Am ascultat aseară la radio o emisiune despre amintirile din liceu care m-a făcut nostalgică. Astăzi cineva m-a întrebat dacă îmi e dor de liceu şi am evitat să răspund. Ironia cea mare este că în perioada liceului nu făceam altceva decât să critic tot ce se întampla acolo, de la director, la profesori şi elevi.

Primii doi ani din liceu au fost pentru mine printre cei mai frumoşi ani din viaţa. Nu neapărat pentru nebuniile pe care le făceam, ci pentru simplul fapt că eram inocenţi. Nu râdeam din rautate când alţii luau 4, ci de fericire, nu chiuleam de la matematică niciodată fără motiv, ci pentru un scop bine defitiniv: volei, seminţe sau tenis de picior, nu beam bere în timpul orelor din plăcere, ci doar pentru a face glume cu Beck’s în ora de biologie. Nu priveam cu răutate “da-urile” şi “nu-urile” obsesive ale celor două colege şi nici nu scriam cu creta pe plăcile de parchet, scoase afară, M*** profei de latină fără motiv. Nici măcar colegul de bancă nu îl desena pe proful de mate cu ură, ci din pură admiraţie. Până şi roşiile puse pe grătar la prima noastră ieşire din liceu reprezintă o amintire.

Devenită un clişeu teza că liceul este cea mai frumoasă perioadă din viaţa noastră (un clişeu în care nu cred), el este totuşi o etapă ce colorează multe amintiri frumoase.

Şi pentru că în emisiunea de aseară am auzit cele mai trăznite amintiri, parcă aş vrea să ştiu mai multe. Aşadar, voi ce amintiri aveţi din liceu?

In incercarea de a gasi un raspuns acestei intrebari, m-am tot gandit la rostul omului in viata. De fapt, scenariul este unul cat se poate de simplu, insa la un moment dat iti pui intrebarea oare ce ai vrea sa ramana in urma ta. Sa stie oamenii ca ai trasat o dara pe pamant, sau pur si simplu ai fost tu.

De ce un om obisnuit, cu serviciu, familie si cateva excursii in lume pe parcursul vietii si-ar dori ca numele lui sa ramana in amintirea celorlalti? De ce toata atentia oamenilor de stiinta se indreapta spre aceasta obsesie de a ramane vesnici in amintirea celorlalti?

Si daca pana acum am citit atatea absurditati, acest articol (de fapt informatia acestui articol) chiar mi-a lasat impresia ca nu avem nimic mai bun de facut decat sa cautam cu toata ardoarea sa ne facem cunoscuti nu prin gesturi, ci prin amintirile pe care le detinem. Adica oamenii de stiinta se lupta sa faca un back-up al propriului creier. Iar titlul articolului “Fii nemuritor, salveaza-ti creierul pe computer” nu face altceva decat sa imi intareasca ideea ca nu mai suntem capabili sa ne traim vietile decat daca importam amintirile intr-un suport digital. Inteleg ca Barbu sau Blaga au facut poezie si au ramas in amintirea celor de azi si de maine prin operele lor, inteleg ca fara aportul lui Einstein lumea nu ar mai fi aratat asa azi, dar nu vad de ce s-ar schimba ceva daca ar ramane drept mostenire stranepotilor mei, creierul meu pe un hard-disk.

E oare tot ce putem lasa in urma noastra? Amintiri si trairi pe care doar noi ar trebui sa ni le insusim, iar consecintele faptelor noastre sa nu mai conteze? Sa nu mai aiba oare nicio semnificatie faptul ca plantam un pom, construim o casa, crestem un caine vagabont, facem copii si ne educam nepotii? Sa insemne aceste lucruri prea putin pentru a ramane in amintirea celorlalti?

Eu inca ma gandesc ce as vrea sa las in urma mea. Voi?

In clasa I am inceput cu o felicitari pentru mamici. Era 8 martie si inainte cu cateva zile ne fotografiam cu un panou cu ghiocei in spate, 2 codite legate la spate si un mesaj scris pe felicitare. Trebuia sa fie o surpriza, dar cum in majoritatea cazurilor mamele se ocupa de bugetul familiei, reusisem sa stric bucuria prin banii pe care ii cerusem pentru poza. O poza care a ajuns pe un raft.

