Spiritul civic – o noţiune atât de abstractă în România încât, după întâmplarea de astăzi, nu ştiu dacă am fost cetăţeană cinstită sau doar ţaţă. Eram în tramvai. În stânga mea trei ţigani gălăgioşi, cu cercei, manele şi tot tacâmul. Tramvaiul plin de oamenii. În faţă – controlorii, o femeie şi un bărbat. Control la sânge, bilete şi abonamente verificate atent, toate astea până la rromi. De acolo, dreptatea şi regulamentul se schimbă radical. Controlorul, speriat, cere frumos biletele. Ţiganii, râzând, îl iau la mişto şi îi zic că nu dau ei banii pe bilet.  Finalul: cei trei coboară liniştiţi şi controlorii zâmbesc.

Şi de aici îmi intru eu în rol. Mă gândesc dacă să merg la ei să îi întreb de ce i-au lăsat să coboare, dar mă abţin.  Soarta parcă vrea tot mai mult ca eu să încerc să caut dreptatea. Aşa se aşază lângă mine controloarea şi, discret, o întreb dacă pentru ţigani e un alt regulament şi ei au voie să umble fără bilet. Nici nu am apucat să întreb bine că ocările ei s-au râsfrânt asupra mea cu viteza luminii. „Cine eşti tu să ceri explicaţii?”, strigă ea nervoasă. Şi mai ales, de ce îi spun eu ei pe cine să amendeze? De precizat că eu, ca persoană, sunt timiditatea întruchipată. Dar atunci am răbufnit ca o ţaţă, sau mă rog, cum îmi place să cred, ca o persoană care a avut dreptate, şi am cerut să îmi arate regulamentul după care se efectuează controlul. Bineînţeles, m-a mai înjurat de câteva ori, a mers în celălalt capăt al tramvaiului de unde comenta, ca nu cumva cineva să piardă ocazia unui spectacol. Aşa, timp de 10 minute, am continuat o discuţie inutilă care m-a aruncat fix în zona penibilului.

Problema mea nu e nicidecum întâmplarea în sine sau cearta, ci faptul că nimeni nu a luat atitudine. O mulţime de curioşi, tăcuţi, frustraţi, indiferenţi. Nu conta că tramvaiele vin din 20 în 20 de minute, că banii din controale nu ajung nicidecum la regia de transport, că ţiganii se plimbă non-stop în autobuze şi nimeni nu le face nimic. Contau doar circul, strigătele, cearta unei nebune de 20 de ani cu una de 50 de ani. Şi atunci, ce naiba am rezolvat? M-am făcut de râs şi am rămas cu frustrarea de a trăi într-o ţară de ignoranţi. Am fost o ţaţă cu spirit civic.

Dupa ce Mihai Razvan Ungureanu le-a batut obrazul, cred ca numai astazi am citit 5 articole despre romanii care stau in casa, la caldura, si privesc la militarii care le deszapezesc drumurile.

Stiti de ce mi-au adus aminte articolele astea?
De 2006, cand, la inundatiile din Oltenia, ziarele s-au umplut cu articole despre localnicii care jucau fotbal, in timp ce militarii construiau diguri.
In realitatea, era vorba de cativa tigani care o pusesera de-o miuta pentru ca-i durea la basca de casuta lor de chirpici. Stiau ca in locul ei se vor alege cu ceva mai bun.
Ca restul localnicilor erau disperati, nedormiti, uzi si obositi (am sute de poze cu ei) nu mai conta, ziaristii i-au bagat pe toti in aceeasi oala cu cei care jucau fotbal.

Nici mie nu-mi plac cei care pot sa-si curete singuri zapada, insa prefera sa stea in casa, asteptand s-o curete altii. Insa stiu si cat de usor este sa te lasi influentat de niste imagini de la televizor.

Cati veterani de razboi sunt in casele alea acoperite de zapada? De ce sa bag eu in aceeasi oala un veteran de razboi cu un nesimtit?
De la caldurica, ar fi usor, insa mi-ar fi rusine sa-l fac erou pe militarul care curata cateva tone de zapada si sa bestelesc un batran, care, atunci cand a fost soldat, a sapat kilometri de transee iarna pe frontul din Rusia. Iar atunci cand s-a dus pe front, nu s-a mai plans ca batranii nu merg cu el.

Celor care-si aduc aminte ca, atunci cand erau ei mici, oameni din sat isi curatau singuri zapada, le zic doar atat: mai duceti-va in plm prin sate (dar, nu in alea care sunt la 10 km de Bucuresti) si vedeti cat a crescut media de varsta, fata de cand erati voi mici.

