Craiova era singurul oras cu peste 250 de mii de locuitori din Romania care nu avea mall, pana ieri, cand a fost inaugurat mall-ul Electroputere Parc. Bine, doar o parte din el

Cel mai mare spatiu din mall il detine Auchan, care este acum cel mai mare hipermarket din Craiova. Mie mi-a placut ca este aerisit, ca ai de unde alege, ca are multe case (cred ca sunt peste 50) si are preturi mai mici decat la Real, Kaufland, Metro, Selgros si Billa.

Cel putin din trailer, Need for Speed The Run arata extraordinar si se va alatura jocurilor Uncharted 3 si Virtua Tennis 4 pe care le voi juca in iarna asta.

În oraşul nostru (#Craiova) se întâmplă nişte lucruri aşa de amuzante, încât nu avem noi umor să râdem atâta. Mâine (17 noiembrie) trebuia să se deschidă vestitul nostru mall – deh, aşa e cu mândria oltenească – dar cu 48 de ore înainte primim anunţul că de fapt deschiderea se amână două zile. Între timp oraşul fusese împânzit de afişe cu data de 17 inscripţionată pe ele.

Unele companii îşi făcuseră strategia de combatere a concurenţei. Astfel, Kaufland, hypermarketul de lângă mall, s-a hotărât să facă mari reduceri pentru prima data de când e în Craiova. Aşa că astăzi oraşul a fost plin de promoteri care distribuiau oferta magazinului nemţesc. Din păcate, mall-ul nu se mai deschide mâine, astfel strategia Kauflandului este aproape degeaba.

Mâine o să avem oameni care vin la mall, deşi nu se deschide, şi oamenii care nu vin la Kaufland pentru că leagă reducerile de deschiderea care s-a amânat:d. Aşa devin investiţiile din Oltenia subiecte de bancuri.

Singurul mod in care acordul incheiat la Bruxelles poate sa functioneze ar fi ca in Bruxelles, langa sediile Comisiei Europene, sa cada din cer, precum un satelit german, vreo 25 de tone de aur in valoare de 1.000 de miliarde de euro.

Altfel, daca banii sunt tipariti, imprumutati de la chinezi sau stransi prin taxe si impozite noi, e fix pla, ca n-are nicio logica economica. Peste 6 luni o sa fim intr-un rahat mai mare decat suntem acum. Si o sa fim.

Am updatat puţin în titlu melodia celor de la Vama Veche (“La radio“) cu gândul la visul american de pe tărâmul românesc: prezentator de meteo. Am rămas uimită astăzi să văd pe CNN o figură feminină îmbrăcată normal, fără decolteu, supraponderală, dar care prezenta VREMEA. Am aflat aşadar câte grade sunt în localităţile respective, când plouă, unde plouă, cum vor fi celelalte zile.

Mai exact, una dintre funcţiile presei a fost îndeplinită. Tipa de la meteo m-a informat, fără să îmi dea dureri de cap sau să mă lase să ghicesc ce a vrut să spună. În România, fenomenul meteo a căpătat o altă dimensiune. Noi începem dimineaţa cu glumele, problemele lui Busu, continuăm cu asistentele emisiunilor matinale care se maimuţăresc aproape dezbrăcate, iar după-amiaza vine cu fotomodele ceva mai serioase, care nu glumesc, dar nici nu au habar de ce vorbesc. Am ajuns să mă întreb cum va fi vremea fix după ce văd meteo. Poate dacă sunt atentă la ilustraţie mă prind, dar din explicaţiile prezentatorilor şi showului pe care îl fac nu rămân cu nimic. Explicaţia nu e greu de găsit: aproape toate mondenităţile din ziua de astăzi s-au format la rubricile de meteo. La fel şi fetele de la pagina 5.

Paradoxul este că facem totul pe dos. Tot pe CNN am văzut la ştiri cât de relaxaţi sunt prezentatorii şi reporterii de acolo. Glumesc, se exteriorizează, folosesc interjecţii, zâmbesc dacă se bâlbâie, te fac să te transpui în lumea de dincolo de  ecran. În schimb, rubrica de meteo te infomează cum va fi vremea şi atât. Aici, ştirile sunt sombre, parcă fiecare informaţie anunţă sfârşitul lumii. Dar ne destindem la o porţie de absurditate atunci când normalitatea ar trebui să existe.

De curiozitate, voi de unde aflaţi cum va fi vremea?

Am participat la un workshop la care, printre întrebările de acomodare/socializare şi altele, am vorbit despre meserii. Ce am vrut să devenim şi ce facem astăzi. Un fel de meditaţie asupra ratărilor din viaţă sau a perspectivelor confuze de până atunci.

Am văzut imediata tendinţă a noastră de a părea importanţi în faţa celorlalţi, cu atât mai mult cu cât toţi eram străini unul pentru celălalt, diferiţi socio-profesional, cultural, existenţial etc. Aceeaşi fugă după recunoaştere şi în facultate. Eu lucrez la x, care are microfoane mai profi decât y şi masă mai lucioasă decât z. Şi pe facebook ne definim lucrând la sc timişoara, care este mai curată, cu mai mulţi pomi pe kilometru pătrat decât sc craiova şi astfel introducerea noastră în societate (sau acceptarea friend request-ului) se face prin aceste selecţii.

Se întâmplă rareori să gândim că un barman poate fi un filozof, sau că un vânzător la kfc e pasionat de lectură. Ori că un conducător de Dacia este un turist pasionat de mersul pe jos şi nu are nevoie de motor puternic pentru a vedea lumea. Superficialitatea noastră merge până într-acolo încât refuzăm dialogul atunci când aflăm jobul cuiva. Nu mai contează ce gândeşte acel om, ci contextul în care se află în societate.

Tot la workshop spunea Dan Perjovschi (trainer la acea întălnire, alături de soţia lui, Lia) că a cunoscut un curator olandez care fusese barman. Iar apoi zicea că dacă nu îi place meseria actuală de curator, se întoarce la vechiul job, unde atmosfera era degajată, oameni faini. Adică în alte părţi ai posibilitatea să fii şi altcineva decât eşti. Un muncitor necalificat preocupat de artă. Nu trebuie să fii curator ca să demonstrezi asta. Sau să porţi o discuţie despre cărţile lui Llosa. Trebuie doar să fii ascultat.

Este adevărat că în România sunt puţine şansele să fii altceva decât eşti. De obicei ne regăsim în funcţia pe care o avem pentru că ăsta e profilul angajărilor. În plus, etichetarea asta socială ne sperie într-atât încât ducem o luptă zadarnică să ocupăm funcţii, încât uităm cine suntem.

Din Ion Popescu ne transformăm în director marketing. Şi ajungem să devenim Ion Popescu abia atunci când suntem barmani.