Am văzut un documentar despre Illuminati şi influenţa lor în lumea artistică. Nu sunt cea care crede în orice teorie a chibritului, dar zic eu că sunt nişte coincidenţe care lasă urme de îndoială:

Sunt 11 astfel de episoade pe youtube. În următoarele găsiţi declaraţii ale artiştilor care recunosc că şi-au vândut sufletul, câteva coincidenţe de la moartea lui 2Pac şi a lui Michael Jackson, câte ceva despre numerologia folosită la atacurile de la WTC şi alte câteva indicii despre familiile care conduc lumea din umbră. Vizionare plăcută!

Am făcut pentru revista facultăţii un reportaj despre biblioteca Universităţii din Craiova. Mai întâi să ne imaginăm o bibliotecă: rafturi multe, cărţi îngălbenite, cărţi noi, acces la raft, diverse domenii, publicaţii aşezate tematic, confort, linişte, scaune şi mese pentru studiu (asta în termeni superficiali). Ei bine, biblioteca Universităţii (o universitate cică de categoria B) este formată din 18 biblioteci. Ca să înţelegeţi, imaginaţi-vă o clădire uriaşă, cu trei etaje, subsoluri, partere, şi fiecare facultate din Universitate să îşi aibă biblioteca într-un alt loc. Ba  mai mult, facultăţile care fac parte din Universitate, dar nu îşi au sediul în clădirea centrală, îşi au şi ele bibliotecile în alte părţi, de multe ori nu acolo unde sunt facultăţile.

Mai exact, ca să găseşti biblioteca facultăţii tale trebuie să iei la pas fiecare colţişor al unei imense Universităţi. Doar că, dacă tu eşti la Jurnalism, dar vrei beletristică, te duci şi cauţi biblioteca Facultăţii de Litere, iar când ajungi la Litere, te trezeşti că exemplarul acelei cărţi e de fapt la Teologie. Cam asta e lupta pentru o carte. Ca să nu mai povestim de sălile de lectură, care sunt separate de depozitele de carte. Mă întreb, de ce nu există o bibliotecă, aşa cum e normal, care să cuprindă toate domeniile? De ce acest fenomen, numit mersul la bibliotecă, este îngrădit de o aşa proastă organizare a unor săli? Ca şi când, dacă eşti la Automatică, nu te-ar putea interesa nicidecum o carte de Istorie sau de Psihologie.

(În poză este Real Gabinete Portugues De Leitura, Rio De Janeiro, Brazilia)

Fabricile din China, in comparatie cu cele din Romania, nu respecta nicio directiva europeana, adica nu stiu ce este ala salariu minim, CAS, certificat de poluare, siguranta muncii, drepturile salariatului, sindicat, plata somajului si pot sa aiba angajati minori, pot sa polueze cat vor si pot sa foloseasca ce materiale vor.

Chestia de mai sus am scris-o asta vara.

Este greu sa concurezi cu firme care produc intr-o tara in care taxele sunt mici, nu exista sistem public de pensii, nu exista salariu minim, drepturile angajatului etc.

Daca in Romania ar exista un judet cu conditiile din China, credeti ca ar mai ramane vreo firma mare din Romania care nu si-ar muta productia acolo?

Atata timp cat UE alege doar sa oblige firmele care produc aici sa respecte sute de reglementari, insa fara sa le protejeze de firmele care produc acolo unde nu se respecta aceste reglemantari, Europa se va goli de toti marii producatori, iar de vina nu sunt dor salariile muncitorilor de la Jucu. Ba din contra, cred ca slariile angajatilor au cantarit cel mai putin la decizia Nokia.

Cristian Ţopescu a deschis ieri ediţia de toamnă a „Întâlnirilor SpectActor” organizate în fiecare duminică de Teatrul Naţional din Craiova. O voce naţională – această sintagmă părea să îl caracterizeze pe marele comentator sportiv când a fost prezentat publicului craiovean din sala I.D. Sârbu.

Un banal monolog

A fost prima dată când l-am văzut la doar câţiva zeci de metri. Şi-a început discursul cu mâinile pe foile de notiţe, aşa avea să treacă mai repede prin monologul pe care îl pregătise. Un monolog care trebuia să vorbească despre sportul ca  fenomen cultural. Doar că, poate din comoditatea de a fi într-un oraş mic (Craiova e mică atunci când vorbim de astfel de întâlniri culturale), Cristian Ţopescu a uitat de tema propusă şi a transformat conferinţa într-un clişeu generalizat: fotbaliştii de astăzi vor doar sex, maşini şi femei, presa e vinovată de fulminantul avânt al unor non-valori, doppingul aduce performanţe, dar nu se încadrează în estetica fair-playului etc.