Există cartiere în Craiova care nu au canalizare, există străzi pe care nu poţi merge cu maşina din cauza gropilor, există câte 5 câini la fiecare bloc care te fac să tremuri de fiecare dată când ieşi pe stradă. Mai exact, avem toate condiţiile necesare unui oraş prost guvernat. Primăria nu renunţă însă şi vrea să facă fapte bune. De apreciat. Dar nu la modul ăsta:

„Conducătorii auto care vor fi surprinşi aruncând pe geam diverse obiecte sau că îşi scutură scrumiera vor fi amendaţi. Nu e neapărat nevoie să fie opriţi în trafic, amenda se va trimite prin poştă proprietarului maşinii“, a precizat viceprimarul Sas. Acesta susţine că nu este obligatoriu ca fapta să fie filmată, fiind suficientă proba cu martori: „Poliţiştii patrulează câte doi, aşa că e suficient să te vadă“. Sursa

Recunosc că sună de vis să merg pe jos şi să nu văd câte un imbecil aruncându-şi resturile de shaorma din maşină, sau trei impecibili în bmw (că doar nu eşti oltean dacă nu ai bmw) care îşi adoptă poziţia specifică mersului în maşini bengoase în oraşul nimănui, dar să crezi că poliţiştii îi vor urmări şi le vor da amendă, e copilărie curată. Am trecut de sute de ori pe lângă persoane care aruncau hârtii, intenţionat, chiar în faţa comunitarilor, şi nici măcar nu primeau un reproş.

Astăzi am asistat la o întâmplare şi mai comică. Poliţia rutieră stătea şi îi pândea pe cei care treceau prin loc nepermis, între Rotonda şi Institut (frumos ar fi să specificăm că nu există nicio trecere de pietoni între cele două staţii). Aşa s-au pus ei să dea amenzi oamenilor grăbiţi, care mai fac ceva, nu doar se plimbă cu maşinile de dragul lelii. Asta în condiţiile în care, în aproape fiecare seară, pe Calea Bucureşti se fac întreceri ilegale. Maşini scumpe, maşini tunate, maşini puternice. Mă întreb, unde sunt poliţiştii atunci? Am uitat, sunt ocupaţi să dea ziua amenzi celor care trec strada prin locuri nepermise sau să îi urmărească pe cei care aruncă pachete de ţigări (ar fi bine).

Alte ciudăţenii:

[...] nepurtarea unei ţinute decente de către şoferi şi vatmani vor fi penalizate. Persoanele care se vor deplasa în municipiul Craiova cu mijloace cu tracţiune animală vor primi o amendă cuprinsă între 1.000 şi 1.500 de lei, până acum căruţele fiind interzise doar în zonele centrale ale oraşului. Sursa

Sunt curioasă ce înseamnă ca şoferii şi vatmanii să aibă o ţinută decentă (să le dăm uniforme, zic!) şi nici de unde vor plăti ţiganii care se plimbă cu căruţa prin oraş 1.500 lei. Până atunci, feriţi-vă de câini, gropi, curse de maşini şi cerşetori!

Asteptati pana la 1:27, o sa fie interesant.

Parcă tot mai des mă lovesc de oameni care nu reuşsesc să înţeleagă societatea. Cel mai recent exemplu este al unei mame care a venit cu fata ei la bal pentru a o încuraja la concursul de miss al facultăţii. Întrebată de ce a ales să vină, a raspuns că vrea să o susţină şi să o ajute să scape de timiditate.

Să înţeleg că în societatea de astăzi un părinte nu mai este deranjat nici măcar de faptul că un copil, un adolescent, o femeie în devenire este tratată ca un obiect sexual, împinsă pe scenă pentru a face spectacol, pentru a se dezbrăca, a fi penibilă si a deveni fantezia bărbaţilor care o privesc. Azi, la fel ca şi ieri, însă nu unul foarte îndepărtat, pe toţi ne preocupă ceilalţi, de la cele mai mici vârste trebuie să ne supunem unor coduri, unor reguli scrise sau nescrise: mâncarea se mănâncă numai cu tacâmuri, la şcoală trebuie să ne comportăm exemplar, nu numai pentru că aşa este corect faţă de noi, ci pentru că vecinul de la doi va fi întotdeauna curios să afle ce note mai iei, ce ai făcut la bac, la ce facultate ai intrat şi dacă eşti cumva pe o scară ierarhică mai sus decat propria-i odraslă. Prietenii de o viaţă se dărâmă atunci cand realizările unui copil dintr-o familie sunt mai mari decât cele ale altui copil, din altă familie, şi atunci apar mândria, trufia, respectiv invidia. Nu mai trăim pentru a ne demonstra că suntem capabili, ci trăim ca să impresionăm, sub diverse forme.

