, are distractie. Dar ii lipseste ceva. Ii lipseste iubirea unui tata. Ii lipseste increderea unei prietenii adevarate. Ii lipsesc strugurii din vie, nu din piata, rosiile din gradina, nu de la turci. Ii lipsesc atat de multe, desi are totul.

Dar poate ca suna ciudat sa avem totul si sa ne lipseasca multe. Sau sa avem putine si sa simtim ca avem totul. Dar un singur lucru nu putem insela: sentimentele. Sentimentul de a avea, a face, a vedea, a vorbi, a cunoaste. Iar cand nu stii care din aceste sentimente iti lipsesc, esti pierdut. Pierdut in propria-ti persoana pe care inca nu ai ajuns sa o cunosti si te intrebi de ce ai nevoie cu adevarat ca sa fii fericit? Bani, iubire, sanatate sau doar de niste lucruri marunte pe care nu le vezi si nimeni nu ti le poate da?

Bai, deci pe mine ma omoara stirile din ultima vreme. Nu e canal de televiziune care sa nu anunte ca autoritatile au observat neregulile din spitalele romanesti. Eu nu stiu pe cine sa cred mai ipocrit: pe astia din mass-media ca au tupeul sa difuzeze si sa scrie despre asa lucruri, sau pe cei care se presupune ca fac cercetari si sunt oripilati de ceea ce intalnesc.

Pai cum imi spun mie astia ca spitalele din Romania au lipsuri si ca totul arata ca in grota? Cand am fost cu bunica-mea in spital se faceau controale des. Desi medicii erau speriati, ca doar stiau de starea spitalului, nu a fost data ca cei din inspectie sa nu plece cu plasele incarcate, presupun ca si cu buzunarele. Adica aceste autoritati chiar VAD ca spitalele arata ca naiba, dar prefera sa semneze si sa scrie ca totul este in regula, ca bolnavii au conditii bune, ca nu dorm cate 2 sau 3 in pat, ca nu li se strica mancarea, fara sa mai mentioneze insa ca nu pot manca scarboseniile alea din spital, ca nu au un bec la baie, ca se urca gandacii pe ei, ca mai are un pic si crapa peretele, ca cearsafurile sunt murdare, ca intra oricine la orice ora vrea in vizita cu cativa lei lasati la portar, ca medicii nu se uita la tine pana nu le bagi bani in buzunar, ca asistentele isi beau cafele si se uita la televizor, vin si pun perfuzia, pe care uita sa o mai scoata din vena pacientului, iar cand sunt chemate de alte persoane din salon, acele persoane sunt puse de asistente sa traga ele perfuzia si sa nu le mai deranjeze. Da, sunt lucruri pe care le-am trait si pe care le-am vazut in spital timp de 3 luni. Si sa nu imi spuna mie autoritatile acum ca ei nu stiau de lucrurile astea. Sa nu imi spuna ca asistenta aia statea in fiecare zi in salon, si doar atunci s-a intamplat sa fie la baie. Sau poate ea chiar statea, nu o pot acuza, dar sunt alte cateva mii care nu stau. Care nu stiu ce inseamna sa fii medic sau doctor.

Si in fiecare zi mai apare o stire cu cateva un copil ars, sau un adolescent care a orbit din cauza unei injectii facute fara grija de un doctor, un baiat care s-a lovit la genunchi si a murit din cauza unor substante necunoscute injectate de o asistenta, un parinte care isi plange copilul ai caror plamani au plesnit din inconstienta medicului care are tupeul sa priveasca acel parinte si sa ii spuna  sa stea linistit, ca mai poate face alti copii. Stirile apar, autoritatile privesc si se prefac, trec si aceste drame, inspectiile continua in spitale, medicii iau spaga, asistentele dorm si privesc la televizor, pacientii cumpara medicamente si mor pe capete. Si pasa cuiva cu adevarat? Doar rudelor care suporta dramele unui sistem bolnav. Presa face raiting, autoritatile capata incredere din partea populatiei, dand impresia ca vor sa faca ceva. De fapt si autoritatile sunt doar niste medici indiferenti de starea pacientilor. Daca sunt bani la mijloc, restul e cancan.

Si asa sanatatea trece pe ultimele locuri, urmata de invatamnt unde la fel de “riguroase” sunt si inspectiile din scoli si licee, cand fiecare profesor da bani ca inspectoarea imputita sa nu vada ce se intampla la ore si cum nu se face carte, cum se copiaza cu cartile pe banca la bac, iar daca se intampla o drama, atunci se trezesc autoritatile ca asa ceva nu au vazut si cum de exista asemenea nereguli.

