Am descoperit twetterul acum cca 1 an, insa initial nu am fost atrasa de serviciile lui. Ba mi se parea inutil datorita numarului mic de caractere, ba nu vedeam cum as putea socializa acolo. Cu timpul, o data cu marirea “comunitatii” din care faceam parte, o data cu cresterea numarului celor care ma urmareau si pe care ii urmaream a inceput sa devina si pentru mine atragator.

Ma intrebam daca putem asocia cuvantul “prieten” unui serviciu online, care nu se bazeaza pe niciuna din caracteristicile prieteniei: cunoastere, intelegere, incredere, etc. Cu toate acestea, un exemplu concret mi-a demonstrat cat de util poate fi.

Aveam de realizat niste traduceri pentru o licenta. O prietena pe care o cunoscusem in ongul din care facusem parte si care statea cu mine in cartier terminase facultatea de Litere, sectia romana-engleza si ma rugase cu ceva timp in urma sa apelez la ea daca am vreodata nevoie. O sun si ii zic ca am nevoie de ajutor cu niste traduceri, imi spune ca e ok, stabilim pretul de 6/lei pe pagina de tradus din engleza in romana, fiind 20 pagini. I-am zis ca imi trebuie intr-o luna, gandindu-ma sa nu cumva sa o presez cu timpul. Imi promisese ca in cateva zile va fi gata, dar departe de acest gand, caci a trecut o luna si nici urma de traducere. Intre timp mai vorbisem la telefon, incepeam sa imi fac griji caci timpul trecea si termenul limita se apropia. Cu cateva zile inainte de data la care trebuia sa am eu textul tradus o sun si o rog frumos sa il faca, imi zice ca e aproape gata si ca mi-l trimite pe mail. O mai sun si zilele urmatoare, se apropiau si ultimele 2 zile. Imi promite ca mi-l da in noaptea aceea, ca l-a terminat dar nu e acasa. Ma suna apoi sa ne intalnim sa ii dau banii si ea imi trimite traducerea inainte sa plece de acasa. Stateam in acelasi cartier, dura 2 minute toata operatiunea. Rezultat? Tipa nu mi-a dat nicio traducere, in noaptea aia a plecat in Franta, toate telefoanele inchise dupa care un mesaj “am plecat si am uitat sa trimit traducerea. Imi cer scuze”.

Fortata de situatie, m-am apucat sa traduc eu, dar stiam ca va fi imposibil sa termin. Ideea care mi-a venit atunci a fost sa trimit o parte din document pe twitter si sa intreb cine ma poate ajuta sa il fac in 2 zile. S-au oferit sa ma ajute mai multe persoane, Biank89 fiind cea mai disponibila. In 2 zile mi l-a facut si mi l-a trimis imediat ce a putut.

Concluzia? Am ajuns sa am mai mare incredere intr-un om de pe twitter, pe care nu l-am vazut niciodata, care era la sute de kilometri distanta, decat intr-unul care sta cu mine in cartier, a fost intr-un ong (lucru care ar trebui sa implice niste principii), caruia am vrut sa ii fac un bine si care a urmarit doar sa ma insele?

Bineinteles ca sunt si situatii contrarii, in care acel om virtual nu se dovedeste a fi cine ar trebui, care lasa sa se vada doar ceea ce vrea el, insa e normal ca orice padure sa aiba si uscaturi.

Dincolo de aceste lucruri, pe parcursul utilizarii, twitterul a dovedit ca poate fi uneori mai bun decat un motor de cautare, in sensul ca oricat de tampita ar fi intrebarea ta si de prost formulata, se gaseste o persoana care te urmareste sa o inteleaga si sa aiba un raspuns pentru tine, iar daca nu, prin RT-ul fiecaruia, se ajunge in sfarsit la cineva care a avut de-a face cu acea problema la care ai tu nevoie de ajutor. Este locul unde afli primele noutati, fara a fi nevoit sa iei toate ziarele si revistele la rasfoit si de a selecta ce e mai important, ai ocazia sa vezi mai multe pareri si sa subscrii celei care se apropie de gandirea ta.

Fara a cadea in extreme si a deveni dependenti de twitter, asa cum sunt unii de ym, hi5 sau facebook, in momentul de fata mi se pare unul din cele mai utile servicii ale onlineului.

