Poate ca pentru marea majoritate a vedea Europa este doar un plan de vacanta realizabil in orice clipa. Pentru mine insa, acum 3 ani, era ca un vis indepartat stampilat de cateva nume reprezentative: Budapesta, Viena, Paris, Barcelona, Milano, Andorra, etc. Din fericire, printr-o sansa pe care liceul mi-a oferit-o, am avut ocazia de a petrece cateva saptamani in acest Occident pe care il consideram salvarea nationala.

Imi amintesc ca eram la granita Romaniei cu Ungaria si fara sa ma pot stapani imi curgeau lacrimile (poate e prea sentimentala fraza, dar exact asa s-a intamplat). Nu stiu daca din cauza ca imi era teama de nou, nu stiu daca pentru ca deja mi se facuse dor de casa, sau pentru ca stiam ca nici macar nu am telefon sa imi pot suna parintii. Cert este ca plangeam ca un copil ce nu se putea stapani. Am ajuns in “lumea buna” si pe langa celebrele exclamatii de “wow” (desi poate nu era chiar ceva iesit din comun, mai ales ca prima vizita era in Budapesta unde am ramas uimiti de… Dunare) ne simteam deja altfel stiind ca suntem intr-o lume civilizata. Am fotografiat tot ce se putea, de la cladiri darapanate si fara pic de simt estetic pentru arhitectura, pana la taxiurile “bengoase”, cum obisnuiam noi sa le numim, in comparatiile cu Tico si Cielo de la noi din tara. Hotelul in care am fost cazati era si el dintre cele mai rafinate, avand conditii si ustensile pe care cu greu stiam sa le utilizam: vazusem cred pentru prima data un uscator in baie. Saptamanile s-au continuat cu vizite in orasele mentionate anterior, care pentru mine erau doar ilustratii de neimaginat ale unei lumi perfecte.

Ajunsesem sa cred ca acolo este aurul omenirii si ca in jurul pasilor pe care ii strabat se contureaza lumea perfecta pentru oricine. Hotelurile erau de vis, scolile aveau cantine cu mancare aproape la fel de buna ca cea gatita acasa, doar cu alte specialitati care gustau ciudat (carne de cangur?), aveau bar in liceu, sala de lectura, afara parcare pentru scutere si biciclete, dar si pentru masini. Strazile erau impecabil de curate si armonios amenajate, marcate piste de biciclete des utilizate (domnii in costum cu servita care mergeau pe bicicleta la serviciu ii priveam ca pe niste specimene “occidentale). Parca si supermarketurile lor erau mult mai prietenoase, desi se intampla sa nu inteleg nimic din ce vorbeau vanzatoarele, tot ma simteam bine sa stiu ca am de-a face cu o lume atat de bine cotata.

Ajunsa la corespondenta mea, mai ca era paradisul pe pamant. Aflasem ca sta la tara, si dezamagita initial, am descoperit un sat de vile mai ca in vise, cu piscine, parcari subterane, garaje pentru fiecare masina, mansarde bine amenajate, gradini si sere. Primisem camera cea mai frumoasa, doar ca ma incurcam in numarul lor de camere si bai disponibile. Ba mai mult, atat de straine imi erau toate aceste “bunatati”, incat sucul pe care mi l-au oferit la micul-dejun l-am considerat a fi stricat. Gustul lui era acrisor, iar el era foarte consistent (ma gandeam : “da astia Fanta sau Cola nu au?”. Ce suc la pliculete mi-or fi dat?) El era de fapt suc natural, stors din nu stiu ce fruct. Bucataria lor era cat apartamentul meu, iar sertarele de sus erau pline cu tot felul de dulciuri : napolitane, ciocolatele, chipsuri, dropsuri, bomboane, jeleuri, croisante, si tot ce isi poate dori cineva la primele ore ala diminetii. Totul parea a fi perfect, chiar si distractia de la Futuroscope sau calatoriile pe marginea marii. Baile in miez de noapte in ocean erau de vis, iar escapadele in cautarea unei discoteci si mancarea unei pizza pareau rupte din telenovele siropoase cu printi si printese. In Barcelona fiecare copac parea sa aiba o insemnatate, sa nu mai vorbim de Coasta de Azur a Frantei si cafenelele de fite din Milano.

Mi-am adus aminte de toate aceste minunatii si am realizat ca de fapt m-am nascut in locul potrivit. Dincolo de cele scrise si povestite mai sus, venirea in tara a fost o mare eliberare, iar ascultarea unui radio romanesc a fost ca un semn divin.
Puteti sa considerati ca de fapt este ipocrizie sa vrei sa traiesti in Romania, insa dincolo de o situatie financiara mai buna acele tari nu ne pot oferi nimic. Cel putin nu mie.

Ne-am obisnuit si format intr-o lume care, buna sau rea, ne apartine in intregime. Poate ca mancand in Franta melci scosi din ocean, iti vei dori o bucata de carne de porc proaspat taiat in ajun alaturi de toti cei dragi tie. Poate ca in loc de acel pahar de suc natural stors cu mare grija, iti vei aduce aminte de tine si nebunii din cartier atunci cand cumparati o sticla mare de Cola la 2 l si o savurati pe banca in fata blocului sau pe scarile din blocul vecin. Poate ca Dunarea din Budapesta inceteaza sa ti se mai para minunata si iti amintesti cu regret de clipele in care plecai cu caruta bunicilor, dis de dimineata sa faci o baie in Dunare si sa te intreci cu tovarasii tai la inot. Poate ca nici masina de lux cu care te vei plimba nu va compensa momentele in care ti s-a oprit Dacia in intersectie, iar apoi, aranjat la camasa, te-ai dus la un majorat si le-ai povestit ce minunatii a mai realizat masina ta. Poate ca nici eleganta televiziunilor de acolo nu te vor face sa ii uiti pe Diaconescu, Bahmuteanca si Capatos. Poate ca Sarkozy e mai putin interesant decat Basescu si ti se va face dor de valma din tara ta. Poate ca excursiile la munte nu au nimic interesant si stai si te gandesti la partia de la Ranca, Streaja sau Predeal si stii ca era o bucurie de neimaginat sa iti faci bagajele si sa te urci intr-un tren personal darapanat care sigur va avea si intarziere. Poate ca nici pizza aceea gustoasa din Milano nu va gusta ca acea pe care o mancai cand erai rupt de foame si impreuna cu cei cu care vedeai un film puneai mana pe telefon si comandai una.

Poate ca o vacanta acolo este minunata, poate cativa ani de trai sunt frumosi si ii apreciezi din plin, ba mai mult vii mandru si dornic de a implementa ce ai vazut acolo. Insa sunt sigura ca si tu vei realiza ca Occidentul este departe de a fi casa ta.