Am avut mereu incredere in rromi. Oricine mi-ar fi zis ca ei fura, injura, bat, eu eram mereu cea care venea in apararea lor, aducand drept argument ca nu toti sunt la fel si sunt si ei oameni.

Asta pana cand.. pana cand trebuia sa merg la tara sa il iau pe bunicu-meu. Eram in masina si ca orice roman zgarcit si lacom, ma gandesc sa merg pe o ruta mai scurta, dar mai putin agreabila: tigani, gropi, vagauni. Nu-i nimic imi zic insa, nu am ce sa patesc cu masina. Mergand pe o strada laturalnica, vad cum masini se intorc inapoi din mijlocul drumului. Curajoasa, sau mai degraba curioasa, ajung la fata locului sa vad ca drumul era surupat in doua. Un sant adanc de o jumatate de metru despartea drumul ce avea drept finalitate iesirea pe o strada principala. Sa ma intorc, sa nu ma intorc? 8 tiganusi pe marginea drumului imi zambeau. Cu un mic instructaj din partea lor, un fel de gps exterior aflu ca multe masini au reusit sa treaca peste obstacol, mergand pe trotuar: un trotuar mic, inconjurat de pomi. Imi incerc norocul si gasesc calea potrivita de a ma strecura pe acel trotuar.. nu voiam sa fiu una din invinsii care se intorceau inapoi. Merg, dau in spate, inca o manevra si totul era gata.. santul dintre drum si trotuar, acoperit cu gheata cedase.. acum masina avea sa fie imobilizata in groapa. Va spuneam despre prietenii nostri rromi ca sunt oameni buni. Mi-au demonstrat asta cand m-au ajutat sa scot masina de acolo, cu riscul insa de a ii murdari si supune la munca grea: nu e chiar atat de usor ca o femeie sa stie sa iasa din situatii grele. Intr-un sfarsit aveam sa fiu salvata de ei.

Inca un sfat din partea lor si aveam sa imi vad de drum “domnisoara, poti trece prin partea asta a santului, au mai trecut masini si este mai putin adanc”. V-am spus ca am incredere in ei, da? Iata ca am decis ca nu mai pot da inapoi. Era prea mult dupa isprava cu santul dintre drum si trotuar. Acum aveam o singura solutie: sa merg inainte. La fel de saritori, roind in jurul masinii, ma ajuta sa gasesc calea cea buna si ma sfatuiesc sa trec cu viteza prin el, sa nu cumva sa ramana roata acolo. Eu, soferita buna cum imi place sa imi spun, am considerat ca indicat este sa incerc mai intai teritoriul, nu sa ma avant cu viteza in sant. Zis si facut, in cateva secunde eram din nou imobilizata.. santul era mai adanc decat credeam, iar gheata grea facea imposibila iesirea mea de acolo. Prea de tot imi spuneam, trebuie sa existe o solutie. Dar iata ca ea nu a intarziat sa apara: aceeasi oameni si omuleti simpatici m-au ajutat si de data aceasta. Doar ca.. atunci cand am iesit de acolo, s-au agatat de usi, si cu privirea lor agera au scanat tot ce aveam de valoare in masina, unul dintre ei exclamand enervat: “Dar eu cu ce raman” ? …

P.S. Nu-i asa ca sunt simpatici?

Aveti vreo explicatie? Mi-e greu sa cred ca e vorba de bunatate.

Mergem la piata si vedem un copil care cere 5 mii, nici macar nu te lasa pe tine sa decizi cat vrei sa ii dai. Te gandesti ca e luna sarbatorilor si fiecare dintre noi are dreptul la o bucurie. Decizi sa deschizi plasa si sa il lasi sa isi aleaga de vrea, dupa care ii dai si un ban. V-am spus de o colega care a vrut sa faca o fapta buna? Intr-o zi cumparase doi hamburgeri pentru ea si frate-sau. Un mic cersator nevinovat i-a cerut cativa banuti, insa din nefericire ea nu dispunea de ei sau nu a vrut sa ii dea. In schimb, a renuntat la unul din hamburgeri si s-a hotarat sa il dea lui… parea infometat. Imediat dupa ce a plecat a simtit o durere, micutul ii daduse cu hamburgerul in cap si fugise. Era plina de ou. A renuntat!

Mergem la biserica si dupa slujba sunt toti acei oameni nevoiasi care iti spun ca o sa te ajute Dumnezeu daca si tu ii ajuti pe ei. Credincios, scoti din buzunar 1 leu sau poate si mai mult si te gandesti ca esti in curtea bisericii unde Dumnezeu iti vede faptele. Faci o fapta buna pentru el.