Adica sa fiu cu cineva care este muscat de un sarpe si eu, in loc sa sun la 112 sau sa acord primul ajutor, sa am grija sa filmez ce se intampla. Nu, n-as putea s-o fac.

Am avut mereu incredere in rromi. Oricine mi-ar fi zis ca ei fura, injura, bat, eu eram mereu cea care venea in apararea lor, aducand drept argument ca nu toti sunt la fel si sunt si ei oameni.

Asta pana cand.. pana cand trebuia sa merg la tara sa il iau pe bunicu-meu. Eram in masina si ca orice roman zgarcit si lacom, ma gandesc sa merg pe o ruta mai scurta, dar mai putin agreabila: tigani, gropi, vagauni. Nu-i nimic imi zic insa, nu am ce sa patesc cu masina. Mergand pe o strada laturalnica, vad cum masini se intorc inapoi din mijlocul drumului. Curajoasa, sau mai degraba curioasa, ajung la fata locului sa vad ca drumul era surupat in doua. Un sant adanc de o jumatate de metru despartea drumul ce avea drept finalitate iesirea pe o strada principala. Sa ma intorc, sa nu ma intorc? 8 tiganusi pe marginea drumului imi zambeau. Cu un mic instructaj din partea lor, un fel de gps exterior aflu ca multe masini au reusit sa treaca peste obstacol, mergand pe trotuar: un trotuar mic, inconjurat de pomi. Imi incerc norocul si gasesc calea potrivita de a ma strecura pe acel trotuar.. nu voiam sa fiu una din invinsii care se intorceau inapoi. Merg, dau in spate, inca o manevra si totul era gata.. santul dintre drum si trotuar, acoperit cu gheata cedase.. acum masina avea sa fie imobilizata in groapa. Va spuneam despre prietenii nostri rromi ca sunt oameni buni. Mi-au demonstrat asta cand m-au ajutat sa scot masina de acolo, cu riscul insa de a ii murdari si supune la munca grea: nu e chiar atat de usor ca o femeie sa stie sa iasa din situatii grele. Intr-un sfarsit aveam sa fiu salvata de ei.

Inca un sfat din partea lor si aveam sa imi vad de drum “domnisoara, poti trece prin partea asta a santului, au mai trecut masini si este mai putin adanc”. V-am spus ca am incredere in ei, da? Iata ca am decis ca nu mai pot da inapoi. Era prea mult dupa isprava cu santul dintre drum si trotuar. Acum aveam o singura solutie: sa merg inainte. La fel de saritori, roind in jurul masinii, ma ajuta sa gasesc calea cea buna si ma sfatuiesc sa trec cu viteza prin el, sa nu cumva sa ramana roata acolo. Eu, soferita buna cum imi place sa imi spun, am considerat ca indicat este sa incerc mai intai teritoriul, nu sa ma avant cu viteza in sant. Zis si facut, in cateva secunde eram din nou imobilizata.. santul era mai adanc decat credeam, iar gheata grea facea imposibila iesirea mea de acolo. Prea de tot imi spuneam, trebuie sa existe o solutie. Dar iata ca ea nu a intarziat sa apara: aceeasi oameni si omuleti simpatici m-au ajutat si de data aceasta. Doar ca.. atunci cand am iesit de acolo, s-au agatat de usi, si cu privirea lor agera au scanat tot ce aveam de valoare in masina, unul dintre ei exclamand enervat: “Dar eu cu ce raman” ? …

P.S. Nu-i asa ca sunt simpatici?

Aveti vreo explicatie? Mi-e greu sa cred ca e vorba de bunatate.

Mergem la piata si vedem un copil care cere 5 mii, nici macar nu te lasa pe tine sa decizi cat vrei sa ii dai. Te gandesti ca e luna sarbatorilor si fiecare dintre noi are dreptul la o bucurie. Decizi sa deschizi plasa si sa il lasi sa isi aleaga de vrea, dupa care ii dai si un ban. V-am spus de o colega care a vrut sa faca o fapta buna? Intr-o zi cumparase doi hamburgeri pentru ea si frate-sau. Un mic cersator nevinovat i-a cerut cativa banuti, insa din nefericire ea nu dispunea de ei sau nu a vrut sa ii dea. In schimb, a renuntat la unul din hamburgeri si s-a hotarat sa il dea lui… parea infometat. Imediat dupa ce a plecat a simtit o durere, micutul ii daduse cu hamburgerul in cap si fugise. Era plina de ou. A renuntat!