Nici măcar cei mici nu scapă de această manie de a face totul pentru a impresiona. Dacă un desen nu este bun la şcoală, nu pentru că ar fi urât, ci pentru că “bun” este “bun” doar daca o învăţătoare îşi dă acordul, nu contează că atât poate şi ştie acel copil, contează ca acasă fiecare părinte să devină şi pictor şi planşele să devină impresionante “Uitaţi ce poate picta un copil de clasa I”, doar că pictura este a părintelui. Şi nu puţine au fost dăţile când ai mei apelau la fel şi fel de profesori pentru a îmi face planşele la desen pentru că ale mele erau aruncate de profesoară pe motiv că
“ăştea sunt bune de aruncat la gunoi”.

Mai departe, creştem, trăim sub aceleaşi reguli stricte şi absurde: eşti altfel dacă apari într-o maşină de peste 10 000 euro, şi eventual să ai şi ceva schimbat la ea, asta pentru eticheta de “cool”. O întâlneşti pe ea, sau pe el, dar după un timp, chiar dacă nimic nu mai e cum a fost, în faţa celorlalţi nu ai voie să greşesti. Trebuie să păreţi perechea perfectă care demult a uitat ce înseamnă perfecţiunea. Nunta nu are voie să iasă din tipare: chiar şi grâul ce trebuie aruncat la ieşirea din biserică e notat pe foaie, alături de celălalt caiet în care notezi cât a dat fiecare darul, pentru a nu te ţăpi când mergi la nunta lor.

Şi în astfel de momente când crezi că nu mai există umanitate şi totul a căpătat un sens material, îţi e dat să vezi un film despre renunţarea la societate pentru descoperirea propriei tale identităţi. Este vorba de filmul “Into the wild” , un film scris după romanul lui Jon Krakauer, roman care are la bază povestea reală a lui Christopher McCandless, un tânăr american, care renunţă la bani, familie, prieteni, facultate renumită pentru a deveni el. Astfel, donează cei 24 000 euro în scop caritabil şi pleacă în marea călătorie a vieţii lui: Alaska, locul sălbatic în care libertatea este absolută. Filmul şi cartea sunt două instrumente prin care poţi descoperi ce înseamnă renunţarea la societate în schimbul recuperării propriului tău eu. Cu toate astea, concluzia neiertătoare a filmului este că “Fericirea este reală doar atunci când este împărţită”.

Alături de această lecţie finală, filmul are multe altele din care nu numai că poţi învăţa ceva, dar te şi ajută să fii exact aşa cum vrei să fii: “Măsoară-te cu tine însuți cel puțin odată” sau “În viață nu este important să fii puternic, ci să te simți puternic” , “Dacă vrei ceva în viață, du-te dupa el”, dar si favorita mea: “Fragilitatea cristalului nu e o slăbiciune, ci o finețe.”

si

Pe unii oameni ii deranjeaza minciuna. Pe altii indiferenta si nepasarea. Pe cei mai multi violenta. Sunt multe lucruri care ne deranjeaza, dar ele continua sa existe si sa persiste nu numai in articolele si gandurile noastre, ci si in viata de zi cu zi.

Astfel, sa luam cazul unor jurnalisti in devenire care opteaza pentru facultatea de jurnalism si isi doresc sa schimbe ceva. Sa il schimbe pe Becali cu Bute, sa faca din tabloide o simpla poveste si sa conteze doar presa adevarata, sa reuseasca sa fie altfel decat tanara generatie si sa se impuna prin cultura. Ma gandesc ca orice om care opteaza pentru aceasta facultate se gandeste macar putin la toate astea, mai ales ca inca nu a apucat sa fie manipulat si cumparat, asa cum se intampla cu multi jurnalisti din Romania. Pe scurt, un tanar astfel prezentat cere respect din partea facultatii, profesorilor, comunitatii, dar si din partea celor mai inalti.

Intervine insa candva o problema de principii. Aceea de a nu respecta niciodata pe nimeni si nimic, dar sa le vrei pe cele de mai sus. E imposibil si atunci inseamna ori ca esti indraznet in sensul negativ cand ceri toate astea, ori ca nu ti-ai dorit nimic din toate cele si singurul scop pentru care ai mers la facultatea respectiva este sa ai o diploma.

