Fericire - Stare de multumire sufleteasca intensa si deplina.
Placere – Sentiment sau senzatie de multumire, de bucurie, provocate de ceva care satisface gustul sau dorinţa noastră.
Echilibru – Proportie justa, raport just intre doua lucruri opuse; stare de armonie care rezulta din aceasta.

Despre placere, fericire si costul lor se pot scrie multe. Eu cred si acum ca cea mai fericita perioada din viata mea a fost in jurul varstei de 12 ani in vacanta de vara petrecuta la bunici. Pe strada bunicilor (ulita) eram in jur de zece copii de varste apropiate. Plecam de dimineata la scaldat si pierdeam acolo toata ziua intr-o fericire maxima. Mancam decat dimineata si seara acasa iar pe timpul zilei mancam fructe, care erau din belsug. La cateva zile mai mergeam si la pescuit la care stateam mai mult prin apa decat cu batul in mana.
 O vacanta ca aia ii costa pe parintii mei cat costa acum 2-3 zile din vacanta unui copil, indiferent ca este facuta la oras sau la tara si pot spune ca daca ar fi sa aleg as alege tot vacantele de atunci. Problema cu copii de astazi este ca nu stiu cum a fost atunci si nici nu se mai incearca sa le fie aratat. Copii de astazi sunt facuti pentru consum. Acum scaldatul sau pescuitul este inlocuit cu iPod sau Nokia N95, telefoanele sa fie cat mai scumpe altfel la scoala vor fi izolati de proprii colegi. Inainte aprecierea celorlati copii o castigai printr-un inot cat mai bun, coronita la scoala sau daca jucai bine fotbal, acum aprecierea este in functie de cat de avansat tehnologic este telefonul tau. Problema este ca fericirea copilului cu iPod nu este mult mai mare decat a fost a mea la varsta de 12 ani insa pretul platit este mult mai mare acum.
 Cartea Aventurile lui Huckleberry Finn ia costat pe parintii mei un drum la biblioteca iar in zilele de astazi calculatorul copilului trebuie upgradat la cateva luni iar dupa cateva upgade-uri acesta se schimba pentru a tine pasul cu ultimele jocuri aparute insa nu vad copilul din ziua de astazi radiind de fericire mai mult ca mine cand a venit mama acasa cu cartea.

La adulti treaba sta si mai rau. Problema este ca mai toti oamenii simt nevoia sa castige mai mult decat au nevoie. Sunt intr-o permanenta cursa cu ei insisi, dispusi sa renunte din ce in ce mai mult la timpul liber pentru a avea mai mult timp pentru munca, stiind ca astfel isi maresc venitul. Rar mai gasim oameni care sa-si cunoasca dorintele cu adevarat si posibilitatile, sa le puna in balanta si sa hotarasca raportul timp liber/munca.
Multi vor sa isi multumeasca seful sau patronul din ce in ce mai mult si pentru asta ei fac sacrificii peste sacrificii. Putini sunt cei care gandesca la modul ca oricat de mica le este leafa, tot pot muncii mai putin decat sunt platiti.
Cati mai apeleaza la placeri ieftine sau gratuite in viata? Adica o plimbare in parc dupa o ploaie de vara, un somn pe iarba la umbra unui pom, un film sau muzica din anii ’70, etc. Sunt din ce in ce mai putini, pe zi ce trece devenim si mai mult o societate de consum. Pentru a simtii o placere concediul trebuie facut neaparat in Turcia si nu prin Moldova, masina de 4 ani nu mai este buna si trebuie neaparat sa ne legam 5 ani din viata de o rata la leasing, sa luam o masina noua cu care facem exact acelasi lucru ca si cu cea veche insa ne costa mii de ore de munca sa platim ratele la ea.

———–Poveste despre viata si avere:
Un morar, om gospodar, isi facea meseria in satul sau. Avea si mici greutati dar fiind harnic reusea sa-si tina familia intr-un trai decent. Intr-o noapte are un vis: se facea ca pe podul de la iesirea din oras, o persoana careia nu-i vede chipul ii da un diamant urias, de o valoare inestimabila.
A doua zi, morarul incepe sa se framante, ca ce bine ar fi daca visul s-ar implini, sa nu mai aibe nici o grija, sa nu se mai speteasca cu munca, se gandea la batranetea lipsite de griji, etc.
Tot mai chinuit de acest vis isi lasa lucrul, se duce grabit la podul respectiv si incepe sa opreasca, tot mai agitat, fiecare trecator: “tu ai diamantul meu?” si tot asa o tine toata ziua.
Spre seara se apropie dinspre oras un om mai ponosit care se opreste, se uita la morar scarpinandu-se in cap, si-i zice: “Cred ca am eu piatra care ai pierdut-o, am gasit-o acum doua-trei zile, cand culegeam ciuperci in padure” – si scoate din desaga un diamant urias si exact ca in vis, i-l intinde: “Ia-l“.
Morarul explodand de bucurie il insfaca si fuge spre casa cu el, uitand chiar sa mai multumeasca.
Ramas singur si vazand ca se apropie intunericul, cersetorul coboara sub pod unde isi aranjeaza un culcus si adoarme. Dimineata cand porneste din nou la drum, il aude pe morar care venea in fuga, strigand din departare sa-l astepte. Cand il ajunge, abia reusea sa mai respire.
Cersetorul il intreaba usor iritat:
- Ce mai vrei nene, nu ti-am dat piatra care mi-ai cerut-o?
- Ba da.
- Si nu e buna, nu esti acum bogat?
- Ba da, bijutierul zice ca-s unul din cei mai bogati oameni din tara.
- Pai atunci ce mai vrei de la mine?
- N-am putut sa dorm toata noaptea. Nu voi avea liniste niciodata daca nu aflu ce avere trebuie sa ai ca sa renunti cu atata usurinta la o astfel de nestemata?
———-Sfarsit de poveste

Ca si concluzie, nu trebuie sa muncim ca sclavii si munca sa ne controleze viata. Intotdeauna trebuie sa incercam sa pastram un echilibru intre placere, fericire, timp liber si munca. Ramane la latitudinea fiecaruia sa faca ce crede de cuvinta, insa daca ajungem sa muncim cateva ore in plus peste program pentru a castiga mai mult, insa acele ore sunt orelele petrecute inainte cu copilul sau familia nu cred ca acesta este drumul cel bun.

Inchei cu ceva din Emil Cioran:

“Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.

Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor,intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.

Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce,ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara -, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”