In clasa a II-a era ziua copilului si doamna invatatoare a vrut sa facem ceva deosebit. Am iesit intr-o livada din apropiere scolii si am inceput sa pictam. Unii mai talentati, altii mai putin, eu cred ca ma incadram in categoria celor care se ocupau ca paharele cu apa sa fie pline, culorile sa nu se verse, pensulele sa fie sterse bine. Astfel capatam un super desen de la colega mea care stia mai bine ca mine sa picteze. Bineinteles ca acasa toti ma vedeau ca un mic Picasso, fiind de fapt plansele altora. Acum au ajuns pe un raft.

In clasele mai mari deja ma apucasem de scris. Cum la romana eram considerata o buna comprehensibila a textelor ce le studiam, am fost trimisa la diverse concursuri de interpretare literara, unde, printr-o compunere despre mine si frate-meu scrisacu atentia cuvenita, litere cu litera, am aparut intr-o carte cu texte literare. Ce mandrie la momentul acela si cu cat devotament pastram acea carte. Acum era pe un raft.

Prima dragoste. Primele scrisori trimise unui baiat. Obisnuiam cand eram mica sa trimit scrisori si prima data am inceput cu o prietena de la tara care era din alt oras. Scrisoare dupa scrisoare, mai frumos impaturita si mai atent pictata cu noi cuvinte. Apoi a urmat prima scrisoare de dragoste la sute de kilometri distanta. Emotii. Teama. Poze si floricele puse in fiecare scrisoare. Le-am pastrat. Le-am pus pe acelasi raft.

De multe ori am trecut pe langa raft fara sa observ nimic, am vazut si felicitarea, si cartea si desenele, plus multe alte amintiri adunate, depozitate si uitate. Le-am mai mutat sa sterg praful, dar mereu am trecut peste ele ca si cand ar fi fost niste chitante ce trebuiesc pastrate pentru dovada platii. Am depozitat pana si lucrarile de control din I-VIII. Un teanc mare care de fiecare data ma incurca, impreuna cu carnetele de note pe care le ignoram stiind ca tin de trecut.

Desi uitate, nu am aruncat nimic din tot ce am adunat din clasa I pana acum. Caiete, carti, reviste, desene, mesaje, scrisori, pixuri cu semnificatii, carioci, pahare impletite, sapunuri facute cosulete. Desi nearuncate, m-au chemat de multe ori sa le recitesc. Au chemat fetita care avea timp sa croiasca haine pentru papusi, au chemat adolescenta care scria cu pix rosu scrisorile de dragoste, au chemat eleva care scria si muncea la fiecare rand asternut in caiet. Astazi le-am raspuns. Fiecare obiect de pe raftul atat exterior, dar mai ales interior din trecut ne va chema si striga pana cand vom avea grija sa ne amintim de ceea ce am fost.

Si nu pot fi mai bucuroasa de atat atunci cand stiu ca amintirile de pe raft vor deveni oglinda mea in ochii copiilor mei. Iar voi, dragi cititori, ce amintiri ati depozitat pentru actualii sau viitorii vostri spiridusi?

Se intampla acum 4 ani sa imi amanetez putinele bijuterii pe care le aveam. Asa cum in majoritatea amintirilor din viata mea este inclus si frate-meu, nu se putea ca aici sa nu fie vorba tot de el. Avea 18 ani si isi facuse majoratul, luase permisul, iar pe deasupra era fericitul absolvent al Academiei Tehnice Militare. Desi din clasa I a fost pacalit de parinti ca ii va fi cumparata bicicleta daca va lua premiul I in fiecare an, si totusi nu a primit-o, tot asa fusese si acum pacalit cu casetofon si boxe pe masina. El tot mai spera sa le primeasca.