Am simţit cum alunecam uşor pe scaunele din sala de teatru. Discursul plictisitor şi plin de date despre fotbalişti mă plictisea îngrozitor şi nu găseam optimismul şi timbrul vocal al unei  voci care făcea „evenimentul sportiv mai mare decât era în realitate”, aşa cum a punctat moderatorul întâlnirii. Închideam ochii şi încercam să văd un alt Ţopescu care să vorbească despre viaţă ca despre fotbal şi despre fotbal ca despre viaţă. Dar nu am reuşit să mai prind decât o remarcă rasistă la adresa Bucureştiului „stau aproape de Piaţa Victoriei, dar  pe strada mea sunt numai coloraţi. După ora 9 nu mai am curaj să o las pe soţie să meargă la magazin”, a spus acesta. Banalităţile din discurs au fost numeroase: medicii şi profesorii nu sunt respectaţi. Învăţământul e de proastă calitate. Se făcea mai multă carte în epoca ceauşistă.  Copiii români sunt obezi.

Şi un dialog dezarmant

După aproximativ 30 de minute, comentatorul sportiv a încercat să dialogheze cu publicul – un public sărac, împărţit în organizatori, presă şi câţiva tineri de la jurnalism curioşi de experienţele profesionale ale lui Cristian Ţopescu. Restul craiovenilor nu au simţit chemarea la Întâlnirile SpectActor nici măcar când domeniul vizat era sportul, cu mult mai accesibil decât alte teme culturale care s-au dezbătut până acum. Nici unii fotbalişti din generaţia de aur a Craiovei care au promis că vin nu s-au făcut văzuţi. „E duminică. Poate sunt la biserică”, a glumit Ţopescu. Rigiditatea monologului a fost spartă de trei întrebări venite din spate, din partea unui domn la vreo 60 de ani, spontan şi cu o cămaşă albă în carouri: „De ce nu dau faliment companiile de muniţii şi armament?” a fost una din întrebările pe care nu le-a înţeles nimeni din sală. Nici invitatul nostru care a zâmbit încurcat, pentru prima dată sau poate nu, de absurditate. Domnul în cămaşă ne-a cerut să medităm asupra temei (chiar şi acum încerc – poate îi găsesc substraturile filozofice), ca mai apoi să zică ceva de traseism politic. Târziu însă, căci indignarea puţinilor din sală a făcut să se treacă la următoarele întrebări. Cristian Ţopescu a povestit, la fel de anost, câteva experienţe din perioada comunistă. Am râs, am revenit la starea de amorţire şi la sfârşit, teleghidaţi de un clişeu tipic încheierii unui discurs, am aplaudat mecanic.

În faţa Teatrului Naţional câţiva îşi arătau indignarea.  Ieri l-am văzut pe Ţopescu mai mic decât era. Poate pentru că a ignorat un public care avea aşteptări.

Astă-seară m-am bucurat să văd o transmisiune din Craiova cu Tudor Gheorghe pe Antena3 (apreciez rarele lui apariţii, mai ales că a avut dreptate când a precizat că nu există emisiuni în România la care el să poată apărea), aşa că vă anunţ de un nou eveniment în Craiova. Duminică, de la ora 11:00, la Teatrul Naţional, în sala Ion D. Sârbu, o să vină Cristian Ţopescu (fost comentator sportiv).

Prezenţa acestuia face parte dintr-un proiect al TNC numit “Întâlnirile SpectActor”. În ediţiile trecute, am fost încântată să îi ascult şi să îi văd pe Solomon Marcus, Gabriela Adameşteanu, Principele Radu al României, Andrei Marga, Dan Grigore. Duminică, tema dezbătută de Cristian Ţopescu va fi “Fair-play în viaţă şi sport”.

Să aveţi un weekend frumos!

Ştiţi cu toţii legenda cu aranjatul oraşului când dai de permis, nu? (nu vreau să pară că deformez realitatea în caz că citeşte vreun politician uluit, doar că ştiu cazuri concrete). Ei, ce a uşurat munca poliţiştilor în aşa fel încât să fie mai accesibil aranjatul examenului? Au mutat oraşul la două zile după ce dai şi iei sala. Dacă înainte aveau dureri de cap că trebuiau să treacă x indivizi în ziua y, dar unii din concurenţi picau sala şi aşa le dădeau planurile peste cap, acum cele două examene nu se mai dau în aceeaşi zi. Păi da, să vadă şi Gigelică dacă e în stare să ia sala şi mai apoi să vorbească tac-so cu poliţistu’ în cele două zile, să nu-l încurce pe om degeaba…

A doua reuşită este că acum poliţia rutieră aparţine de Prefectură sau Primărie. Nu ştiu dacă ştiţi, dar majoritatea subofiţerilor au complexul inferiorităţii (de cele mai multe ori un oarecare poliţist care agaţă femei în timpul liber în club de manele şi a terminat Câmpina – îmi cer scuze pentru cei ce sunt o excepţie). De aici rezultă că ei nu prea îi sufereau pe oamenii de treabă din inspectorat şi nu suportau să facă ceva sau să primească ordine (păi da, ce dacă eşti tu ofiţer, de ce să primesc eu, manelar de Câmpina, ordine de la unu cu facultate?). Aşa că fericire mare pe unii subofiţeri care se laudă că sunt acum cică independenţi. Doar că mai există şi oameni rezonabili, aşa că un subofiţer dintr-o comună îmi povestea marcat că nu poate implementa niciun sistem cu baze de date din poliţie primit de la Bucureşti pentru că primarul a venit şi a pus interdicţie pe calculator, pe motiv că poliţia şi satul sunt ale lui, că doar primăria controlează totul.