Mi-am dat seama ca am o adevarata problema cu plansul. Inca de mica, de cand ma mai bateam cu frate-meu, nu plangeam niciodata ca ma doare, plangeam doar daca nu il loveam si eu. Un fel de orgoliu din acesta. Tot asa am ramas si acum. Nu prea plang niciodata daca ma lovesc, sau daca patesc ceva. Plang doar cand imi e ciuda ca nu am facut ceva sau ca nu mi-a iesit. Plansul mai este prezent si la filme. Este destul de grav. Plang la majoritatea filmelor, chiar si comedie, chiar si la cele cu animalute. Nu ca as fi foarte sensibila, ca nu ma regasesc foarte mut in acest tip de oameni, dar chiar ma implic cand vad un film. Acum, problema ar fi lumea care ma vede plangand: la cinema, acasa, la cineva.

Cel mai jenant este la cinema cand este vreun film la care imi curg lacrimile si se uita atat cei din stanga, cat si cei din dreapta. Acasa mereu exista frate-meu sa rada de mine cum plang, dar mai rau este cand ma uit singura la mine in camera si mai intra cineva si ma intreaba speriat “ce ai patit”.

Cum nu toate filmele sunt lacrimogene, sigur sinuzita este de vina:D (Asa spun mereu!)