Pe strada o batranica iti cere ajutorul. Te grabesti, dar nu poti sa o refuzi. E pacat. Te apuci sa o ajuti, iti multumeste si tu esti fericit. Mergi la scoala, te duci la meditatie, seara faci niste cumparaturi si vii acasa. Cu tramvaiul. Dupa 10 ore de oboseala si bani cheltuiti pe bilete. De obicei esti acel copil care nu sta jos, cedand locul oricui putin mai in varsta, chiar daca nu e nevoie. Asa e politicos. In acea zi pur si simplu iti doresti cu ardoare acel scaun. Te uiti in tramvai si admiti ca nimeni nu are nevoie pentru a te ridica. La statia urmatoare, o doamna cu palarie rosie, ruj rosu si sprancene desenate se urca in tramvai si cauta loc. Te gandesti ca are undeva peste 50 de ani, insa la cum e de aranjata sigur adora sportul. Ramai cu plasele in brate, lipit de scaun. Nu trec bine doua statii, ca iti auzi numele de “tineretul nesimtit” care sta pe scaun si nu se ridica. Incepe sa te dracuie si sa iti vorbeasca in cele mai urate cuvinte. Te abtii. Zici ca e pacat sa raspunzi si nu tine de bunul-simt.

M-am saturat sa fac fapte bune doar pentru ca ma vede cel de Sus. Asa am fost invatata sa gandesc si poate in mare mi-am putut controla gesturile in functie de aceasta gandire. Dar oare merita sa facem fapte bune doar pentru asta? Am ajuns chiar sa cred in ipocrizia ca de Craciun trebuie sa ajutam copiii saraci (chiar daca in timpul anului uitam de ei), am ajuns sa cinstim nasterea lui Iisus prin taierea porcilor si brazilor. Mai este ea credinta?

Pentru cine facem faptele bune? Pentru noi vreodata? Am facut ceva fara sa asteptam rasplata?

Ea este Claudia:

Cancerul poate fi invins doar daca suntem multi. Sa ajutam sa se nasca un nou vis, o noua speranta. Mai multe despre cazul Claudiei aici.

Conturi deschise la BCR, sucursala Lapus, Craiova, Dolj:
Cont in LEI
Cont: 2511.A13.0.2056579.0138.ROL.3
IBAN: RO52RNCB0138020565790003

Cont in EURO
Cont: 2511.A13.0.2056579.0138.EUR.4
IBAN: RO25RNCB0138020565790004

Titular: Chelan Claudia-Valeria
CNP: 2850804160055

Cat costa o viata? Preturile sunt variabile, incepand de la cateva mii de euro pana la cateva zeci, uneori si sute. Atat costa o viata si o speranta. Si nu este vorba de Romania, ci de familiile care au trecut printr-o tragedie pana sa ajunga sa aprecieze viata.

Eaa simtit ce inseamna sarbatorile de iarna abia atunci cand tatal sau a inceput sa respire dupa 40 de minute in care inima ii statuse in loc. Pentru ea Mos Craciun au fost rasuflarea si ochii deschisi ai celui ce ii daduse viata. Dupa multe interventii si complicatii, a venit si ajutorul divin: tatal ei a reusit sa invinga infartul si operatia, toate in schimbul a 2000 euro, bani pe care o familie modesta nu ii face nici intr-o luna, nici in doua, nici in trei.

Pentru cei care vor sa o ajute sa isi plateasca datoriile, sa intre aicisa citeasca intreaga poveste, sau sa depuna banii pe urmatorul cont:

RO46RZBR0000060011757129 - in RON (deschis la Raiffeisen Bank)

Noi ii uram toate cele bune tatal ei si speram ca problemele de sanatate si cele financiare vor inceta si familia va fi din nou fericita si dispusa sa impodobeasca multi brazi de Craciun!

Felicitari celui care a salvat un copil de pe linia metroului, exact inainte de a veni garnitura.

NUMELE MEU ESTE ADELINA AVRAMESCU, AM 23 DE ANI SI SUNT DIN LUGOJ.

Pana in 2001 eram ca oricare adolescenta: fericita, vioaie, activa, plina de sperante. Cel mai mare vis al meu era sa termin liceul si sa urmez cursurile Facultatii de Educatie Fizica. Acum la 23 de ani, totul s-a naruit. Nici nu mai indraznesc sa sper. Soarta a fost dura cu mine, lasandu-mi viitorul in mainile celor cu suflet mare, la indurarea lor. In urma cu opt ani, am fost diagnosticata cu o boala mai ciudata, lupus eritematos sistemic. Ce parea la inceput doar rutina medicala s-a dovedit a fi mai tarziu un calvar. Am fost internata in multe spitale din judetul Timis.