Ce nu au inteles inca autoritatile este ca indiferenta ucide, iar ipocrizia lor de a fi indiferenti face victime!

Cu intarziere, si pentru asta-mi cer scuze, raspund la leapsa de pe blogul lui Daniel.
Las deoparte familia, rudele si prietenii, pentru ca as vrea sa scriu despre alte 20 de lucruri pe care le iubesc/plac.

- Age of Empires. Nimic nu mi-a mancat mai multe nopti ca jocul asta. La nicio materie n-am facut meditatie, insa pentru jocul asta am fost sa ma meditez (nu glumesc). Il jucam la modul profesional, pe servere straine cu chinezi si arabi. Zilele trecute am auzit un rington cu muzica din el si mi s-a zbarlit pielea pe mine.
- Muzica. Mai ales cea veche. La mine playlistul din Winamp se incarca din foldere gen: 1000 All Time, 100 Greatest Dance, 100 Best of All time, 80′s collection, etc.
- Litoralul. Bai, deci nu conteaza prea mult, Grecia, Turcia sau cel mai deplorabil litoral romanesc, tot gasesc eu un loc cu apa sarata si adanca in care sa ma simt bine. Atat de mult imi place.
- Cartile. Am citit multe si incerc sa citesc zilnic, macar cateva pagini.
- Sa fac poze. Si fac. Cele mai multe cd-uri si dvd-uri le am cu poze.
- Bancurile si glumele bune. Ma credeti ca am auzit/citit zeci de mii de bancuri?
- Sa analizez oamenii. Cred ca este singurul lucru care mi-a placut cand am facut taxi. Inainte sa urce in masina, incercam sa-mi dau seama ce fel de om este viitorul client.
- Programarea PHP. Nu mai sunt chiar asa pasionat, da’ m-a atras intr-atat incat am bagat multi bani in cartile de programare, am stat sute de ore pe forumuri si am pierdut nopti intregi, incercand sa-mi fac site-uri de la 0.
- Sa lucrez in Photoshop.
- Calatoriile. Oriunde si aproape oricand. Insa nu mi-ar placea sa merg prin zapada cu nasul inghetat.
- Pescuitul. Si ma oftic ca-l practic din ce in ce mai rar.
- Pestele. Daca-mi dai sa mananc un an de zile numai peste, bine, nu acelasi fel de peste, nu cred ca as face nazuri.
- Sa fac/facem gratare. Oriunde si oricand. Multe le-am facut si iarna, au iesit super
- Filmele. Am vazut tone la viata, insa, din pacat, observ acum cum se pune mai mult accentul pe grafica si 3D, decat pe scenarii, intrigi si prestatia actorilor.
- Salata de rosii. Da’ sa fie din alea gustoase si care lasa zeama.
- Masinile. Mai ales cele din reviste si cursele de masini.
- Electronicele. Imediat dupa Revolutie am tinut sa am antena satelit, televizor color (Telefunken) casetofon (International) si video (Akai). Si acum, casa imi este plina de electronice.
- Sportul la TV. Dupa fotbal (tin de cand ma stiu cu U. Craiova, AC Milan si FC Barcelona) urmeaza Formula 1 (sunt fan Schumacher, Juan Pablo Montoya si Fernando Alonso), Motociclismul (fan Max Biaggi si Valentino Rossi), Tenis (mi-a placut mult Pete Sampras), alte sporturi cu motor si Turul Frantei (am tinut cu Ulrich). Sa nu credeti ca tin doar cu cei mai buni. Pe Schumacher l-am placut de cand concura pentru Benetton (il vedeam pe RTL), pe Montoya il stiam din cursele de peste Ocean, pe Rossi il urmaresc de la 125cc.
- Carnea de la galeata. Prajita in propria untura pana se face firisoare, sa arunc vreo doua oua peste ea si apoi sa o mananc direct din tigaie cu mamaliga rece, varza acra si sa beau un pahar de zaibar. Nu manac des asa ceva, o data sau de doua ori pe an, da’ pentru mine este reteta suprem.
- Cafeaua. La tigari am renuntat, nu si la cafea.

In clasa I am inceput cu o felicitari pentru mamici. Era 8 martie si inainte cu cateva zile ne fotografiam cu un panou cu ghiocei in spate, 2 codite legate la spate si un mesaj scris pe felicitare. Trebuia sa fie o surpriza, dar cum in majoritatea cazurilor mamele se ocupa de bugetul familiei, reusisem sa stric bucuria prin banii pe care ii cerusem pentru poza. O poza care a ajuns pe un raft.

