via

Am fugit de sărbători în capitală. În acea capitală a României în care ţigările de contrabandă se vând oriunde. Stăteam în staţie în Piaţa Reşiţa să vină autobuzul şi o voce groasă m-a certat că m-am poziţionat greşit: “dă-te mamă de aici, că vindem şi noi ţigări”. Era o ţigancă (nu, nu vreau să zic doamnă îmbrăcată în fustă lungă de etnie rromă) cu pachete de toate sortimentele, mărimile şi culorile, care ruga trecătorii: “ţigări, avem ţigări”. A doua zi, în aceeaşi staţie, doi ţigani, cu vreo 10 pachete prinse în elastice de bani, întrebau, grăbiţi, cine vrea ţigări. Clienţii fideli îi căutau cu privirea şi, odată observaţi, pachetele erau deja pregătite.

Ironia cea mare este că maşinile de poliţie patrulau, îi observau şi mergeau mai departe. Şi nu doar în Piaţa Reşiţa. Şi la Piaţa Sudului situaţia a fost identică. Probabil şi în alte pieţe. Întrebarea mea e: de ce nimeni nu face nimic? Oare poliţiştii, cei de la Garda Financiară, cei de la Anticorupţie, cumpără şi ei ţigări de contrabandă din pieţele bucureştene?

P.S. Am văzut acum câteva zile, pe Antena3, cum un comisar de la Garda Financiară căuta “turnători”, oameni care să îi spună unde se face evaziune fiscală. Domnule comisar, citiţi, domnule, blogurile!

Cred că aţi citit până acum despre tratamentul pe care l-au primit reprezentanţii României la Jocurile Paralimpice la un cinematograf din Cluj. Nu mai sunt cuvinte care să acopere dezgustul pe care îl avem faţă de instituţie în particular şi faţă de legislaţia din România în general. Doar că, toată anormalitatea asta ne aparţine nouă, celor care suntem capabili să schimbăm ceva şi tot ce facem e doar să compătimim. Dacă facem şi asta.

Un exemplu simplu: la Universitatea din Craiova nu există rampe pentru tinerii cu dizabilităţi. Sună ca un clişeu scris într-un rând pe un blog, dar situaţia e extrem de gravă. Să îţi fie interzis accesul la educaţie şi învăţământ doar pentru că ai avut neşansa să te naşti într-o lume care nu a învăţat ce înseamnă normalitatea. Sau ai ghinionul ca un excentric să îşi testeze maşină în depăşire şi ajungi, cu noroc, într-un cărucior cu rotile. Nu doar că trebuie să lupţi cu sistemul sanitar, cu lipsa banilor pentru tratament, cu disconfortul fizic şi psihic, dar practic, trebuie să renunţi la normalitate doar pentru că ceilalţi te văd anormal. Ceilalţi care ar trebui să înveţe de la tine ce înseamnă normalitate. Ceilalţi care fac petiţii pentru toate căcaturile, dar nu ştiu să se identifice cu suferinţa celor care nu sunt acceptaţi pentru că.. nu sunt acceptaţi. Ceilalţi care ne reprezintă, dar nu pun niciodată problema acestor lipsuri care ne aruncă într-o râpă a indiferenţei.

La bibliotecă nu există rampă, la toate magazinele din oraş aproape că nu reuşesc nici eu să urc, la 20 de ani şi cu picioarele mai vii ca niciodată, la autobuze niciun şofer nu lasă rampa jos, în licee sunt rampe doar la intrarea în clădire, de parcă orele s-ar ţine în holul instituţiei etc. Nici nu vreau să îmi imaginez ce înseamnă viaţa interzisă fizic. Din cauza unora care vor doar autorizaţii să îşi deschidă afacerile, dar nu ţin cont că rampa e proiectată ca să fie folosită.

Din păcate, drama nu e doar a câtorva zeci de mii de exemple, ci a unei naţiuni. Care nu învaţă să respecte, să ceară şi să lupte. Şi care “plimbă” persoanele cu handicap cu lifturile de marfă. Că în România aşa sunt oamenii care nu merg: doar simplă marfă.

Cum ascund oltenii semnul de oprirea interzisa

Diferenţa dintre un rege şi un cioban este dată şi de colindători:

Rege:

Cioban:

Acum câteva zile l-am descoperit pe Lucian Boia. Târziu, dar poate la timp. Încă din primele pagini am simţit cum istoria începe să fie, culmea, altfel decât în cărţile de istorie.