Din 2002, a inceput lupta cu destinul. Atunci am fost cu mama la un medic specialist de la Spitalul Colentina din Bucuresti. Din nefericire a trebuit ca tocmai eu sa fiu subiectul unei erori medicale. Specialistul mi-a dat un tratament mult prea puternic pentru varsta si greutatea mea. Aveam 17 si 45 de kg. Iar tratamentul care consta in injectii, perfuzii si altele, continea doze mult prea mari de medicamente. Nici macar nu mi-au spus ca unul dintre medicamente era din categoria citostaticelor. Niciodata, pe tot parcursul terapiei, nu mi s-a spuc ca voi pierde calciu si ca oasele vor fi afectate. Prin urmare, nu mi s-a prescris niciun supliment mineral sau vitamine. Tratamentul a fost atat de puternic, ca dupa trei luni am ajuns sa nu mai pot merge.

Dupa o multime de alte analize, am aflat ca am osteoporoza cortizonica severa si trei fracturi la coloana. Mi-e aproape imposibil sa descriu in cuvinte suferinta ingrozitoare prin care am trecut. Cateva luni bune am fost nevoita sa stau in pat, fara sa ma pot misca. Toate visele mele s-au spulberat din cauza acelui tratament gresit. Ce vina aveam eu?
Dintotdeauna am fost pasionata de sport si ma vedeam urmandu-mi acest vis. Eram o persoana foarte vioaie, practicam atletism, inot, mergeam in fiecare zi cu bicicleta, iar acum sunt nevoita sa-mi petrec timpul intr-un scaun cu rotile. In schimb am primit o palma de la viata, din cauza unei erori medicale. Cine imi da inapoi toti anii de chin? Cine imi poate umple golul din inima si alina durerea?

Port corset medicinal de ani de zile, fie iarna, fie vara. Pot sa merg uneori, dar obosesc foarte repede din cauza celor cinci fracturi la coloana, pe care le am astazi. E cumplit. Si mai dureros e faptul ca stiu ca am o sansa sa-mi recapat sanatatea pierduta in urma cu multi ani. Pot fi operata la coloana vertebrala, la o clinica din Viena. Numai ca sunt mult prea mari costurile operatiei. As avea nevoie de vreo 30.000 de euro, suma pe care mi-e imposibil s-o obtin numai cu ajutorul familiei. Sunt disperata, pentru ca sunt tanara si pot fi inca de folos lumii. Nu vreau sa-mi traiesc viata inutil.

Daca fiecare dintre voi, cei care cititi aceste randuri, ati contribui cu cate putin la vindecarea mea, va promit sa nu regretati investitia. Nu mai vreau sa plang de durere si nici sa depind de ajutorul celorlalti. Numai voi ma puteti pune pe picioare.

Am deschise doua conturi pe numele mamei mele, Avramescu Felicia.

Banca BRD-GSG, Sucursala Lugoj.

Cont in lei  -   RO80BRDE360SV66440233600

Cont in euro - RO72BRDE360SV59226503600

Blog Adelina Avramescu

Luni, 30 martie, Stirile ProTV lanseaza “Avem viata in sange”, o noua campanie sociala care incearca sa determine autoritatile sa infiinteze Registrul National al Donatorilor de Maduva. Sursa

De ce la altii se poate si la noi nu? Unde este acel Registru National al Donatorilor de Maduva? Poate ca daca aceasta campanie ar lua amploare si lumea ar adopta ideea de salvarea vietii celor de langa, bunica-mea si altii bunici, copii, si cei care au suferit aceasta boala, nu ar fi murit dupa cateva luni de stat in spital. Eu incurajez aceasta initiativa.

Ea, o romanca plecata la munca in Spania, a fost salvata de poporul spaniol.

In schimb, la noi Ministerul Sanatatii are grija sa moara cat mai multi pacienti si sa se plateasca din ce in ce mai mult. Au ajuns ei la concluzia ca cel mai bine este sa exista co-plata si oamenii de rand, cu asigurarile de sanatate platite la zi sa plateasca orice consultatie. Mai multe aici.

Deea, are 20 de ani si viata ei de zi cu zi e legata de un scaun cu 4 roti. Pe care acum nu il mai are.
Unul nou costa destul de multi bani iar prietenii au ajutat-o cu cat au putut. Mai este nevoie doar de 2500 dolari. Poti sa ajuti cu oricat: 10 lei, 50 lei, 100 lei, 500 lei, 1000 lei. Mai jos sunt conturile unde poti transfera bani pentru un scop nobil.

