Inainte de a intreba daca mai exista minuni, imi pun intrebarea daca mai exista cuvinte?
Am nevoie sa stiu daca mai exista acele cuvinte de alint sincer, acele cuvinte dezinteresate din partea celor care te cunosc, sunt curioasa daca oamenii pot trai si fara cuvintele tale.

Cred ca cel mai frumos, dar si dur lucru pe care l-am invatat este acela ca in viata nimeni nu este de neinlocuit. Desi desigur am semnele mele de indoiala: de exemplu un parinte nu poate fi inlocuit nici cu 10 frati, un frate nu poate fi inlocuit nici cu 100 de prieteni, iar un prieten nu poate fi inlocuit nici cu … x numar … de amici. Asta daca stim ce inseamna conceptul de prietenie.

Minunile sunt cele in care credeam, dar refuz sa le mai numesc minuni. Departe de a ne gandi la contextul biblic, ma gandesc daca a avut loc vreo minune in viata mea. In mod sigur nu, sau nu am stiut sa o conotez ca pe o minune. Tot privind la televizor zilele astea si vazand ca oamenii mor din cauza gerului, altii din cauza cutremului, unii mai au putin si sunt in stare de crima pentru o functie puternica, oare viata in sine nu este o minune?

Stiti povestea lui Iov? Oare cum a realizat el ca nu avem dreptul sa ne luam viata oricat de greu ar fi, iar noi, care avem totusi conditii decente, sa nu stim sa o apreciem?

Pentru mine iubirea, fericirea, banii nu mai sunt minuni. Poate pentru altii da. Pentru mine viata e mult mai importanta pentru a imi bate joc de ea. Stiu, am 18 ani si as vrea sa am si eu un Bmw ca al vecinului, cu care a venit din Italia. Insa tot intr-un bmw erau si acei 5 tineri care au intra acum cateva sambete intr-un stalp iar de atunci zac intr-un spital impanzit de parinti si rude. Poate ca mi-as dori ca in noaptea asta sa fiu in avion spre New York, iar peste o saptamana sa dau o tura si prin Africa. Dar din nefericire mama nu e directoare la banca din cartier, iar tata inca se mai gandeste daca sa preia afacerile lui Popeci. Pana atunci insa nu imi permit.

Dispunem de prea multe lipsuri artificiale si tindem sa credem ca noi suntem tot. Ne plafonam de gandul ca nu suntem apreciati la adevarata valoare si singurul nostru scop e de a ne face cunoscuti: fie ca suntem blonde si brunete si iesim cu Mutu intr-o seara, fie ca dam mii de tweeturi pe zi doar ca sa ne ia lumea seama, fie ca injuram si scuipam pe strada seminte sa ni se faca observatie. Avem nevoie sa fim cunoscuti? Avem nevoie sa avem? Inainte de a subestima patul in care dormim si supa calda pe care o mancam seara, ar trebui sa vedem cu totii asta:

Viata in sine este o minune indiferent ca suntem cunoscuti, anonimi, inlocuiti sau de neinlocuit. Inainte de a trai pentru ceilalti trebuie sa traim pentru noi.

“Vă amintiţi ce povesteşte Dostoievski despre minutele petrecute în faţa plutonului de execuţie? Despărţise, dacă ţin bine minte, acele minute în mai multe părţi. O parte pentru a-şi lua rămas bun în gând de la prieteni. O parte pentru a-şi aminti viaţa. Şi o parte pentru a privi cum soarele pe tabla unei cupole… Poate că trebuie să simţi sudoarea morţii ca să înţelegi, într-adevăr, cât de frumoasă e o cupolă care străluceşte. Pe care, altfel, o priveşti întrebându-te cât e de veche sau în ce stil e construită. Sau pur şi simplu n-o observi deloc. Şi poate că e o lege a compensaţiilor în toate. Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul? În schimb, unul ca mine trebuie să creadă că orice rău are o limită. Inclusiv pustiul…” [Octavian Paler - Viata pe un peron]