Nota mea:

Pe cat de mult imi plac filmuletele cu Mr. Bean (Rowan Atkinson), pe atat de mult m-a dezamagit Johnny English Reborn.

Filmul este lipsit de originalitate, previzibil si cu glume de 2 lei. Am vazut si primul Johnny English, cel din 2003, insa a trebuit sa vad trailerul, ca sa-mi aduc aminte cu ce a fost. Sunt sigur ca si cu asta se va intampla la fel.

Trec astăzi pe lângă ING-ul din zona în care locuiesc și în fața băncii zac 6 maidanezi, o bucurie pentru clienții care vor să intre în clădire. Ma apropii îndrăzneață  si fac câteva poze la câini, așa pentru galeria personală (și poate pentru un tweet:D). Mă gândesc că poate e logic să trăim astfel, cu patrupedele în fața băncilor, în curțile muzeelor, lângă primării etc. Plec. Deodată, după mine, fuging, o angajată la ING  mă oprește: Stați! De ce ați făcut poză la banca noastră? Nu știam dacă să râd sau să mă închin. Îi spun că am fotografiat câinii și o întreb de când e interzis să fac poze în spațiul public. Fără să zică nimic, se întoarce și pleacă.

Morala: Fie ING-ul cât de bun, mai are și câini nedresați.

Fabian Gaete Maureira este un chilian inzestrat cu un talent deosebit la pictura.

Uitaţi-vă la poza de mai jos şi ghiciţi: unde a fost Băsescu în direct prin telefon?

Răspuns corect: Realitatea Tv. Doar că cei de la Antena3 au preluat aproape integral intervenţia telefonică a lui Băsescu de pe Realitatea, au personalizat cu culorile postului căsuţa în care era specificat telefonul în direct. Şi ca să evite să se vadă culorile studiolui Realităţii, difuzau imagini cu Smurd. E adevărat că, din când în când, câteva secunde, se specifica sursa realitatea tv. Concluzia? Pe Twitter apăruseră aseară mesaje că Băsescu e în direct la Antena3.

De fapt contextul e ăsta:

Întrebarea e dacă ăsta e furt sau nu?

Acum o jumătate de an am primit cadou un Galaxy S. Era telefonul momentului şi aproape că îmi era ciudă că îl are atâta lume, şi nu putea fi doar al meu, la cât îl îndrăgeam. Bineînţeles că nu m-am bucurat mult de „noutatea” lui, că au apărut Galaxy S Plus, Galaxy S2, HTC Sensation, HTC Desire HD, iPhone 4, iPhone 4S etc – la doar câteva săptămâni sau luni după ce căpătasem primul meu smartphone.

Doar că nu au apărut doar ăştea. Ci multe altele. Pe care le vedem în reclame, în oferte, în reviewuri, în teste. Care au zeci de versiuni de android, bada, windows etc. Care au opţiuni de updateuri, care au variante beta sau variante oficiale. Au apărut şi siteuri care te învaţă să faci root şi bineînţeles programe prin care să finalizezi operaţiunea.

Probabil economic e bine, probabil individual e plăcut să ai de unde alege şi să ai bani să cumperi ce e mai nou. Dar psihic, eu mă simt depăşită. Pentru că nu mai avem timp să ne bucurăm de un produs, că deja a apărut altul mai bun. Nu ne putem bucura de aplicaţii şi jocuri, că ele sunt proiectate pentru componente mai performante. Nici măcar social nu ne simţim mai importanţi, în jurul nostru fiind alţi zeci de mii de utilizatori cu aparate mai performante. Toată această evoluţie a smartphone-ului să aibă, să zicem, 2 ani.

