Am avut mereu incredere in rromi. Oricine mi-ar fi zis ca ei fura, injura, bat, eu eram mereu cea care venea in apararea lor, aducand drept argument ca nu toti sunt la fel si sunt si ei oameni.

Asta pana cand.. pana cand trebuia sa merg la tara sa il iau pe bunicu-meu. Eram in masina si ca orice roman zgarcit si lacom, ma gandesc sa merg pe o ruta mai scurta, dar mai putin agreabila: tigani, gropi, vagauni. Nu-i nimic imi zic insa, nu am ce sa patesc cu masina. Mergand pe o strada laturalnica, vad cum masini se intorc inapoi din mijlocul drumului. Curajoasa, sau mai degraba curioasa, ajung la fata locului sa vad ca drumul era surupat in doua. Un sant adanc de o jumatate de metru despartea drumul ce avea drept finalitate iesirea pe o strada principala. Sa ma intorc, sa nu ma intorc? 8 tiganusi pe marginea drumului imi zambeau. Cu un mic instructaj din partea lor, un fel de gps exterior aflu ca multe masini au reusit sa treaca peste obstacol, mergand pe trotuar: un trotuar mic, inconjurat de pomi. Imi incerc norocul si gasesc calea potrivita de a ma strecura pe acel trotuar.. nu voiam sa fiu una din invinsii care se intorceau inapoi. Merg, dau in spate, inca o manevra si totul era gata.. santul dintre drum si trotuar, acoperit cu gheata cedase.. acum masina avea sa fie imobilizata in groapa. Va spuneam despre prietenii nostri rromi ca sunt oameni buni. Mi-au demonstrat asta cand m-au ajutat sa scot masina de acolo, cu riscul insa de a ii murdari si supune la munca grea: nu e chiar atat de usor ca o femeie sa stie sa iasa din situatii grele. Intr-un sfarsit aveam sa fiu salvata de ei.

Inca un sfat din partea lor si aveam sa imi vad de drum “domnisoara, poti trece prin partea asta a santului, au mai trecut masini si este mai putin adanc”. V-am spus ca am incredere in ei, da? Iata ca am decis ca nu mai pot da inapoi. Era prea mult dupa isprava cu santul dintre drum si trotuar. Acum aveam o singura solutie: sa merg inainte. La fel de saritori, roind in jurul masinii, ma ajuta sa gasesc calea cea buna si ma sfatuiesc sa trec cu viteza prin el, sa nu cumva sa ramana roata acolo. Eu, soferita buna cum imi place sa imi spun, am considerat ca indicat este sa incerc mai intai teritoriul, nu sa ma avant cu viteza in sant. Zis si facut, in cateva secunde eram din nou imobilizata.. santul era mai adanc decat credeam, iar gheata grea facea imposibila iesirea mea de acolo. Prea de tot imi spuneam, trebuie sa existe o solutie. Dar iata ca ea nu a intarziat sa apara: aceeasi oameni si omuleti simpatici m-au ajutat si de data aceasta. Doar ca.. atunci cand am iesit de acolo, s-au agatat de usi, si cu privirea lor agera au scanat tot ce aveam de valoare in masina, unul dintre ei exclamand enervat: “Dar eu cu ce raman” ? …

P.S. Nu-i asa ca sunt simpatici?