Mi-a plăcut să regăsesc România de azi şi de ieri în fiecare pagină. Printre altele (câte idei de articole îţi poate oferi o singură carte) mi-a rămas în minte asta: Abuzul de românism şi detaşarea de România sunt atitudini mentale extreme care se stimulează reciproc şi dovedesc împreună cât de departe suntem încă de normalitate. Mă gândesc la toate situaţiile de viaţa şi simt cum fraza asta ne defineşte. În cel mai banal exemplu, chiar şi într-o postare pe blog, vedem cum România e ori ţara nimănui, ori a tuturor. În videoclipuri ni se arată pădurile virgine şi urşii încă neatinşi de animalitate, iar în realitate aflăm că tot mai mulţi tineri pleacă din ţară. E România extremelor. E anormalitatea gândirii noastre.

Oricât m-aş chinui şi oricât mi-aş dori să găsesc exemple care să ne individualizeze sănătatea mentală colectivă, nu le găsesc. Nici măcar nu mai ştim să facem diferenţierea. Un exemplu banal: nu mai venim la facultate cu o săptămână înainte de vacanţa de Crăciun. E asta normalitate? Şi când vorbesc de noi, mă refer şi la decani şi prodecani. Am căutat astăzi un prodecan, iar cele câteva persoane pe care le-am mai găsit, aproape că au fost enervate de căutarea mea. „Cum adică?”, mă întreabă. „Toată lumea e în vacanţă”, de parcă joi înainte de vineri e cumva sâmbătă şi am încurcat eu zilele. Anormali suntem toţi prin micile excese sau marile prejudecăţi. Abuzul de românism l-am simţit cu toţii de 1 decembrie, când, chiar şi cele mai întunecate sentimente s-au luminat în faţa spiritului patriotic. Detaşarea de România o vedem când vreun vecin plecat câteva luni la muncă în altă ţară uită, dintr-o dată, limba română. Şi capătă, brusc, accentul stâlcit care îi trădează falsitatea.

Ne detaşăm şi ne apropiem de ţară prin situaţiile anormale care ne fac să gândim în extreme. În da şi nu. În iluziile unui prea frumos sau prea urât  teritoriu. Dacă ar fi să găsesc 10 exemple de normalitate legate de România, le-aş găsi cu greu. Nu pentru că nu există, ci doar pentru că nu mai ştim să ne găsim echilibrul. Aşadar, a cui e România? A tuturor sau a nimănui?

via

Urăsc reclama de la Romtelecom în care, un grup de puștani cu aripi de îngeri, colindă de zor în fața unor telefoane. Sau fetița simpatică cu geamantanul care trebuie să ne vorbească, în colind, de cei 59 lei pentru internet, televizor și telefon. În versuri, că florile dalbe nu se spun așa, blanc. La fel de urât e și Cerebel în reclama de la Vodafone. Îmbrăcat în Moș Crăciun, cu cana roșie, prezintă ofertele telefoniei ca și când, de Crăciun, trebuie să stai să vorbești la telefon. Nu să fii alături de cei cu care te îndeamnă Vodafone să vorbești. Pe sentimentalisme mizează și Cosmote. De sărbători, ascultă-i mai mult pe cei dragi. În rest, dă-i … (continuarea ne-o putem imagina).

Magazinele au prețuri de Crăciun. Și ambalaje. Gel de duș, șampon, parfum, frumos împachetate, cu sfoară roșie și plasa de cadou. Da, e soluția ”ideală” să arăți că îți pasă de cineva de Crăciun. Cinci minute drumul până la magazin și apoi, vâj, cadoul sub brad. De fapt, se poate da direct. Ce atâtea complicații cu ascunderea lui și bilețele cu numele celui pentru care l-ai cumpărat.

Prăjituri? E simplu. Cofetăriile îți fac ofertă specială. Ce contează că mănânci niște unt cu cacao în loc de creme de ciocolată. Sau foi aproape de plastic în locul celor scoase din cuptor. Dulce să fie. Dacă mai faci rost și de un ren de ciocolată, deja sfidezi puterea Crăciunului. E prea mult. Ne mulțumim și cu tăvile de hârtie pe care stau torturile cumpărate.

Bradul. Fiecare emisiune pe tema asta trebuie să ne explice cum să îl împodobim. Două culori maximum, anumite globuri și nu foarte încărcat. Nu contează că la grădiniță sau în clasele primare făceam pahare din ațe sau globulețe din castane pe care le vopseam și le prindeam în pom. Hârtia creponată. Câte figurine și câte ornamente am mai făcut. Dar dacă nu sunt la modă, ce să facem! Le uităm în cutii vechi în sertare sau le ducem la reciclat, ca să fim la modă.

Comerciali suntem şi noi oamenii. Chiar şi când scriem despre comercial. Creativitatea ne e ucisă de lipsa de imaginaţie a lumii în care trăim. Crăciunul e la fel, aproape, peste tot. În unele oraşe diferenţa o face doar culoarea partidului – care hotărăşte cât de lung e bradul. Dar, mai am o speranţa. Aceea că iubirea nu e comercială. Nu încă!