A trecut extazul si fericirea de a lua la facultatea pe care si-a dorit-o, insa fericirea lui nu putea fi completa, mergand cu gandul la cadoul promis. Ne asezam la masa si din gluma in gluma incepem sa le ceram explicatii alor nostri vizavi de muzica ce trebuia sa ne canta si incante in cateva zile in masina. Din nefericire pentru noi, sau pentru ei mai tarziu, s-au scuzat ca banii s-au dus pe meditatii, drumuri la Bucuresti, dosare, si ca cele promise vor mai trebui sa astepte. Avand insa o experienta neplacuta de 12 ani cu acea bicicleta, am decis ca eu si frate-meu sa facem ceva: mai exact sa vindem ceva. Dar ce puteam vinde noi fara sa intram la banuieli si fara sa facem rau nimanui?

Atunci am decis ca lantisorul lui de aur primit de la colegi la 18 ani este mai putin important decat un casetofon cu display, am hotarat impreuna ca eu sunt prea mica pentru inel de aur, de aceea trebuie amanetat desi era primit de la maica-mea si avea o traditie in familie, iar lantisorul meu, doar ce imi trebuie lantisor.. oricum exista pericolul de a il pierde. Zis si facut, le-am strans pe toate la un loc, am luat buletinul lui care dovedea ca are onoranta varsta de 18 ani si am pornit in cautarea unui amanet in apropierea locului de unde aveam sa cumparam casetofonul. Ajunsi la locul faptei, desi pe drum frate-meu a cam dat inapoi, crezand ca este rau, eu am stiut sa il incurajez asa cum ma pricep mai bine: “Hai ma lasa, cat ai muncit tu sa ajungi unde esti. Macar atat meriti. Iar daca se supara pe noi, eu mereu o sa fiu langa tine, ce mai conteaza restul”. Readucandu-l pe calea cea buna, adica cea spre amanet, am inceput sa numaram: 100 + 100 + 100… depasise chiar si suma casetofonului si a boxelor, desi pretul gramului de aur era mult mai ieftin pe vremea aceea.

Sursa poza

Fericiti de achizitia facuta, am ajuns acasa si am inceput sa gandim urmatoarea miscare: cum vom pune boxele, cum vom justifica casetofonul si cum ne vom feri sa nu se vada aurul dat? Speranta cea mare era vacanta de vara si faptul ca trebuia sa mergem la tara. Timp de cateva zile, pe o vreme inabusitor de calda, purtam amandoi tricouri pe gat, cu guler, dandu-ne bolnavi, doar, doar nu s-o vedea lipsa lantisoarelor. Am plecat la tara, crezand ca am scapat cu bine si toata lumea va uita ca noi avem accesorii. Trec cateva saptamani de fericire neinchipuita: frate-meu era mandru ca niciun coleg nu era in posesia unui asemenea sistem audio pe masina. Sfarsitul povestii ne gaseste pe toti la tara, intr-un moment in care maica-mea ma ia de mana sa imi multumeasca pentru ajutorul pe care i l-am dat in acele zile. Dintr-o data, speriata “Mami, dar inelul tau unde e?”, “Aoleu, dar lantisorul?”. In incercarea mea de a spune ca le-am imprumutat, intra si frate-meu in camera. Maica-mea, pe jumatate nervoasa : “Am aflat ce ati facut” (referindu-se ca ne-am imprumutat niste prieteni de lantisoare si inel). Raspunsul inteligent al fratiorului meu iubit :”Pai cum, ai gasit chitanta de la amanet?”. Asa s-a incheiat si povestea micilor noastre bijuterii..in continuare am incercat sa le recuperam, dar nu mai erau, iar taica-meu, depasit de situatia, ne-a ajutat sa ne montam noile achizitii pe masina.

Aducandu-mi aminte de toate cele, ma gandesc cu o oarecare tristete ca acel lantisor al frate-lui meu purta in el amintirea unui intreg colectiv, unui moment unic, unui majorat, unor colegi care i l-au daruit cu bunatate. Ma intristeaza gandul sa stiu ca inelul de pe mana mea avea ani buni de vechime si era de fapt inelul copilariei mamei mele.. primul ei inel, dar si primul ei lantisor pe care a preferat sa mi-l daruiasca tot mie.