USD - Cod IBAN: RO72RNCB0763107572540003
Euro - Cod IBAN: RO02RNCB0763107572540002
RON - Cod IBAN: RO29RNCB0763107572540001
Toate conturi deschise la BCR.

Andreea Musatescu este numele ei si poate vorbi foarte bine la telefon insa cu foarte mare dificultate isi poate misca mana dreapta pentru a actiona un carucior electric de care are mare nevoie!
O puteti contacta la: 0722.548.200 sau andewootz@yahoo.com

citeste mai multe despre Deea

La mine in liceu s-a pus la cale un plan pentru a ajuta acei copiii defavorizati. Fiecare clasa trebuie sa stranga o anumita suma de bani, din care sa putem cumpara hainute, mancare, si alte lucruri pentru nevoile personale. Pana la urma, aceste fraze au ajuns niste clisee. Oamenii nu mai sunt in stare sa ajute, iar daca ajuta, o fac pentru ca asa zice cineva, pentru ca sunt impinsi de la spate, sau pentru ca este o sarbatoare, si asa cum ne indeamna biserica, trebuie sa facem fapte marete. Nu prea sunt de acord cu aceste lucruri, dar nu am alta optiune. Sa va spun de ce. Pentru ca nimeni nu intelege ca acesti copii nu au nevoie de noi DOAR de Craciun, nu au nevoie DOAR de cateva portocale o data pe luna, DOAR de cateva hainute pentru a se simti si ei integrati in societate, nu au nevoie de iubirea si atentia noastra DOAR in luna decembrie. In primul rand, daca dorim sa ii ajutam, trebuie sa vedem mai departe de aceasta luna, aceasta sarbatoare, si sa ii bucuram macar prin simpla noastra prezenta acolo o data pe luna, oferindu-le macar prietenie.

Am sa va spun o scurta povestioara, un caz real. Mai demult, avea sa se intemeie o familie fericita. Un barbat si o femeie, care se iubeau, si faceau totul impreuna. In fiecare seara de vara mergeau la pescuit, pentru ca locuiau intr-un oras ce permitea ca acel rau sa treaca la cativa pasi prin fata blocului lor. Priveau apusul, pescuiau, se tineau in brate, visau sa aiba un copil, care sa le umble casa de bucurie. In cativa ani a venit si copilul, acum mergeau toti 3 la pescuit, iar copilul invata sa inoate sub privirea fericita a parintilor lui. Peste cativa ani, relatia dintre cei trei se distantate. Cei doi soti au hotarat sa divortete, insa nu au putut face partajul si au ramas in acelasi apartament. Cateva luni mai tarziu, femeia isi gaseste un alt barbat, pe care hotaraseste sa il duca acasa. Exista insa o singura problema. Apartamentul avea doar 2 camere: una pentru fostul ei sot, si una pentru copil, ea si viitorul sot. Asa ca s-a gandit ca solutia cea mai buna ar fi sa cheme politia si sa dea afara copilul din casa (implinise deja 18 ani). In continurea nu se stie ce va fi, insa nu pot intelege de ce exista oameni, de ce exista femei, care nasc, care cresc copii, pentru a ii parasi. De ce numim avortul un pacat, cand alungarea unui copil din casa este de 10 ori mai dureroasa decat un avort? De ce sa dam o sansa cuiva sa se nasca, daca noi suntem cei care ii luam sansa sa traiasca? Probabil multi copii din orfelinate sunt cei prinsi la mijloc in aceasta societate si sufera datorita inconstientei parintilor. Pentru ei trebuie sa facem ceva si nu este doar un simplu slogan politic.

Ideea mea este urmatoarea. M-am tot gandit ca politicienii apeleaza la blogosfera pentru a isi face auzite propunerile, GDS face apel la blogosfera pentru infrunzirea Craiovei,  marile firme cauta sa isi vanda produsele prin ajutorul bloggerilor si anunturilor acestora. Blogosfera a luat proportii mari si ajunge sa fie o parte importanta a societatii. De aceea, m-am gandit, ca putemm face si noi ceva pentru acei copii defavorizati, lasati in voia sortii. Putem face ca in fiecare luna acesti copii sa se bucure de viata, si in loc sa oferim cadouri lcd-uri sau excursii de lux in concursurile organizate in blogosfera, mai bine am oferi informatii si ajutor pentru acei copii. Putem aduna hainute, bani, mancare, sau putem verifica macar daca sunt conditii bune pentru cei ce traiesc acolo. Asa ca o sa apelez la fiecare blogger, sa isi puna in ordine ideile, si sa vina cu o initiativa in ceea ce priveste ajutorarea celor nevoiasi, macar in luna decembrie. Astept propuneri si apoi va trebui sa le punem in aplicare.