3 Opinii pentru “Propaganda, credinta, religie”

1. Ionut says:

   May 12, 2009 at 12:43 pm

   Doamne cat de tare e … ti-o fur!

   Reply
   • Dan says:

     May 12, 2009 at 1:46 pm

     Esti invitatul meu

     Reply
2. de gandit says:

   May 15, 2009 at 5:14 am

   Necredinţa noastră cea de toate zilele… – Noul Totalitarism Creştin (I) de Victor Potra

   Suntem într-un joc inegal în care de o parte a liniei se înghesuie apologeţi bătându-se pe crucea ce la dă dreptul să spună inepţii sub acoperirea credinţei, iar de partea cealaltă e gol. Oamenii decenţi se ascund prin colţuri, mintea deschisă la conceptul de alteritate a devenit un păcat şi-o ruşine. E plin de emisiuni credincios-plângăcioase – la Radio Cultural de exemplu, e plin de profeţi şi de închinări, de sfaturi cum să fii un bun creştin, de o propagandă imbecilizantă îndemnând la supunere, conformitate, cuminţenie prost înţeleasă (căci nu vreau să confund cuminţenia autentică a lui Noica sau Brâncuşi)… Iar de partea cealaltă a graniţei nu se ridică nimeni, nici măcar de sămânţă, un glas puternic să apere teritoriul din ce în ce mai restrâns al omului liber, explorând cu gândul fără restricţii cretinizante, fără ierarhii celeste care să ne structureze lumea înainte de a o cunoaşte…

   Cine ridică mânuşa pentru copiii obligaţi să facă religie în şcoli, cărora li se omoară întrebările înainte de a se naşte?… Cine le spune că Doamne-Doamne e o opţiune, nu o realitate obiectivă? Cine ridică o voce să-i apere să nu se întrupeze cretini înainte de a avea şansa de a se naşte spiritual, autentic, pe propriile picioare? Cine mai luptă împotriva totalitarismului religiei, acum, când partida a fost câştigată, şi banii şi puterea şi respectabilitatea şi cariera vin în România cu o aură moderat creştină, neapărat ortodoxă… Intelectualii blazonaţi sunt dresaţi, fac frumos la religie, mai ales ortodoxism, mai nou şi la politică.

   Nu sunt neapărat cel chemat să aprindă revolta faţă de călăritorii noştri spirituali, faţă de călăii mirărilor noastre, faţă de păduchii care ne drenează energia sufletească în ritualuri scălâmbe, în închinăciuni de automatism, în bisericisme ritualic obsesiv repetate, faţă de profitorii fără ruşine ai speranţei noastre de minune, de gând mai adânc, de mai bine, faţă de adunătorii de suflete supuse, de penitenţe, de renunţări, de îngrădiri şi reguli, faţă de cei ce ne dau binecuvântarea să-i slujim, să le spălăm picioarele, să le sărutăm mâinile, să le umflăm buzunarele, să le sacrificăm bunul nostru cel mai de preţ – discernământul…

   Nu sunt neapărat cel chemat, dar aş vrea să fiu măcar cel ce-l cheamă, ce-l anunţă, măcar Ioan Botezătorul… Vestitorul Celui ce dărâmă Casa Voastră… Şi băgaţi de seamă, templul vostru e putred, şi e prea gol locul din faţă ca să nu vă vină apocalipsa ipocriziei voastre pe cap taman când credeaţi că vă descurcaţi mai bine. Vă zornăie arginţii în cuvintele calpe, nu mai ştiţi nici măcar să vă îngrijoraţi, sunteţi deţinătorii adevărului universal, aveţi o turmă supusă bună de muls, tuns şi îndrumat, aveţi toate atuurile… Aţi uitat să vă temeţi! E plămada din care se-ntrupează furtuna, şi vreau să cred că sunt ameninţarea ei, măcar primul nor care să vă întunece fizionomiile greţos de senine. E timpul să stea cineva în faţa lăcomiei voastre de suflete, să vă spună cineva „Îndeajuns!”, v-aţi lăfăit destul, înapoi în cocină, lăsaţi credinţa să crească acolo unde năzuie cu adevărat şi lăsaţi-i pe cei liberi sa FIE!

   Chem pe cei ascunşi prin colţuri, de cealaltă parte a baricadei, supravieţuind cu crezurile ascunse, jenaţi de prostie şi în acelaşi timp speriaţi de virulenţa bolii numită religie creştină ortodoxă, să iasă din ascunzătoare şi să-şi strige dreptul la existenţă, la a fi altfel… Fiţi voi înşivă sau curând nu va mai rămâne nici un loc pentru libertatea de gândire, pentru spiritele neîngenunchiate… Nu mai e timpul decenţei şi delicateţei. În acest moment preopinenţii noştri sunt ca porcii în cofetărie: grohăie şi înghit tot, ucid viitorul nostru, ne imbecilizează copiii în şcoală, rânjesc la noi ca un prădător la o specie pe cale de dispariţie… Şi ne vânează… Şi ne obosesc, uneori până la convertire…

   Eu am obosit… să-mi văd doar de viaţa mea… să-mi instruiesc copilul acasă cum e cu Universul, cu stelele, cu sistemul solar, cu evolutia, să-l apar de tâmpeniile cele mai agresive care le învaţă la ora de religie – „o stea căzătoare, a bătut un înger din aripi”… Din fericire a învăţat la grădiniţă despre meteoriţi. Particulară, bineînţeles, ce vă închipuiţi, că învăţământul românesc de stat a scăpat la vreun nivel de contaminare… Am obosit să-mi văd doar de viaţa mea într-o lume strâmbă care o ia razna, e lumea pe care i-o las moştenire, şi mă ridic… Din letargie…

   Şi urlu:

   VREAU!

   Despărţirea dintre social şi religie, restaurarea moralei independent de credinţă, revalorizarea cunoaşterii în sine dincolo de acceptarea utilitaristă, promovarea gândirii deschise care poate judeca relaxat în termenii de posibil, dezirabil, adevăr alternativ, combaterea mitocăniei cultoide a lui corect – greşit, noi versus ei, demascarea celei mai mari escrocherii din istorie bazată pe speranţă şi în genere cotonogirea spirituală a tuturor deţinătorilor de adevăruri absolute cu tot cu adevăruri.

   Mulţumesc.

   Nu ştiu pentru ce…

   Acest articol a fost scris pe duminică, august 17th, 2008 la 6:54 pm şi este înscris în Eseu, Pamflet. Poti urmari orice raspuns la aceste articole prin intretinere RSS 2.0. You can leave a response, or trackback from your own site.

   Reply