Omul este intr-o continua dezvoltare, intr-o continua gandire si o continua traire dupa scheme fixe. De-a lungul timpului, omul si-a redus singur din drepturile de libertate. Am ajuns intr-o societate in care traim numai dupa tabuuri. Mereu viata noastra este delimitata de doua coloane lungi si neterminabile: Ce e bine si Ce nu e bine!! Poate ca este oarecum bine ca omul sa isi puna anumite limite in gandire si in fapte, insa sa stie ca uneori sa se apropie de acele limite.
Ma gandesc pentru ce facultate sa optez. Fiind la profil de filologie orizontul meu este destul de restrans: de baza ar fi Academia de Politie, ar mai fi Dreptul, Relatii Internationale, Stiinte Sociale, si inca vreo cateva facultati. Problema este ca In Craiova piata locurilor de munca este destul de redusa, facultatile nu sunt tocmai la nivelul asteptarilor, pentru ca pur si simplu nu s-a investit in asa ceva si cei care fac o facultate aici sau in orice alt oras mai mic in care nu se investeste, raman pur si simplu cu diploma in mana. M-am gandit mult si o sa aleg Timisoara sau Bucuresti..asta e sigur. Ma tot gandeam cat de scump este sa traiesti ca student in unul din cele doua orase, sau in Cluj, unde este la fel de scump ca si in capitala. Ma gandeam ca nu se stie daca atunci parintii mei vor avea posibilitatea sa imi plateasca toate cheltuilile, facultatea, drumurile, banii de buzunar etc..Am stat m-am gandit ceva luni la chestia asta, pana cand a venit vara si m-am angajat 3 luni. Desi dupa un timp incepe sa ti se urasca si sa vrei doar sa stai acasa, nu era bucurie mai mare sa raspund: nu imi trebuie bani de iesit, mai am din salariu.

Facand o conexiune intre trecut si viitor, cred ca este aceeasi situatie. Nu putem renunta la ce ne dorim, nu ne putem ascunde in spatele lenei si fricii, spunand: nu merg la facultate in orasul x pt ca nu am posibilitati. Deja bursele pentru studenti au crescut considerabil, deja locurile de munca in domeniu facultatii s-au diversificat, deja la facultate suntem oameni maturi sa putem face fata vietii. Oricum, sunt sigura ca facultatea nu o voi face sub aripa parintilor. Atunci cand suntem intr-o situatie in care avem banii limitati, invatam sa apreciem valoarea lor, invatam sa stim sa ii investim, invatam sa ne comportam in societate si ne indreptam spre formarea noastra si spre formarea unei familii.

Ma uit de multe ori la prietenii mei care au peste 20 de ani si inca locuiesc cu parintii, inca le cer bani de bilete pentru autobuz, bani pentru iesit in oras cu o fata, bani pentru haine etc. Este normal ca parintele sa te sprijine pana te formezi, dar nu este normal sa refuzi sa te formezi. Poti face foarte bine o facultate, poti sta cu chirie la inceput, poti munci cu norma redusa, sau doar sambata si duminica. Sunt atatea posibilitati in fata carora inchidem ochii de frica de a da de greu. Sunt convinsa ca in primele luni in care o sa fiu departe de casa si o sa am o suma mare de bani, o sa rabd de foame dupa primele trei zile, dar sunt sigura ca dupa 2 luni dupa ce fac greseala asta, a 3a luni stiu sa mi-i calculez corect. Ma tot gandesc ce ar insemna 4 ani de facultate, sa stiu ca si invat, si muncesc si am si rezultate. Adica raportul sta cam asa: 4 ani mai grei in care trebuie sa muncesti un pic, plus 2,3 ani pana gasesti un serviciu bun si reusesti sa te perfectionezi, apoi de la 27 de ani pana la 70, 80 etc…:D sa traiesti doar ca sa te perfectionezi in domeniu, nu sa muncesti doar ca sa iti castigi existenta. Ma intreb daca in intervalul de varsta in care un om poate asimila si invata atat de repede(15-20-25 de ani) refuza sa profite de aceasta posibilitate, plus ca la varsta asta nu prea avem multe obligatii, ma intreb restul vietii ce o sa putem face, daca nu suntem independenti material. Cred ca oricine se poate stradui cativa ani, pentru zeci de ani. Cand vad multi copii care zic: nu pot, asta e , sunt prost, ma apuca pur si simplu tristetea. Aceasta este varsta cand ne formam, nu cand cedam.

Tocmai ce am vorbit cu o prietena despre subiectul acesta. M-a intrebat cum este sa lucrezi, si i-am zis ca e o mare, mare satisfactie, mai ales cand vezi ca munca ta da roade si poti fi cel mai bun in domeniu. Mi-a spus ca si-ar dori si ea tare mult, insa fiind singura la parinti, si crescuta de mica in puf, i-au zis ca o sa ii dea salariu dublu pe care l-ar castiga numai sa stea acasa, sa nu stea in picioare sa vada ce e aia munca. Ea tot incearca sa ii convinga ca isi doreste asta, insa ei refuza sa accepte, zicandu-i ca are toata viata pentru a munci. Pe o parte s-ar putea sa aiba dreptate, dar pe de alta parte mi se pare ca gresesc atat de mult ca nu ii permit, macar un interval de timp, sa simta ce inseamna sa traiasca pe banii ei, sa fie pur si simplu independenta. Mi-a zis ca ar vrea sa traiasca in occident, are 18 ani, sa aiba si scoala, si serviciu, si parintii doar sa o sprijine moral, poate atunci s-ar simti implinita.

Ar fi atat de multe pareri si subiectele legate de acest articol, dar nu vreau sa devina unul plictisitor, asa ca in incheiere o sa scriu ceva ce tine strict de parerea mea personala, de fapt este mai mult un sfat. Desi este o idee cam pesimista, este reala si de ajutor. Atunci cand ne intemeiem o familie, oricat de frumoasa si de invincibila ar parea aceasta relatie, nu se stie timpul cum poate schimba omul, relatia, caracterul, asa ca este bine ca fiecare dintre parteneri sa fie cat de cat independent material, sa stie ca daca va fi vreodata sa se termine, are un loc al lui unde se poate retrage, nu sa fuga plangand la mama, asa cum sunt obiceiurile in Oltenia ca baiatului sa i se lase toata averea, iar fata sa fie trimisa sa isi gaseasca barbat cu apartament, masina etc… Cred ca nici o fata nu ar trebui sa accepte sa isi intemeieze o familie, fara nici un suport material, fara nici o satisfactie in cariera, si doar sa accepte sa faca parte din emblema familiei din Evul Mediu: femeia la cratita!