Eram în ultimul an de liceu şi habar nu aveam ce vreau să fiu în viaţă. De fapt aveam un caiet în care îmi notam câteva meserii pe care le-aş fi urmat, dar nu găseam echilibru între avantaje şi dezavantaje. Mă gândeam la psiholog, dar nu aveam înclinaţie spre aşa ceva. Apoi la vreo academie de poliţie, dar uram tot ce ţinea de ordine şi prostie. Jurnalismul era cel ce îmi plăcea, dar nu mă vedeam capabilă să îmi înving timiditatea pentru o aşa meserie.

Aşa le-am luat pe rând şi am învăţat, alergat, citit pentru fiecare în parte. O să mă opresc asupra academiilor de poliţie. Visam, ca încă 30% de la mine din clasă că o să ajung femeie ofiţer. De fapt, nici măcar nu visam, doar mă gândeam că nu o să fiu vreo ratată fără loc de muncă după terminarea facultăţii. Aveam în familie cazuri de reuşită în domeniul ăsta, pe frate-meu, doar că el avusese norocul să fie pe tehnic şi făcuse o academie din care învăţase multe în IT, iar eu voiam să merg să fac instrucţie prin munţi (a nu se citi „voiam” – ci doar asta puteam, că eram pe filologie).

Dimineaţa – prin pădure

Prima dată am învăţat pentru Academia de Poliţie de la Bucureşti. În somn îmi repetam anii tratatelor încheiate între ţările fantomă ale istoriei şi descoperirile care între timp au fost schimbate de interese politice, iar ziua bântuiam zonele periferice din oraş cu saci de nisip pe la picioare, cretă, ruletă şi alte instrumente care să îmi asigure reuşita sportivă. Detestam fiecare dimineaţă în care îmi socoteam progresele de pe o zi pe altă. Pădurile de la iesirea din oraş îmi deveniseră prietene pentru pământul moale pe care alergam, fără să îmi mai tocesc genunchii pe asfaltul tare din oraş. Trecusem la o etapă în care nu mai gândeam dacă o să pot face asta toata viaţă, doar mergeam cu ochii închişi să urmez scopul stabilit. Mi-am schimbat opţiunea apoi, tot pentru o academie, dar de data asta cea de la Sibiu a Forţelor Terestre. Am auzit de ea la o defilare de 1 decembrie şi mă încânta ideea că pot schimba istoria cu psihologia, cea din urmă fiind proba obligatorie la Sibiu.

Antrenamentul era în mare acelaşi. Doar că aici cunoşteam fete care erau deja studente acolo. Îmi povesteau cum săpau gropi în munţi să se ascundă de grenade sau cum alergau cu puştile prin noroi şi ploaie, cu bocancii greoi, zeci de kilometri. Mai că plângeam numai când mă gândeam că o să renunţ la muzică, filme, cărţi, scris, ceai, doar ca să alerg ca nebuna pe munte. Eee, dar ştiam ce vreau să ajung: femeie ofiţer.

Pirueta dezbrăcatei

Nu mi-am schimbat opţiunea, deşi îmi vedeam viaţa terminată. Fără strop de bucurie, doar siguranţa unui amărât loc de muncă. Nici nu ştiu ce gândeam în acele momente, dar continuam să fac asta. Mi-am făcut dosarul. Prima lovitură am primit-o la dosarul medical când am dat de un doctor în faţa căruia trebuia să mă dezbrac, iar el, lipsit de milă, mă punea să fac piruete pe mocheta murdară din cabinet. De parcă roşeaţa de pe faţa mea nu era vizibilă şi nu meritam puţin mai multă atenţie. Când dădeam să mă îmbrac, auzeam un ţipăt de superioritate „Îţi dădui eu voie?”. Şi aşa am trecut prin fiecare cabinet, de data asta îmbrăcată, să îmi verific capacităţile mintale, cariile, problemele ginecologice, pielea, oasele, plămânii, inima şi ce a mai rămas din corpul meu.

Am trecut cu bine de proba medicală şi măcar reuşita unui astfel de test, mai întâi psihic pentru orice om normal, mi-a dat speranţă că sunt pregătită să alerg cu puşca prin nămol şi printre grenade. Am învăţat pentru academie şi bac în acelaşi timp, am alergat, pentru mine şi pentru instrucţia ce mă aştepta, luni întregi, şi am aşteptat ziua cea mare. Când aveam să merg la Breaza pentru probele psihice şi fizice.

Abia de aici începe adevărata poveste a femeii-ofiţer. În partea a II-a