Prea multe definitii pentru cuvantul fericire. Prea multe filosofii in care fericirea este definita ca uitarea nefericirii, in care fericirea este un termen generalist si atribuit tuturor.

Gresim cand incercam sa ii facem fericiti pe ceilalti, facand ceea ce ne face pe noi fericiti. Poate ca cea mai grea si importanta lectie pe care am invatat-o pana am a fost ca fiecare isi vede de interesul propriu si fericirea fiecaruia depinde in mare parte de el.

M-am gandit la cateva exemple si am constatat ca fericirea nu este nimic altceva decat placere: placere fizica, placerea de a obtine ceva, placerea de a fi cineva, placerea de a face ceva. Dar placerea pe culmile ei cele mai intalte.

Fericirea unui avar: banii.
Fericirea unui politician: puterea.
Fericirea unui parinte: copilul.
Fericirea unui blogger: comunitatea formata.
Fericirea unui adolescent: iesirea in evidenta.
Fericirea unui altruist: binele altora.
Fericirea unui gradinar: florile.
Fericirea unui emo: Tokio Hotel

Ce s-ar intampla daca i-as oferi unui avar un cd cu Tokio Hotel, daca unui politician i-as impune sa isi doreasca binele celorlalti, daca unui parinte i-as da flori la schimb cu copilul, daca l-a obliga pe adolescent sa isi faca o comunitate, fara sa mai aiba dubii si sa isi aleaga alti prieteni, iar pe pe fiecare blogger l-as mitui cu bani in loc de popularitatea si prietenii castigati in acest domeniu?
As reusi sa ii fac pe toti nefericiti.

Uneori fericirea noastra nu este nimic altceva decat nefericirea altora. Incercand sa ii facem pe toti fericiti, nu reusim decat sa facem foarte multa nefericita.