Mergem la biserica si dupa slujba sunt toti acei oameni nevoiasi care iti spun ca o sa te ajute Dumnezeu daca si tu ii ajuti pe ei. Credincios, scoti din buzunar 1 leu sau poate si mai mult si te gandesti ca esti in curtea bisericii unde Dumnezeu iti vede faptele. Faci o fapta buna pentru el.

Pe strada o batranica iti cere ajutorul. Te grabesti, dar nu poti sa o refuzi. E pacat. Te apuci sa o ajuti, iti multumeste si tu esti fericit. Mergi la scoala, te duci la meditatie, seara faci niste cumparaturi si vii acasa. Cu tramvaiul. Dupa 10 ore de oboseala si bani cheltuiti pe bilete. De obicei esti acel copil care nu sta jos, cedand locul oricui putin mai in varsta, chiar daca nu e nevoie. Asa e politicos. In acea zi pur si simplu iti doresti cu ardoare acel scaun. Te uiti in tramvai si admiti ca nimeni nu are nevoie pentru a te ridica. La statia urmatoare, o doamna cu palarie rosie, ruj rosu si sprancene desenate se urca in tramvai si cauta loc. Te gandesti ca are undeva peste 50 de ani, insa la cum e de aranjata sigur adora sportul. Ramai cu plasele in brate, lipit de scaun. Nu trec bine doua statii, ca iti auzi numele de “tineretul nesimtit” care sta pe scaun si nu se ridica. Incepe sa te dracuie si sa iti vorbeasca in cele mai urate cuvinte. Te abtii. Zici ca e pacat sa raspunzi si nu tine de bunul-simt.

M-am saturat sa fac fapte bune doar pentru ca ma vede cel de Sus. Asa am fost invatata sa gandesc si poate in mare mi-am putut controla gesturile in functie de aceasta gandire. Dar oare merita sa facem fapte bune doar pentru asta? Am ajuns chiar sa cred in ipocrizia ca de Craciun trebuie sa ajutam copiii saraci (chiar daca in timpul anului uitam de ei), am ajuns sa cinstim nasterea lui Iisus prin taierea porcilor si brazilor. Mai este ea credinta?

Pentru cine facem faptele bune? Pentru noi vreodata? Am facut ceva fara sa asteptam rasplata?

Ea este Claudia:

Cancerul poate fi invins doar daca suntem multi. Sa ajutam sa se nasca un nou vis, o noua speranta. Mai multe despre cazul Claudiei aici.

Conturi deschise la BCR, sucursala Lapus, Craiova, Dolj:
Cont in LEI
Cont: 2511.A13.0.2056579.0138.ROL.3
IBAN: RO52RNCB0138020565790003

Cont in EURO
Cont: 2511.A13.0.2056579.0138.EUR.4
IBAN: RO25RNCB0138020565790004

Titular: Chelan Claudia-Valeria
CNP: 2850804160055

Cat costa o viata? Preturile sunt variabile, incepand de la cateva mii de euro pana la cateva zeci, uneori si sute. Atat costa o viata si o speranta. Si nu este vorba de Romania, ci de familiile care au trecut printr-o tragedie pana sa ajunga sa aprecieze viata.

Eaa simtit ce inseamna sarbatorile de iarna abia atunci cand tatal sau a inceput sa respire dupa 40 de minute in care inima ii statuse in loc. Pentru ea Mos Craciun au fost rasuflarea si ochii deschisi ai celui ce ii daduse viata. Dupa multe interventii si complicatii, a venit si ajutorul divin: tatal ei a reusit sa invinga infartul si operatia, toate in schimbul a 2000 euro, bani pe care o familie modesta nu ii face nici intr-o luna, nici in doua, nici in trei.

