Am scris mai demult un articol cu prieteni falsi, un articol pueril, intr-un moment in care consideram prietenia a fi cel mai important lucru. Acum cand il citesc ma apuca in acelasi timp si rasul si plansul, mi se pare atat sincer cat si idiot, simplu si fara sens.

Nu are prea mare importanta ce scrie in el, ci comentariile pe care le-am primit, despre care am mai vorbit aici. Majoritatea sunt de la adolescenti, zic eu ca pana in 15 ani dupa sinceritatea cu care isi povesteau intamplarile, insa este primul articol la care am adunat povesti. Fiecare si-a spus povestea, cum l-a mintit prietenul/prietena, cum o prietenie s-a transformat intr-o dragoste de durata si cum oamenii se despart din cauza orgoliilor. Revenind la varsta celor care au comentat, acesti copii au nevoie de intelegere si de afectiune, din moment ce au preferat sa isi povesteasca oful intr-un spatiu virtual. Eu vad lucrurile in felul urmator: parinti care aparent vad in internet un posibil dusman al copiilor lor, insa in acelasi timp ei ii imping sa stea cat mai mult timp acolo, sa ii creeze comunitati si sa capete nevoia de care duc lipsa.

Imi amintesc de mine si de marile mele “drame”. La 13 ani aveam impresia ca mi se intampla cele mai urate lucruri din lume, credeam in melodii si filme de dragoste, aveam impresia ca nimeni nu ma intelege, in momentul acela ma destainuiam unui jurnal (nu utilizam internetul pe atunci), aflam tot ce voiam despre cei din jur prin intermediul oracolelor. Parintilor mei, asa cum consideram si noi acum, li se pareau niste prostii suferintele mele si nu au incercat niciodata sa se coboare la nivelul meu, ca si cum ar intelege ca pentru mine era important, asa s-a creat oarecum ruptura in comunicare. Se pare ca si eu le-am preluat mentalitatea, din moment ce de fiecare data cand primeam un mail la acest articol in care o adolescenta povestea cum pentru ea e sfarsitul lumii ca prietena cea mai buna, careia ii povestea orice nu o mai baga in seama, ma bufnea rasul si ma gandeam ce probleme minore si prin cate mai are sa treaca.

Acum incerc sa iau in serios si sa ma gandesc ca nu numai ce traiesc eu acum e important, iar povestile celor mai mici decat mine sunt minore. Incerc sa ofer intelegere, pentru ca nu vreau ca ai mei copii sa se destainuie unui monitor, unui spatiu fals. Nu stiu daca e ceva mai rau decat sa ajungi sa nu iti cunosti copilul, sa nu stii ce nevoi are si sa ii oferi cu totul altceva decat si-ar dori.

Incerc sa imi amintesc care a fost prima mea simpatie. Cred ca un vecin din blocul alaturat, prin clasa 1. A voastra?