Nu exista oameni buni si oameni rai. Dupa parerea mea exista doar oameni buni si oameni care vor sa ii vada pe restul rai. Un prim argument ar fi ca orice om este bun atata timp cat este creat de Dumnezeu. Cum sunt ochii unui copilas la 1 an? Oare nu sunt ei nevinovati si puri? Cum putem spune despre acel copilas ca va fi rau? Sau peste 20 de ani, dupa ce i-am vazut ochisorii, sa spunem: cat de rau e barbatul acesta. In sinea noastra, nu putem fi rai, doar viata poate fi rea cu noi.

Cred ca fiecare, in sinea noastra, ne-am dori sa facem ceva, sa devenim eroi. Putem fi oricand eroi, daca facem ceva bun pentru noi. Sa ne gandim in vremurile indepartate, inteleptul satului era erou pentru un colectiv mare de oameni. Nu era eroul lor pentru ca se lupta cu leii precum Gladiatorul, nu era erou pentru ca se lupta cu rusii, in razboi, nu era erou ca salvase ceva din omenire, era eroul lor pentru ca avea raspunsul la orice intrebare. Noi suntem eroii nostri. Putem deveni erou pentru ca daruim 10 mii unui cersator. Are sa isi ia o paine, am devenit eroul lui. Ma gandesc ca orice parinte zice ca si-ar da viata pentru copilul sau. Ma gandesc ca o mama ar accepta sa moara la nastere, doar sa stie ca a adus un bebelus pe lume, care poate face fericit atatia oameni. Ea devine salvatoarea copilasului, in sinea ei si pentru cei din jur. Toata lumea zice ca a salva o viata e cel mai frumos gest facut de omenire. De mult timp, ma tot gandesc, ca mi-as dori tare mult sa am un copil al meu, si inca unul sa il adopt. Toata lumea care ma aude zice: cum,e o mare prostie, copilul trebuie sa aiba sangele tau ca sa il poti iubi. Logic nu sunt de acord cu asta, insa atunci cand salvam un copil de la pericolele strazii, nu se numeste tot “a salva o viata”.

Ma gandesc ce calitati i-am putea gasi unui om care sta tot timpul beat, care fumeaza, care isi bate copii, nevasta, care nu lucreaza, care nu crede in nimic, care face oamenii din jurul lui sa planga. Am putea spune ca acesta este un om rau, dar asa am contrazice primele randuri din articol. El nu este rau, este doar o victima. De ce sa il mai criticam si noi, cand viata il critica atat de mult si nu stie sa se bucure de adevaratele fericiri ale vietii? Sa stii ca treci prin viata fara sa realizezi nimic, este deja prea mult pentru a mai fi judecat si de altii.
Atunci cand un tanar, de exemplu, este un tanar obisnuit, il vedem ca pe oricare altul. Sa presupunem ca tanarul incepe sa se drogheze, toata lumea il vede ca pe ceva rau, ceva ce trebuie inlaturat de langa copii, oameni, societate. Atunci cand tanarul reuseste sa scape de aceasta dependenta, toata lumea il vede ca pe un erou. Devine mult mai iubit si apreciat dupa ce s-a drogat si a scapat, decat inainte de a face ceva. De ce trebuie sa recurgem la situatii extreme, pentru a ne face cunoscut binele din sufletul nostru?

Cred ca cea mai mare problema a mea este impulsivitatea. De fapt, daca stiu ca am dreptate, poate sa fie si presedintele, imi spun toate argumentele pana ma fac inteleasa. De multe ori, acest comportament poate fi asociat cu nesimtire sau rea-vointa. Chiar si la scoala, cand stiu ca un profesor nu are dreptate, ma ridic, si imi spun parerea. Ii respect functia, ii respect varsta, dar nu pot sa ii respect ideile. Poate ca de cele mai multe ori am avut de suferit ca am incercat sa spun de ce nu este bine, ce este gresit, ce nu imi place, daca taceam, acum eram mult mai departe. Cineva, mi-a dat un sfat pe care o sa incerc sa il urmez: atata timp cat avem ceva rau de spus despre cineva, trebuie sa zambim diplomat, iar atunci cand avem ceva bun, sa facem acea apreciere din adancul sufletului nostru.
Ma gandesc ca nu e corect, dar poate ca un pic de dreptate exista. Nu putem schimba noi lumea, nu putem schimba oamenii, nu ii putem face la fel pe toti, putem doar sa tacem, sa ii lasam sa isi dea seama, ca in sufletul fiecaruia exista un erou.