Prima data m-am gandit la titlul “De ce e frumos sa fii jurnalist”, dar imediat am meditat asupra ultimului termen si m-am gandit ca este mult prea complex sa mi-l atribui, asta in cazul in care el devine mult prea complex pentru a il atribui multor jurnalisti din Romania.

De cateva luni scriu pe Jiunimea (stiu ca am criticat-o aici si inca imi mentin parerea legata de acel articol) si desi am doar cateva articole, ultimul m-a facut sa vad frumusetea acestei “meserii”.

Vineri, sambata si duminica am participat la festivalul-concurs de chitara, editia I la Casa de Cultura “Traian Demetrescu”. Participat insemnand pentru mine atat prezenta in timpul organizarii ultimelor amanunte inaintea concursului, cat si concursul in sine si recitalurile sustinute in aceste zile. Am avut ocazia sa cunosc tineri pana in 17 ani, cat si peste (erau doua categorii: intre 13 si 17 ani si peste 17 ani), cu o pasiune comuna: chitara. Erau printre putinii pe care ii cunosteam pasionati de ceva. Bine, este adevarat, in viata de zi cu zi mai cunosc vreo doi, trei pasionati de un anume Cena, in rest ma intreb “mai exista oameni, indeosebi adolescenti cu pasiuni? Acesti tineri de care va vorbesc emiteau o placere atat prin seriozitatea pe care o aratau pe fiecare coarda a chitarii, cat si prin talentul lor innascut. M-am infiltrat printre ei si ma simteam o impostoare pentru ca nu le cunosteam pasiunea, nu stiam sa o practic, dar paream sa o inteleg. Concursul a fost in acelasi timp greu si pentru mine, care, inainte cu o ora de inceperea lui, statusem in sala cu ei si ii vedeam cat de mult isi doresc sa castige. Am avut emotii pentru fiecare in parte si le-am urat bafta. Am asistat la lacrimile unei fete care a gresit. E mult spus gresit. Pentru mine s-a descurcat excelent. Gala laureatilor ce a avut loc duminica a fost emotionanta, desi in mare parte se stiau castigatorii.

Indraznet sau timid?

Amintindu-mi de un episod din ziua galei laureatilor, mi-am pus intrebarea ce stil sa aplic scrisului meu si ce nuanta sa ofer prezentei mele la astfel de festivaluri? Am ales timiditatea. Stiu, nu e utila in jurnalism, dar nu pot sa profit. Nu indraneam sa fac poze in timp ce cantau pentru ca aveam impresia ca ii deranjez. De fapt nu era o impresie, stiam sigur ca era un factor negativ in recitalul lor. In schimb, un alt jurnalist din sala (v-am spus ca e prea mult cuvantul jurnalist atribuit oricui) a intrerupt ceremonia si discursul unui membru al juriului care dadea sfaturi tinerilor chitaristi, fortandu-l sa treaca peste aceste sfaturi si sa inceapa ceremonia de premiere pentru ca trebuie sa filmeze 5 minute, dupa care sa plece. Atunci m-am gandit: e bine sa fim asa? De util stiu ca este util, insa nu mai vad care este placerea sa ai statutul “vanator de stiri”. Sa vii 5 minute in 3 zile doar pentru o amarata de stire. Ce se intampla cu oamenii care fac stirea? Nu merita atentia noastra?

A scrie ramane o munca frumoasa, atata timp cat scrisul implica interactiune, oameni, cunoastere, nu nesimtirea de a trece peste sentimentele oamenilor pentru o stire. Stirea se uita, prieteniile raman.

Serghei Manaf, locul II la categoria 13-17