Îmi amintesc de primul telefon prin clasa a VIII-a. Era primul cu cameră integrată, un Siemens MC60, care timp de un an şi mai bine a fost cel mai bun telefon de pe piaţă. Apoi, în primul an de liceu, am avut un Motorola din acela cu clapetă, dar deja apăruse altul mai bun, Lg Chocolate. Prin clasa a X-a am luat şi primul telefon în rate, un Nokia 6288, bineînţeles fără să ştie ai mei (deh, adolescentă fără minte). În clasa a XII-a am avut un E51, primul telefon cu wireless (dar de unde wireless?). În orice caz, cu sacrificii mari (banii de meditaţii, banii de ieşit, banii de film etc) am avut cam cele mai bune telefoane care erau în momentele respective (nu le aveam doar eu, erau şi ale fratelui, le cumpăram amândoi, le folosea el până se plictisea de ele, mi le dădea mie pe cele vechi şi el îşi lua ce apărea nou).

Acum, după un ochi aruncat pe piaţa telefoanelor, nici angajat la Finanţe să fiu şi nu aş putea să fiu în pas cu tehnologia. Nu e rău că e varietate şi concurenţă, dar sunt prea multe. Şi prea scumpe. Şi prea atrăgătoare pentru iubitorii de tehnologie ca să fie necumpărate, doar că nu mai putem să fim în pas cu ele. Şi exemplul telefoanelor este doar un caz particular. Putem vorbi de televizoare, plasme, tablete, laptopuri, monitoare, procesoare,  aparate foto, obiective pentru aparate, tastaturi, mousi, frigidere, aspiratoare (acum câteva zile am văzut şi eu primul aspirator robot într-un hypermarket) etc.

Ştiu că sunt proiectate ca să ne uşureze traiul, dar cu dorinţa noastră de nou cum rămâne?

Sursă foto

via

Nota mea:

Larry Crowne este filmul la care speram să îmi reamintesc ce înseamnă comedia. Din păcate, Tom Hanks nu este deloc inspirat ca regizor, de aici şi eşecul filmului ce îl are ca protagonist alături de Julia Roberts. Larry Crowne este un bărbat de vârstă medie, care îşi pierde locul de muncă pentru că nu are facultate. Atunci decide să îşi reia studiile la un curs de comunicare, predat de Mercedes Tainot (Julia Roberts), o profesoară sătulă de profesia ei şi cu un mariaj aproape destrămat. Cei doi se îndrăgostesc şi filmul are happy end (nu există suspans, aşa că vă dezvălui liniştită finalul:d)

Cu toate că este un clişeu cap-coadă, filmul merită văzut pentru rolul total neobişnuit pe care îl are Tom Hanks. I-am dat notă de trecere pentru că oricât de prost ar fi un film, Tom Hanks şi Julia Roberts rămân doi imenşi actori. Cu toate astea, am curaj să pariez că va candida la cel mai prost film al anului. Ca să vă faceţi o idee, e ca şi cum Tudor Gheorghe ar face reclamă la farmacia Catena.

Am fugit de sărbători în capitală. În acea capitală a României în care ţigările de contrabandă se vând oriunde. Stăteam în staţie în Piaţa Reşiţa să vină autobuzul şi o voce groasă m-a certat că m-am poziţionat greşit: “dă-te mamă de aici, că vindem şi noi ţigări”. Era o ţigancă (nu, nu vreau să zic doamnă îmbrăcată în fustă lungă de etnie rromă) cu pachete de toate sortimentele, mărimile şi culorile, care ruga trecătorii: “ţigări, avem ţigări”. A doua zi, în aceeaşi staţie, doi ţigani, cu vreo 10 pachete prinse în elastice de bani, întrebau, grăbiţi, cine vrea ţigări. Clienţii fideli îi căutau cu privirea şi, odată observaţi, pachetele erau deja pregătite.

Ironia cea mare este că maşinile de poliţie patrulau, îi observau şi mergeau mai departe. Şi nu doar în Piaţa Reşiţa. Şi la Piaţa Sudului situaţia a fost identică. Probabil şi în alte pieţe. Întrebarea mea e: de ce nimeni nu face nimic? Oare poliţiştii, cei de la Garda Financiară, cei de la Anticorupţie, cumpără şi ei ţigări de contrabandă din pieţele bucureştene?

P.S. Am văzut acum câteva zile, pe Antena3, cum un comisar de la Garda Financiară căuta “turnători”, oameni care să îi spună unde se face evaziune fiscală. Domnule comisar, citiţi, domnule, blogurile!