E atat de greu sa construiesti ceva si atat de simplu sa il strici. E de ajuns sa pierzi un surub dintr-un intreg mecanism ca el sa nu mai functioneze. E de ajuns sa il invarti in fata tuturor ca el sa isi piarda semnificatia si valoarea. Nu degeaba lucrurile bune sunt scumpe chiar si la vedere.
Tot asa au reusit si televiziunile sa isi bata joc de amintirea unui om, un om care pana atunci avea o functie, un statut, un respect din partea societatii. Sa ne amintim cateva secvente din viata, disparitia sau moartea unor oameni, care din cauza unei dorinte prostesti de rating, s-au transformat in bancurile betivanilor de pe stadioane.
Elodia – pana si bunicu-meu a auzit de numele ei si stie ca a disparut. A fost o seara in care cazul ei a avut nenorocul de a aparea in emisiunea lui Dan Diaconescu, un jurnalist care spera sa ajunga presedinte. De atunci totul s-a transformat in incercarea de a distruge imaginea unui om care candva fusese respectat si intr-un prim moment primise respect din partea celor din jur. De la un caz a devenit un episod, de la un episod s-a ajuns la zeci, sute de episoade. De la episoade s-a ajuns la glume si la un caz intolerabil. Jumatate nu mai suportau sa auda numele ei, o alta jumatate stateau si urmareau progresele sapaturilor jurnalistilor de la Otv. Sperau sa vada un cadavru putind in pamantul de pe marginea unui rau. Ca in povesti. Ca in operele dramatice. Pe stadioane auzeam cum un betiv sarea si injura un fotbalist incapabil “Vezi bah sa nu dispari si tu cum a disparut Elodia”. Un altul facea poze pe care le urca apoi pe hi5 si punea ca status “Ea este Elodia”. Pe siteurile cu bancuri se crease categorie cu Elodia unde erau glume din ce in ce mai “reusite”.
Au mai urmat si altii, dar nu la fel de mediatizati. Trecuse mult timp de cand guvernul Boc si presedintele ocupau fiecare stire si canal de televiziune. Lumea se plictisise si nu mai avea rabdare sa vada fiecare deputat de la pd-l sau din opozitii raspunzand la intrebari pe care nu le intelegea. Atunci a aparut salvarea presei: moartea Madalinei Manole. Sinuciderea ei a asigurat rating indelungat. Fiecare emisiune de pe acasa de la ora 17:30 avea grija sa ne reaminteasca ce artista mare a fost. Realitatea tv difuza 3 ore de Madalina Manole si apoi date despre meteo, dupa care procesul era reluat. Esca parca parea din emisiunea lui Diaconescu, seriozitatea ei prezenta drama fetei cu parul de aur. Imi si imaginez toti cameramanii plangand. Singurii fericiti au fost Boc si Basescu care nu mai primeau atentie si reprosuri. Puteau dormi linistiti. Drama Madalinei Manole nu a fost ca s-a sinucis, ci ca a fost atat de mediatizata, incat chiar si noi, oameni simpli, am devenit atat de arhisatuli de stirile cu ea, incat am devenit inumani “daca s-a sinucis e problema ei”.
Si atunci ma intreb, ce e mai dureros intr-o tara care calca pe cadavre pentru rating: sa nu isi aminteasca nicio televiziune si nicio revista de tine atata timp cat esti in viata, sau dupa ce mori sa devii enigma pe toate posturile de televiziune, in care chiar si cei de ultima speta sa iti judece deciziile? Cel mai mult ma ingrozeste gandul ca rudele, dar mai ales copiii acestor cazuri nefericite aparute la televizor vor gasi peste cativa ani in arhiva internetului bancuri despre disparitia mamelor lor.
Si asa, cu fiecare moarte presa isi mai bate joc de amintirea unui om.