Pe video, faza se intampla la minutul 4:18. Atentie la dansatorul din dreapta!

Îmi plac reclamele care transmit un mesaj. De exemplu, cea de jos, o reclamă la apă minerală, nu ne vorbeşte despre regina izvorului fără de moarte, ci despre motivaţia de a slăbi prin distracţie. Simplu, nu?

Sunt studenţi. Sunt alţii decât cei ca mine, care stăm şi comentăm protestele. Sunt studenţii români, comparabili cu cei din Londra, Grecia, Franţa, Italia şi America. Sunt cei pe care îi aşteptăm de la dansul pinguinului încoace. Sunt tinerii cărora preşedintele le-a spus că e bine să fumeze în spatele şcolii. Şi să fie corigenţi. Sunt tinerii care înainte de bacalaureat nu ştiau nici măcar ce materii o să aibă la examen din cauza schimbărilor aproape zilnice din învăţământ.

Au 20-25 de ani. Şi urlă ca nebunii în faţa camerelor fără să le fie frică de vreun profesor ce practică cenzura. Ce pierd? Un examen. Ce câştigă? Libertatea unor principii. Speranţa că fiecare slogan de-al lor e o armă împotriva sistemului. Sunt naivi. Dar iubesc felul în care studenţii noştri îşi arată naivitatea. În stradă, luaţi de umăr, cu feţele încrâncenate şi căciulile pe nas, ignoră frigul şi lejeritatea unui shake în barurile luminoase din capitală. Ei stau în negura unor măsuri absurde, dar în lumina propriilor lor conştiinţe.

Un principiu face ca “împreună” să existe

Ceea ce fac ei acum e mai mult decât ce au făcut huliganii aseară. Dar care poate că cei din urmă au reuşit să îi aducă, aici, acum, pe aceşti studenţi paşnici. Fac mai mult decât pensionarii care au ieşit prima dată în stradă şi care au semnat cu numele lor pentru întreaga amorţeală. Dar studenţi, studenţi nu am văzut niciodată luptându-se pentru nimic. Împreună. Nu am văzut niciun protest pentru taxe mari în Universităţi, pentru corupţie, pentru mită, pentru neşansă, pentru lipsa locurilor de muncă, pentru frigul din facultăţi etc. Nu i-am văzut solidari niciodată pentru un scop. Astăzi însă, i-a adus împreună un principiu. Sau poate mai multe.

Şi cum să nu fii mândru de generaţia asta? Care nu face prea multe în plan cultural, care nu citeşte ziare, altele decât cele sportive, care nu e implicată în zeci de mii de proiecte şi ong-uri, dar care are curajul să iasă în stradă. E generaţia mea care a ieşit de sub asediul Facebook-ului şi al Twitter-ului şi a învăţat că dreptatea se cere, nu vine  prin reţele de socializare şi petiţiile absurde de care Băsescu probabil râde la fiecare eşec uitat în miile de semnături.

Sunt fericită că studenţii din străinătate pot privi România ca pe o ţară la care se pot întoarce. Exagerez, dar îmi place să visez. La fel ca cei din Piaţa Universităţii care au scris pe un panou că românii sunt frumoşi, uniţi, pacifişti, unici, aici, împreună. Chiar şi mesajele mai puţin inteligente („Băse, te chiş în freză”) mi se par de-a dreptul adorabile când vin din partea unui grup care s-a uzmit să caute carton şi marker ca să scrie un mesaj. Sunt studenţii care îi răspund articolului lui Baconschi, unde scârba şi dispreţul sunt sentimente prea decente pentru un asemenea text.

Singura nefericire a mea sunt eu. Că scriu şi nu ţip ca nebuna alături de generaţia mea. Cu care o să mă laud, deşi am regretul unui stat lejer. Şi a unui articol care să îmi spele din nepăsare. Totuşi, să îi mai felicităm încă o dată. Pe tinerii noştri care au renăscut!

Fabian Gaete Maureira este un chilian inzestrat cu un talent deosebit la pictura.