In clasa a II-a era ziua copilului si doamna invatatoare a vrut sa facem ceva deosebit. Am iesit intr-o livada din apropiere scolii si am inceput sa pictam. Unii mai talentati, altii mai putin, eu cred ca ma incadram in categoria celor care se ocupau ca paharele cu apa sa fie pline, culorile sa nu se verse, pensulele sa fie sterse bine. Astfel capatam un super desen de la colega mea care stia mai bine ca mine sa picteze. Bineinteles ca acasa toti ma vedeau ca un mic Picasso, fiind de fapt plansele altora. Acum au ajuns pe un raft.

In clasele mai mari deja ma apucasem de scris. Cum la romana eram considerata o buna comprehensibila a textelor ce le studiam, am fost trimisa la diverse concursuri de interpretare literara, unde, printr-o compunere despre mine si frate-meu scrisacu atentia cuvenita, litere cu litera, am aparut intr-o carte cu texte literare. Ce mandrie la momentul acela si cu cat devotament pastram acea carte. Acum era pe un raft.

Prima dragoste. Primele scrisori trimise unui baiat. Obisnuiam cand eram mica sa trimit scrisori si prima data am inceput cu o prietena de la tara care era din alt oras. Scrisoare dupa scrisoare, mai frumos impaturita si mai atent pictata cu noi cuvinte. Apoi a urmat prima scrisoare de dragoste la sute de kilometri distanta. Emotii. Teama. Poze si floricele puse in fiecare scrisoare. Le-am pastrat. Le-am pus pe acelasi raft.

De multe ori am trecut pe langa raft fara sa observ nimic, am vazut si felicitarea, si cartea si desenele, plus multe alte amintiri adunate, depozitate si uitate. Le-am mai mutat sa sterg praful, dar mereu am trecut peste ele ca si cand ar fi fost niste chitante ce trebuiesc pastrate pentru dovada platii. Am depozitat pana si lucrarile de control din I-VIII. Un teanc mare care de fiecare data ma incurca, impreuna cu carnetele de note pe care le ignoram stiind ca tin de trecut.

Desi uitate, nu am aruncat nimic din tot ce am adunat din clasa I pana acum. Caiete, carti, reviste, desene, mesaje, scrisori, pixuri cu semnificatii, carioci, pahare impletite, sapunuri facute cosulete. Desi nearuncate, m-au chemat de multe ori sa le recitesc. Au chemat fetita care avea timp sa croiasca haine pentru papusi, au chemat adolescenta care scria cu pix rosu scrisorile de dragoste, au chemat eleva care scria si muncea la fiecare rand asternut in caiet. Astazi le-am raspuns. Fiecare obiect de pe raftul atat exterior, dar mai ales interior din trecut ne va chema si striga pana cand vom avea grija sa ne amintim de ceea ce am fost.

Si nu pot fi mai bucuroasa de atat atunci cand stiu ca amintirile de pe raft vor deveni oglinda mea in ochii copiilor mei. Iar voi, dragi cititori, ce amintiri ati depozitat pentru actualii sau viitorii vostri spiridusi?

In ultimul an din nefericire am ajuns de vreo 4-5 ori la  Spitalul de Urgenta din Craiova. Indeajuns insa sa imi pot face o parere si sa inteleg oarecum de ce un doctor din Romania are toate motivele sa plece in partea cealalta. Sa punctam cateva lucruri:

• Cred ca in urgenta e singurul loc unde nu se iau bani. Chiar daca de cele mai multe ori sunt aceeasi doctori care ne trateaza si in policlinica si care ne usuca de bani, acolo refuza pur si simplu. Un lucru bun zic.
• Cand ajungi in urgenta pentru durere de burta, inima, ficat, rinichi beneficiezi de o serie de analize gratuite. Chiar daca stai vreo 6 ore sub observatie, ai macar sansa sa afli cat de sanatos esti.
• Doctorii tineri sunt devotati, nu am vazut niciodata mai multa bunavointa din partea unor medici. Cei in varsta insa de cele mai multe ori isi beau cafelele pe banci afara si zambesc ori de cate ori apare cate o urgenta. Fara a face insa ceva in acest caz.
• Si acum lucrurile mai putin placute. Daca ai o durere insuportabila te vei vindeca aproape sigur pana vei ajunge in urgenta. Esti lasat in sala de asteptare de la 1 pana la 4 ore. Apoi esti tinut inca 3 sau 4 ore in urgenta pentru analize. In total, daca ajungeti singuri sau cu cineva in urgenta asteptati-va sa stati peste 5 ore. Asta in cazul in care nu este ceva foarte grav, taiat de vene sau mai stiu eu ce.
• De ce nu sunt locuri in urgenta? Pentru ca jumatate din paturi sunt ocupate de tigani (nu e Craiova orasul unde sa umbli cu scut de protectie asa cum da presa de inteles, insa in spitale sunt mai multi tigani decat in Lunca). Si nu as avea nimic impotriva daca ar pati saracii oameni ceva cu adevarat grav. Dar de fiecare data cand am fost ori erau in coma alcoolica, ori el isi batuse piranda, sau piranda isi batuse printul. Plus ca in sala de asteptare sunt 10 tigani, rude sau vecini, care asteapta sa iasa cel ranit sau cei raniti. De obicei sunt raniti in grup.
• Unii doctori spre sfarsit incep sa se enerveze si sa iti puna intrebari prostesti. Pai fie vorba, pe o parte ii inteleg si eu. Sa trebuiasca sa ingrijesti mai mult de jumatate de tura tigani care miros a bautura si sa mai ai si stresul rudelor de afara care sunt gata sa iti ia capul daca faci o greseala, apoi batranii cu care trebuie sa mergi sa le tii recipientul in care sa faca pipi si sa ii cari peste tot pentru analize, apoi sa mai vina vreo tipa la ora 2 noaptea, asa cum am vazut data trecuta, pe tocuri si bine imbracata din club, dar moarta de beata care e aproape de coma alcoolica, si al carei iubit o intreaba “tzatza, dar tu cat bausi in club?”.
• Totul e bine cand se termina cu bine si dupa 5,6, 7 ore te trimit acasa. Nu la fel de bine cei care trebuie sa ramana pana dimineata sub observatie, insa nu e prea simplu, pentru ca trebuie sa stai cate 2 in pat.

Totusi, eu nu inteleg un singur lucru. Exista atatia medici iesiti ca pe banda, plus cei in varsta care sunt numerosi, exista bani din asigurari, pentru ca oricum in medicamente nu se investesc, doar pacientul cand e internat isi cumpara pana si seringile, exista si spatiu, de ce naiba nu se face o urgenta mai mare, cu 100 de locuri, ci nu 20, astfel nu ar mai trebui sa stai cu dureri ingrozitoare in sala de asteptare pana la 3 ore cand iese tiganul din coma?

De cand eram mica, am tot auzit din gura lui taica-meu proverbul asta, incat in primii ani de scoala mi-l repetam ori de cate ori eram certata ca nu invatasem “Ce te legeni”. Nici tabla inmultirii nu mi-o insusisem prea repede, dar nu faceam doi pasi in casa ca o voce ma intreba din senin “9×6″ sa verifice daca am mai repetat. Ma prinsesem insa ca mereu ma intreaba din cea cu 9 si asa ajunsesem sa raspund perfect oricarei intrebari.

Cu timpul am ajuns in generala si am inceput sa fiu motivata cu tot felul de chestii: ba ca daca iau premiul I imi cumpara bicicleta, aceeasi motivatie care a tinut la frate-meu, ba ca ma trimit la mare cu prietenii, nici gand cand venea vara, ori ca primesc cine stie ce haine. Am crezut cu sfintenie proverbul si in primul an de liceu, in anii urmatori am lasat-o mai moale nefiind prea multa exigenta, iar in anul terminal de liceu am izbucnit. M-am trezit ca nu mai credeam proverbul.

Inainte cu cateva luni de bac, taica-meu incerca sa imi reaminteasca ce imi spusese inca din clasa 1. Si asa am pornit o discutie contradictorie. Incercam sa ii explic ca toti cei pe care ii vede el cu bmwuri pe strada sunt tigani fara nici macar 4 clase, sunt smecheri cu o afacere probabil ilegala, sau inceputa cu spaga, incercam sa ii arat politicieni care nu stiu sa conjuge un verb si au ajuns primari, fata presedintelui care nu poate sa faca pluralul unor substantive, mare vedeta care zice testuri in loc de teste. Si atunci, ce naiba de proverb tampit mai e si asta “Ai carte, ai parte”? Parte de ce? De munca? De stat si muncit pentru cateva sute de lei cu care nu iti poti plati intretinerea? Oameni cu facultati care lucreaza ca soferi pe taxi? Studii superioare pentru muncitori necalificati?

