De 21 de ani fac Paştele la ţară, într-un sat situat la 70 de kilometri distanţă de Craiova. În timp, s-au schimbat multe: satul s-a rărit considerabil, băncile odată neîncăpătoare sunt acum doar lemne goale, cei mai mulţi se numără în lipsă, iar ceilalţi îşi aminesc de ce a fost odată.

Doar un lucru nu s-a schimbat: naivitatea. Sunt oameni care cred că poate fi mai bine, că satul o să reînvie, că cineva îi poate scoate din starea de moleşeală fizică şi psihică. Sunt bătrâni care nu înţeleg nimic din dezbaterile televizate, dar reţin mesajele simple. Cele care le promit lor, ceva personal. E de înţeles în rândul unor oameni care nu mai au nimic, nici măcar persoana cu care au trăit o viaţă. Perechi mai sunt puţine, unul câte unul visează ori la reînvierea pământească ori la cea cerească.

De cea pământească, în satele din Dolj, s-a ocupat Dan Diaconescu. Într-o campanie în care şi-a ales publicul bine, a transmis mesajele potrivite şi a promis multe. Aşa am aflat Paştele ăsta că pentru satul meu mai există o speranţă. Am aflat de la ei, bătrânii care speră, de un Dan Diaconescu care nu minte, care e al poporului şi care îi poate aduce pe tineri înapoi în sate. Promisiuni pe care şi alte partide le fac, dar cu care lumea de la sate nu se identifică.

Politicul, în satele româneşti, rezistă prin cumpărarea de naivitate. Fără costuri materiale ridicate. Doar promisiuni bine structurate. Sunt fericită că ei mai cred în ceva. Sunt nefericită că au ajuns să creadă în el. Şi sunt curioasă cât va mai rezista politicul prin naivitate?