Si nu e numai cazul celor de la Jurnalism. Si cei de la Drept sau Politie sau Finante fac aceleasi greseli. Si nu pot concepe cum ca student la Jurnalism nu poti sa respecti nici ceea ce tine de bun-simt, ca in cea mai mare parte la asta se rezuma aceasta profesie. Daca intr-o cladire iti este specificat ca nu ai voie sa fumezi, dar iti ofera un loc de fumat, tu sa fumezi in alta parte si sa arunci tigarile dupa calorifer. Sau sa ti se spuna ca nu ai voie sa intarzii la un curs pentru ca trebuie sa te obisnuiesti cu punctualitatea, si tu sa ajungi la sfarsitul lui doar pentru prezenta. Sau sa fii la Drept si sa iti placa Salam si alti interlopi si sa le mai tii si apararea. Sau la Politie si sa incalci toate regulile de circulatie ca doar tu vei fi viitor politist si crezi ca ai acest drept. Pai si cum vrei ca ceilalti sa respecte regulile, daca tu, cel din domeniu, nu faci asta?

Si ce asteptari sa mai avem de la jurnalisti in formare care citesc doar Libertatea si Can-Can? Care nu stiu ce inseamna Twitter sau cum se face un blog. Care au citit doar Ion si Morometii si la ele poate doar rezumatul de pe net?

Respectul nu inseamna numai sa dai locul in tramvai unui batran sau sa ajuti la piata pe cineva sa care o plasa. Respectul inseamna sa poti sa oferi ceea ce vrei sa primesti. Tot atunci iti poti rezerva dreptul de a cere ceva.

Daca veti citi comentariile acestui articol referitor la cazul baiatului injunghiat la liceul din Craiova, veti observa ca majoritatea sunt despre tigani. Nu conteaza ca erau elevi, ca erau copii de bani gata sau doar cineva cu nesansa de a fi educat, tot ce s-a inteles din acest caz este Craiova=tigani. Nu zic ca nu e asa, imi cunosc orasul si as minti sa zic ca eu nu am vazut vreunul prin oras. Dar suntem atat de incuiati incat generalizam un caz particular si aruncam vina pe tigani. Si pe Boc. Si pe Basescu.

Am mai spus-o, in primul rand de vina sunt legile prea permisive. Apoi sunt sigura ca multi din cei care comenteaza stirea nu stiu cum e cu adevarat in scolile din Romania. Sa va spun cum era intr-un colegiu renumit, nu orice liceu: daca voiai sa chiulesti, o puteai face oricand (intr-un timp se incercase un regim dictatorial, dar s-a renuntat). Apoi te duceai in barurile de pe langa scoala si consumai ce voiai, nu iti interzicea nimeni. Am mers si noi 10 fete la bere si apoi ne-am intors la ore si strigam becks in ora de biologie ( nu ma laud, dar va spun ca toate astea se intampla). Apoi cel mai renumit pub din zona colegiilor centrale era plin de elevi care fumau, jucau carti si beau bere (sa nu imi spuna cineva ca profesorii, directorul sau alte cadre nu stiau de situatia asta). Se fuma si iarba, nu e nicio noutate ca unii veneau la ore drogati (suna cam dur, dar chiar se intampla asa). Avand toate aceste situatii, plus unele care tin de bun-simt (acela ca daca voiai sa mergi la toaleta nu puteai de cei care fumau acolo, iar daca indrazneai sa zici ca tu chiar vrei la toaleta, riscai sa dea vreunul cu piciorul in usa si sa fii pus intr-o situatie penibila) ne intrebam cum de s-a ajuns la asemenea situatii.

S-a ajuns aici pentru ca nu exista respect, insa in schimb exista foarte multa indiferenta. Indiferenta din partea autoritatilor, dar si din partea noastra, a oamenilor. Daca vedem elevi batandu-se ne uitam ca la circ sau ne intrebam care e mai bun, apoi ne intoarcem si mergem mai departe. Daca pe strada vedem o bataie sau in trafic la fel, ignoram si mergem mai departe. Toata lumea e indiferenta, legile permit ca cei care fac mici infractiuni sa nu fie pedepsiti, iar acesti mici infractori sa ramana in libertate si sa comita apoi crime, iar scolile si universitatile s-au transformat in locuri de socializare la tigara in baie.

Avem pretentia sa fim respectati, dar noi nu respectam nimic. Nici macar locul acela pentru fumat din universitati. Nu avem bun-simt, dar ne intrebam cum se intampla asa ceva. Se intampla pentru ca noi permitem sa se intample!

Pana atunci eu cred ca e vina cainilor vagabonzi pentru tot ce se petrece…

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Sunt primele doua strofe din imnul national al Romaniei. Se canta la diverse ocazii festive, la sarbatorile nationale, in unitatile militare ori la meciurile echipei nationale. Deci se canta.

Daca-l asculti cantat de o fanfara militara, asa cum am facut eu ieri, simti cum se zbarleste pielea pe tine. Din pacate, desi versurile sunt mai actuale ca niciodata, dupa ce s-a terminat de cantat, nimeni nu s-a mai gandit la ce vor ele sa transmita.