Dincolo de banii castigati si de boxele puse pe masina, am realizat ca de fapt am amanetat amintiri, nu bijuterii. Am amanetat clipe din viata mea sau din viata altora. Asa fac si oamenii mari.. nu numai noi copiii. Casele de amanet se inmultesc pe zi ce trece, iar oamenii isi duc acolo verighete, inele primite de la parinti, lantisoare primite de la iubiti, bratari primite de la tati. Ne amanetam amintiri pentru bani sau din nevoi, ne amanetam clipe pentru mofturi. Este oare corect sa procedam asa?

E bine totusi ca este vorba de ceva spiritual explicat prin material. Ma tem insa de clipa cand voi incepe sa imi amanetez amintirile, cand voi renunta la lucrurile care ma fac fericita, doar din nevoia de a face ce trebuia. Atunci nefericirea se va transforma in casa de amanet.

Fiind crescuta la bunici in primii 7 ani de viata m-am atasat foarte mult de sat. De satul romanesc.  Problema este ca in ultimele zile ma bantuie mereu intrebarea “Ce se va intampla cu satele romanesti”?

Pe ulita unde am fost crescuta aveam ca vecini pe Nea Chinezu’, un batran cu ochelari care urmarea tot ce se intampla dupa banca de langa gard, pe Tusa Catarita, care imi aducea mereu o paine prost facuta pe care o aruncam imediat ce pleca, pe Nea Parla, avea o gradina imensa de lalele si de fiecare data cand veneau parintii la mine in vizita ma lasa sa le dau cateva din acel paradis. In partea cealalta, la bunicii din partea mamei mele, traia Cordita, avea niste prune de ai fi stat urcat in pom cu orele si nu te saturai, in casa de langa era Nea Mita, saracutul nu putea face prea multe, dar il vedeam mereu plecand cu caruta din acea din fier, Tata Nasu’ era chiar fratele bunicului si avea o nevasta pe Baba Leana pe care nu o suportau multi in sat, era cam rea de gura.

Dar aceste nume au ramas doar amintiri. Niciuna din aceste persoane nu mai este. A mai ramas poate doar cel cu care au trait o viata intreaga si acum se taraste pe batatura sa o mai duca macar cativa ani, e deja batran. Copiii toti au plecat la oras, la tara munca e grea, sapa face bataturi, locuri de munca nu sunt, copiii nu au niciun viitor. Fiecare om isi alege locul unde sa ii fie mai bine. Acum casele sunt locuite doar de batrani, 1, 2, cati au mai ramas.

Peste cativa ani casele vor fi goale si parasite, asa cum sunt cele ale caror proprietari au murit. Si oamenii pe care ii cunosc de cand eram o piticanie ce se juca in nisip au inceput sa imbatraneasca, iar casele lor arata tot mai suprede, tot mai parasite si mai ale nimanui. Din 5 case de langa, 2 sunt parasite.

Oamenii care locuiesc acum la tara mai au cativa ani si le vor parasi, dar o data cu ei vor muri si satele romanesti. Pentru ca nu exista bani, nu exista conditii si nu sunt oameni care sa mai tanjeasca dupa pescuitul acela “taranesc”. In mod probabil, copii mei nu vor fi norocosi sa apuce sa mearga cu caruta, sa dea de mancare la gaste, sa vada cum se praseste si munceste un teren si tot mai greu le va veni sa inteleaga Ion, Morometii, Amintiri din copilarie.

Pentru ca saltele romanesti vor muri…

Am citit aici un post mai mult decat interesant, in ceea ce priveste iubirea. Un post unde nu ne este prezentata iubirea ca eternitate si durabilitate, ci iubirea in toate formele ei: sincera, placuta, satisfacatoare, nebanuita. Si nu este vorba doar de o iubire, ci de mai multe. Sincer, eu cred ca totul depinde de rapiditatea cu care iti gasesti iubirea adevarata. Daca o gasesti dupa alte 10 “iubiri” e normal sa ai o cutie cu amintiri, daca nu, e destul de placut si minunat sa stii ca ramai toata viata cu aceeasi persoana. Click AICI pentru a citi postul intreg.