Pentru cei care vor sa o ajute sa isi plateasca datoriile, sa intre aicisa citeasca intreaga poveste, sau sa depuna banii pe urmatorul cont:

RO46RZBR0000060011757129 – in RON (deschis la Raiffeisen Bank)

Noi ii uram toate cele bune tatal ei si speram ca problemele de sanatate si cele financiare vor inceta si familia va fi din nou fericita si dispusa sa impodobeasca multi brazi de Craciun!

Felicitari celui care a salvat un copil de pe linia metroului, exact inainte de a veni garnitura.

NUMELE MEU ESTE ADELINA AVRAMESCU, AM 23 DE ANI SI SUNT DIN LUGOJ.

Pana in 2001 eram ca oricare adolescenta: fericita, vioaie, activa, plina de sperante. Cel mai mare vis al meu era sa termin liceul si sa urmez cursurile Facultatii de Educatie Fizica. Acum la 23 de ani, totul s-a naruit. Nici nu mai indraznesc sa sper. Soarta a fost dura cu mine, lasandu-mi viitorul in mainile celor cu suflet mare, la indurarea lor. In urma cu opt ani, am fost diagnosticata cu o boala mai ciudata, lupus eritematos sistemic. Ce parea la inceput doar rutina medicala s-a dovedit a fi mai tarziu un calvar. Am fost internata in multe spitale din judetul Timis.

Din 2002, a inceput lupta cu destinul. Atunci am fost cu mama la un medic specialist de la Spitalul Colentina din Bucuresti. Din nefericire a trebuit ca tocmai eu sa fiu subiectul unei erori medicale. Specialistul mi-a dat un tratament mult prea puternic pentru varsta si greutatea mea. Aveam 17 si 45 de kg. Iar tratamentul care consta in injectii, perfuzii si altele, continea doze mult prea mari de medicamente. Nici macar nu mi-au spus ca unul dintre medicamente era din categoria citostaticelor. Niciodata, pe tot parcursul terapiei, nu mi s-a spuc ca voi pierde calciu si ca oasele vor fi afectate. Prin urmare, nu mi s-a prescris niciun supliment mineral sau vitamine. Tratamentul a fost atat de puternic, ca dupa trei luni am ajuns sa nu mai pot merge.

Dupa o multime de alte analize, am aflat ca am osteoporoza cortizonica severa si trei fracturi la coloana. Mi-e aproape imposibil sa descriu in cuvinte suferinta ingrozitoare prin care am trecut. Cateva luni bune am fost nevoita sa stau in pat, fara sa ma pot misca. Toate visele mele s-au spulberat din cauza acelui tratament gresit. Ce vina aveam eu?
Dintotdeauna am fost pasionata de sport si ma vedeam urmandu-mi acest vis. Eram o persoana foarte vioaie, practicam atletism, inot, mergeam in fiecare zi cu bicicleta, iar acum sunt nevoita sa-mi petrec timpul intr-un scaun cu rotile. In schimb am primit o palma de la viata, din cauza unei erori medicale. Cine imi da inapoi toti anii de chin? Cine imi poate umple golul din inima si alina durerea?

Port corset medicinal de ani de zile, fie iarna, fie vara. Pot sa merg uneori, dar obosesc foarte repede din cauza celor cinci fracturi la coloana, pe care le am astazi. E cumplit. Si mai dureros e faptul ca stiu ca am o sansa sa-mi recapat sanatatea pierduta in urma cu multi ani. Pot fi operata la coloana vertebrala, la o clinica din Viena. Numai ca sunt mult prea mari costurile operatiei. As avea nevoie de vreo 30.000 de euro, suma pe care mi-e imposibil s-o obtin numai cu ajutorul familiei. Sunt disperata, pentru ca sunt tanara si pot fi inca de folos lumii. Nu vreau sa-mi traiesc viata inutil.

Daca fiecare dintre voi, cei care cititi aceste randuri, ati contribui cu cate putin la vindecarea mea, va promit sa nu regretati investitia. Nu mai vreau sa plang de durere si nici sa depind de ajutorul celorlalti. Numai voi ma puteti pune pe picioare.

Am deschise doua conturi pe numele mamei mele, Avramescu Felicia.

Banca BRD-GSG, Sucursala Lugoj.

Cont in lei  -   RO80BRDE360SV66440233600

Cont in euro – RO72BRDE360SV59226503600

Blog Adelina Avramescu