Si mi-am dat seama dintr-o data, dupa toata cearta asta, ca pana la urma proverbul asta e adevarat. Chiar daca stiu ca poate nu o sa am niciodata o casa cu o gradina mare si un hamac in care sa adorm cu o carte in brate, si nici o masina de familie cu 7 locuri, sunt convinsa ca tot ce am invatat pana acum ma face superioara celor cu bmwuri si cu afaceri pe malul marii. Sunt convinsa ca discutiile cu oamenii inteligenti din jurul meu sunt cu multe peste discutiile dintre vedete pe scena inselaciunii. Vreau sa cred ca in cativa ani, sau zeci de ani, si sute daca vom mai apuca, la puterea tarii vor fi tineri care cred in acest proverb, care stiu ca numai invatand si asimiland pot dobandi putere.

Sunt convinsa ca orice om cu carte are parte de tot ce poate fi mai spectaculos pe lumea asta, incepand de la informatie, pana la sentimentul cunoasterii si al iubirii de frumos. Timpul trece, faima, masinile si banii se duc, dar oamenii deosebiti raman. De aceea eu zic sa incepem sa credem cu totii in el.

Nu stiu cum, dar agentii imobiliari au inceput sa imi fie tare antipatici. Daca inainte am mai avut doar 1 sau 2 legaturi cu ei cand ne-am mutat in apartamentul in care locuiesc acum, dar eu eram prea mica pentru a ii cunoaste, in ultimele zile am vorbit de 10 ori pe zi cu cate 10 agenti cel putin.

Pentru un apartament cu doua camere in Bucuresti exista mii de anunturi, sute de siteuri de imobiliare si sute x mii x zeci de agenti. Astfel orice ziar din Bucuresti am fi cumparat si la orice numar am fi sunat raspundea un agent care niciodata nu putea sa iti dea detaliile precise. Ce anume greseau:

• Nu stiau daca proprietarul iti face sau nu contract, desi agentul fusese si facuse poze in apartament, vorbise si stabilise datele cu proprietarul. Mi se pare un lucru elementar ca agent de vanzari sa stii ce ofera proprietarul potentialilor clienti.
• Te tineau cate 10 minute sa le spui ce preturi ai vrea, in ce zone, iar apoi iti cereau numele si orele in care sa te sune. Din peste 20 cu cati am vorbit niciunul nu a sunat inapoi.
• Majoritatea erau prost informati si nu stiu cum se facea ca nici ei nu stiau unele anunturi pana nu le vedeau pe site, desi numarul lor era trecut acolo si numele agentiei din care faceau parte;
• Faceau recomandari proaste.  Daca tu voiai un apartament la 250-300 euro, iti spuneau si alte preturi, zone, conditii pe care tu ca si client nu le solicitasei.
• Preturi exagerate pentru servicii. Doar pentru ca iti gasesc apartament, desi nu s-a intamplat, iti cer peste 100 euro. As intelege toate astea daca te-ar suna in fiecare zi sa iti mai recomande ceva, sa vina cu poze, sa iti furnizeze toate datele de care ai nevoie. Dar atata timp cat nici nu te suna inapoi, ci au pretentia sa mearga cu tine sa vezi apartamentul exact cand suni, la un numar luat din ziar, eventual sa inchei si contract in acea zi si asa in 1 h sa castige cca 200 euro, e mult prea mult.

Din nefericire, cele mai de incredere siteuri si ziare apeleaza la agentii imobiliare si astfel operatiunea de inchiriere/cumparare/vanzare intr-un astfel de oras mare devine imposibila. Pe langa nervi multi si timp pierdut, mai intervin si banii cheltuiti aiurea. Sunt putine siteuri care iti ofera posibilitatea sa vezi anunturi publicate de proprietari si sa si poti avea acces la numarul lor personal de telefon, insa majoritatea sunt fara poze si fara prea multe detalii. Iar sa suni si sa vizitezi in prostie zeci de apartamente, la ore pe care le stabileste proprietarul, e la fel de greu. Dar macar aceste siteuri exista si macar timpul si nervii sunt aceeasi ca si cand ai contacta un agent imobiliar. Asa ca sfatul meu este ori sa apelati la cineva cunoscut, ori sa incercati sa gasiti direct proprietarul.

Voi ce experiente ati avut cu agentii imobiliari? Placute sau nu?