Se intampla acum 4 ani sa imi amanetez putinele bijuterii pe care le aveam. Asa cum in majoritatea amintirilor din viata mea este inclus si frate-meu, nu se putea ca aici sa nu fie vorba tot de el. Avea 18 ani si isi facuse majoratul, luase permisul, iar pe deasupra era fericitul absolvent al Academiei Tehnice Militare. Desi din clasa I a fost pacalit de parinti ca ii va fi cumparata bicicleta daca va lua premiul I in fiecare an, si totusi nu a primit-o, tot asa fusese si acum pacalit cu casetofon si boxe pe masina. El tot mai spera sa le primeasca.

A trecut extazul si fericirea de a lua la facultatea pe care si-a dorit-o, insa fericirea lui nu putea fi completa, mergand cu gandul la cadoul promis. Ne asezam la masa si din gluma in gluma incepem sa le ceram explicatii alor nostri vizavi de muzica ce trebuia sa ne canta si incante in cateva zile in masina. Din nefericire pentru noi, sau pentru ei mai tarziu, s-au scuzat ca banii s-au dus pe meditatii, drumuri la Bucuresti, dosare, si ca cele promise vor mai trebui sa astepte. Avand insa o experienta neplacuta de 12 ani cu acea bicicleta, am decis ca eu si frate-meu sa facem ceva: mai exact sa vindem ceva. Dar ce puteam vinde noi fara sa intram la banuieli si fara sa facem rau nimanui?

Atunci am decis ca lantisorul lui de aur primit de la colegi la 18 ani este mai putin important decat un casetofon cu display, am hotarat impreuna ca eu sunt prea mica pentru inel de aur, de aceea trebuie amanetat desi era primit de la maica-mea si avea o traditie in familie, iar lantisorul meu, doar ce imi trebuie lantisor.. oricum exista pericolul de a il pierde. Zis si facut, le-am strans pe toate la un loc, am luat buletinul lui care dovedea ca are onoranta varsta de 18 ani si am pornit in cautarea unui amanet in apropierea locului de unde aveam sa cumparam casetofonul. Ajunsi la locul faptei, desi pe drum frate-meu a cam dat inapoi, crezand ca este rau, eu am stiut sa il incurajez asa cum ma pricep mai bine: “Hai ma lasa, cat ai muncit tu sa ajungi unde esti. Macar atat meriti. Iar daca se supara pe noi, eu mereu o sa fiu langa tine, ce mai conteaza restul”. Readucandu-l pe calea cea buna, adica cea spre amanet, am inceput sa numaram: 100 + 100 + 100… depasise chiar si suma casetofonului si a boxelor, desi pretul gramului de aur era mult mai ieftin pe vremea aceea.

Sursa poza

Fericiti de achizitia facuta, am ajuns acasa si am inceput sa gandim urmatoarea miscare: cum vom pune boxele, cum vom justifica casetofonul si cum ne vom feri sa nu se vada aurul dat? Speranta cea mare era vacanta de vara si faptul ca trebuia sa mergem la tara. Timp de cateva zile, pe o vreme inabusitor de calda, purtam amandoi tricouri pe gat, cu guler, dandu-ne bolnavi, doar, doar nu s-o vedea lipsa lantisoarelor. Am plecat la tara, crezand ca am scapat cu bine si toata lumea va uita ca noi avem accesorii. Trec cateva saptamani de fericire neinchipuita: frate-meu era mandru ca niciun coleg nu era in posesia unui asemenea sistem audio pe masina. Sfarsitul povestii ne gaseste pe toti la tara, intr-un moment in care maica-mea ma ia de mana sa imi multumeasca pentru ajutorul pe care i l-am dat in acele zile. Dintr-o data, speriata “Mami, dar inelul tau unde e?”, “Aoleu, dar lantisorul?”. In incercarea mea de a spune ca le-am imprumutat, intra si frate-meu in camera. Maica-mea, pe jumatate nervoasa : “Am aflat ce ati facut” (referindu-se ca ne-am imprumutat niste prieteni de lantisoare si inel). Raspunsul inteligent al fratiorului meu iubit :”Pai cum, ai gasit chitanta de la amanet?”. Asa s-a incheiat si povestea micilor noastre bijuterii..in continuare am incercat sa le recuperam, dar nu mai erau, iar taica-meu, depasit de situatia, ne-a ajutat sa ne montam noile achizitii pe masina.

Aducandu-mi aminte de toate cele, ma gandesc cu o oarecare tristete ca acel lantisor al frate-lui meu purta in el amintirea unui intreg colectiv, unui moment unic, unui majorat, unor colegi care i l-au daruit cu bunatate. Ma intristeaza gandul sa stiu ca inelul de pe mana mea avea ani buni de vechime si era de fapt inelul copilariei mamei mele.. primul ei inel, dar si primul ei lantisor pe care a preferat sa mi-l daruiasca tot mie.

Dincolo de banii castigati si de boxele puse pe masina, am realizat ca de fapt am amanetat amintiri, nu bijuterii. Am amanetat clipe din viata mea sau din viata altora. Asa fac si oamenii mari.. nu numai noi copiii. Casele de amanet se inmultesc pe zi ce trece, iar oamenii isi duc acolo verighete, inele primite de la parinti, lantisoare primite de la iubiti, bratari primite de la tati. Ne amanetam amintiri pentru bani sau din nevoi, ne amanetam clipe pentru mofturi. Este oare corect sa procedam asa?

E bine totusi ca este vorba de ceva spiritual explicat prin material. Ma tem insa de clipa cand voi incepe sa imi amanetez amintirile, cand voi renunta la lucrurile care ma fac fericita, doar din nevoia de a face ce trebuia. Atunci nefericirea se va transforma in casa de amanet.