via

Nici nouă nu ne vine să credem. Nu că facem patru ani, ci că ne-am amintit fix azi când am scris primul articol, demult, 19 decembrie 2007. Nu e cifră magică, nici de basme, nici tristă. E un 4 care ne defineşte şi pe care sperăm să îl adunăm cu multe alte numere de acum înainte.

Ne întrebăm cum de am găsit inspiraţie pentru cele aproape 1500 de zile de când existăm. Trebuie să mărturisesc că eu sunt leneşa blogului şi aproape, în fiecare dimineaţă când găsesc o scuză bună să nu scriu (examene, facultate, oraş etc), mă salvează Dan, care îşi face timp zi de zi pentru cititori. Cititori pe care îi cunoaştem aproape de la începuturi. De când ne criticau pentru greşelile de începători sau datul cu părerea aiurea, ori ne ridicau în slăvi cu câte un „speechless”.

Avem zilnic peste 1000 de vizitatori. Ne lăudăm pentru că ştim cât de greu se întreţine ceva în online. Trebuie să investeşti în tine ca mai apoi ceilalţi să îşi investească timpul în produsul tău, respectiv articolul de pe blog. Pare o joacă de copii care nu rezistă fără seriozitate. Nu rezistă cu scandaluri (îmi amintesc şi acum că o singură dată am scris ceva semi-rău de un alt blogger, iar Dan, vărul meu m-a certat că nu îi respect părerea – şi avea dreptate). Nu rezistă prin articole fabricate de alţii. Nu rezistă prin plagiat.

Spuse.ro nu este cel mai mare blog. Nici cel mai bun. Dar e al nostru. E nemanipulat. Nevândut. Nu scriem de bine despre companii pe care le-am criticat şi care acum le cumpără altora cuvintele. Scriem în schimb despre serviciile şi produsele care ne plac. Pe care le folosim. Scriem şi de rău: despre profesori, facultate, serviciu, politică, educaţie, sănătate. Că avem materie primă. Şi ne place să o transformăm în informaţie. Argumentată, că păreri gratis găsim pe întreg internetul. În toate limbile.

Aşadar, îţi spunem la mulţi ani, dragă blogule! Să ne trăieşti şi să le faci cinste cititorilor! Cu articole, că vinul îl dăm la 5 ani!

Cadou de la Bianca, cititoare şi prietenă de nădejde, care îmi trimite sms-uri când îi place sau nu ce scriem:

A trecut ceva timp de când noi, bloggerii craioveni, nu ne-am mai întâlnit. Blogatu ne trage de mânecă şi ne propune o întâlnire miercuri, 21 decembrie, ora 20:00, în No Limit Pub. Aşadar, dacă nu aveţi planuri de ski prin ţări străine sau nu mergeţi să mâncaţi şorici la bunici, ar fi frumos să veniţi. Invitaţia  este valabilă şi pentru twitterişti sau pentru cei care doar vor să bea o bere cu oameni faini.

Frumos ar fi să anunţăm cei care putem, ca să îi încurajăm şi pe alţii să vină. Eu una după astfel de criterii am răspuns invitaţiei de pe mail: “dacă mai vine lume, vin şi eu:d”. Aşa că putem confirma aici, pe twitter, facebook, mail etc.

Nota mea:

Cat noroc are regizorul Gary McKendry! La primul film regizat de el i-a avut in distributie pe Robert De Niro, Jason Statham si Clive Owen.

Killer Elite este un film numai bun pentru cei care vor sa-l vada pe Robert De Niro tragand cu mitraliera mai ceva ca Rambo. In rest, filmul este anost, banal si nu vine cu nimic nou. Bine, sunt constient ca fanii lui Jason Statham nu vor fi dezamagiti.

Singurul aspect pozitiv la film este ca devine din ce in ce mai bun spre final, deci, daca nu adormiti pana la jumatate, sigur prindeti si finalul.

Am obiceiul, bun sau rău, să îmi notez orice idee de articol. De cele mai multe ori însă genialitatea mă caută exact când sunt pe punctul să adorm, sau poate chiar în vis, când am vreo idee ce nu trebuie ratată. Şi am telefonul lângă mine, în caz că mă lovesc cuvintele şi nu le pot ataca, a doua zi, dimineaţa.

