Oamenii se nasc, cresc, inavata sa mearga, sa manance, sa bea, sa vorbeasca, sa scrie, din nou cresc, ajung mari, se indragostesc sau nu, se casatoresc, devin magneti care se atrag in societate, sau care se resping, se iubesc, muncesc, isi intemeiaza o familie, sunt fericiti, se plictisesc, se deprima, ajung la batranete, speriati, fricosi, devin rai, incruntati, se uita pe ei.

Ma deprima oamenii trecuti de 30 de ani, care uita amintirile de altadata, care lucreaza in locuri diferite, care au un program ce le permite sa se vada doar cateva ore pe zi, iar atunci unul sa gateasca si altul la televizor. Ma simt trista sa vad parintii mei sau ai altora care nu au timp nici macar o data pe luna pentru ei sa iasa undeva la un gratar sau la o padure. De ce sotul si sotia locuiesc in aceeasi casa, dar ea sta la televizor la telenovele, iar el la calculator, sau la alt televizor la meciuri? De ce atunci cand s-au cunoscut puteau merge oriunde impreuna sa vada si meciuri si telenovele, si acum trebuie sa stea in camere separate? De ce atunci cand erau tineri mergeau la alergat, sau in parc, ori la strand si gratare, iar acum au ajuns sa se intrebe doar”astazi ce mai mancam”. Oare tuturor li se intampla ca dupa cativa ani de casnicie sa se instaleze plictiseala, obisnuinta, nepasarea? Cum poate un om sa isi serbeze ziua doar ca face o mancare mai buna decat in restul zilelor? De ce este globul atat de mare, iar parintii mei nu au apucat sa vada nici macar 5 % din el? De ce ajungi sa imbatranesti fara sa te simti implinit? De ce nu te poti gandi la moarte cu zambetul pe gura, si ajungi sa fii stresat de gandul ca inca mia ai multe de facut, ca nu ti-ai trait viata, ca ai apucat doar sa muncesti? De ce femeile se jeneaza atunci cand trebuie sa iasa la pensie? Oare daca o sa am bani multi o sa ii investesc in lucrurile pe care mi le doresc acum(calatoriile), sau o sa devin o paranoica ce se gandeste numai la ziua de maine, si care strange mereu bani pentru mancare si viata cotidiana?

Pana la urma, oamenii ajung niste jucarii stricate sau fara baterii. Niste jucarii ce dau ce e mai bun la inceput,iar cu timpul raman undeva uitate in mobila. Asa cum aveam eu doua papusi mari pe care le pieptanam mereu si carora le croiam cele mai frumoase haine, si care acum au ajuns sa fie aruncate prin camara, cu capul cazut si picioarele rupte. Nu vreau sa ajung asa, nu vreau sa ajung o baba care le pune copiilor sare pe gheata sau care tipa la ei pe geam”nu mai rupeti trandafirii”. Nu vreau sa ajung sa ma cert cu un adolescent in autobuz ca nu vrea sa imi cedeze locul, nu vreau sa uit sa mai iubesc, nu vreau sa ma uit la televizor separat fata de familia mea, nu vreau ca ai mei copii sa stea mai mult la calculator decat sa stea de vorba cu mine, nu vreau sa muncesc mult, nu vreau sa am bani multi, vreau sa calatoresc mereu, vreau sa fiu o batranica buna, care va face dragoste cu sotul ei pana la 90 de ani. Iar atunci cand vreau ceva, trebuie sa si reusesc!

Voi cum va vedeti viata?