Doar că atunci când mă trezesc îmi amintesc, vag, că m-a vizitat inspiraţia în somn. Cu emoţia unui copil care îşi aşteaptă calificativul la matematică, apuc telefonul şi citesc. Dezamăgire. E doar un cuvânt sec care nu mă inspiră deloc. Şi care noaptea trecută mă chinuia şi măcina în cele mai crâncene detalii. Iar acum, acum nici să vreau nu pot să îl folosesc. Nici dacă fac de una singură brainstorming.

Ciudat e că unele notiţe sunt de-a dreptul tâmpite. Acum câteva zile am găsit scris cu litere mari “gradul zero”. Nu am destulă imaginaţie nici să descopăr la ce mă gândeam în noaptea aia, dară să mai scriu şi un articol. Plus că cele mai uimitoare combinaţii de cuvinte sunt în aplicaţia mea de notat idei pentru blog, viitoare articole care niciodată nu se concretizează. Am avut, la un moment dat, scris „femeie singură la bere”. Refuz să cred că am asemnea pofte în mijlocul nopţii cum nu cred că mă încântă ideea să ies într-un pub, de una singură, să cer o bere. Fără pahar, eventual.

Şi cum un rău nu vine niciodată singur (răul fiind lipsa concretizării ideilor geniale din somn) de câteva zile nu mai am niciun cuvânt din sutele pe care le aveam notate. Bărbaţii din casă, vrând să mă aducă la zi cu tehnologia, mi-au făcut un update la android şi fără să mă anunţe, toate aplicaţiile s-au dus pe apa sâmbetei. Chiar şi frumuseţile mele de idei. Sunt tristă când mă gândesc câte secunde de somn am pierdut în speranţa unui articol bun.

E deja 02:00 noaptea şi ideile mă caută. Nu pot rata şansă să îmi reîntregesc lista de cuvinte scrise greu şi uitate repede. Aşadar, somn uşor!

Urăsc reclama de la Romtelecom în care, un grup de puștani cu aripi de îngeri, colindă de zor în fața unor telefoane. Sau fetița simpatică cu geamantanul care trebuie să ne vorbească, în colind, de cei 59 lei pentru internet, televizor și telefon. În versuri, că florile dalbe nu se spun așa, blanc. La fel de urât e și Cerebel în reclama de la Vodafone. Îmbrăcat în Moș Crăciun, cu cana roșie, prezintă ofertele telefoniei ca și când, de Crăciun, trebuie să stai să vorbești la telefon. Nu să fii alături de cei cu care te îndeamnă Vodafone să vorbești. Pe sentimentalisme mizează și Cosmote. De sărbători, ascultă-i mai mult pe cei dragi. În rest, dă-i … (continuarea ne-o putem imagina).

Magazinele au prețuri de Crăciun. Și ambalaje. Gel de duș, șampon, parfum, frumos împachetate, cu sfoară roșie și plasa de cadou. Da, e soluția ”ideală” să arăți că îți pasă de cineva de Crăciun. Cinci minute drumul până la magazin și apoi, vâj, cadoul sub brad. De fapt, se poate da direct. Ce atâtea complicații cu ascunderea lui și bilețele cu numele celui pentru care l-ai cumpărat.

Prăjituri? E simplu. Cofetăriile îți fac ofertă specială. Ce contează că mănânci niște unt cu cacao în loc de creme de ciocolată. Sau foi aproape de plastic în locul celor scoase din cuptor. Dulce să fie. Dacă mai faci rost și de un ren de ciocolată, deja sfidezi puterea Crăciunului. E prea mult. Ne mulțumim și cu tăvile de hârtie pe care stau torturile cumpărate.

Bradul. Fiecare emisiune pe tema asta trebuie să ne explice cum să îl împodobim. Două culori maximum, anumite globuri și nu foarte încărcat. Nu contează că la grădiniță sau în clasele primare făceam pahare din ațe sau globulețe din castane pe care le vopseam și le prindeam în pom. Hârtia creponată. Câte figurine și câte ornamente am mai făcut. Dar dacă nu sunt la modă, ce să facem! Le uităm în cutii vechi în sertare sau le ducem la reciclat, ca să fim la modă.

Comerciali suntem şi noi oamenii. Chiar şi când scriem despre comercial. Creativitatea ne e ucisă de lipsa de imaginaţie a lumii în care trăim. Crăciunul e la fel, aproape, peste tot. În unele oraşe diferenţa o face doar culoarea partidului – care hotărăşte cât de lung e bradul. Dar, mai am o speranţa. Aceea că iubirea nu e comercială. Nu încă!