Pentru ca la Facebook mesajele in timeline o sa-mi apara in functie de cum platesc cei urmariti de mine, iar mesajele postate de mine au sanse din ce in ce mai mici sa fie citite de prietenii mei, daca nu platesc.

Usor, usor pe Facebook va ramane gratuita doar inscrierea, urmand ca apoi sa platesti daca vrei sa postezi sau sa comentezi ceva.
Bine, poti sa postezi gratuit cat vrei, insa tu postezi, tu citesti, iar din cand in cand o sa-ti apara mesajul: promoveaza-ti postul sau nimeni nu-l va citi.

Plm, deci asta numai retea sociala nu mai este.

TVR primeste bani din 3 surse. De la bugetul de stat, inca o data de la noi, prin taxa radio TV si din publicitate.

Cu toate acestea, in 2011, un an fara Olimpiada, Campionat Mondial de Fotbal si Campionat European de Fotbal, TVR a avut pierderi de 160,8 milioane de lei. Chiar si fara sa transmita Formula 1.

Va dati seama cat se poate fura la TVR?

Am impresia uneori că e mult mai bine să scrii sub anonimat. Fără cenzură, riscuri, pedepse, răzbunări din partea celor pe care îi critici. De preferat justificat şi argumentat. Doar că ar fi o practică care ar face ca România să pută şi mai mult. Să pută a oameni cărora le e frică să îşi asume opinii.

Facultatea e cel mai închis sistem din câte am văzut. Nu poţi afla, ca student, nimic despre burse, cupoane nepredate, biblioteci, investiţii, săli, profesori. Eşti ori luat la mişto că ai pretenţii măreţe că vrei să ai acces la informaţiile de interes public, ori dai peste frustraţi care îşi fac ca scop primordial în viaţă să nu mai termini facultatea. Şi e trist. Dar nu vorbim despre o instituţie. Vorbim despre România, ţara în care nu reuşim să înţelegem ce trăim.

De exemplu, plătim peste 500 lei la întreţinere şi utilităţi, dar nu ştim dacă am fost furaţi sau nu. În apartament am puse nişte calorimetre pe care nici măcar cei care le citesc nu ştiu să le calculeze. X unităţi care înseamnă ceva şi se calculează de cineva dând o anumită sumă. Tot la întreţinere, în fiecare lună avem incluse taxe administrative de 30 lei. Taxe pe care cei de la asociaţie nu ştiu să le justifice. Taxe administrative, ce nu este clar, ar răspunde jigniţi de întrebare. Factura la energie arată ca un cod morse. Sunt incluse ba 3 luni, ba doar o lună, ba taxele radio şi tv, ba regularizare. Calcule peste calcule care îţi dau cu totul altceva decât este pe ceas. La bancă, contractele nu sunt aproape niciodată clare. Fie introduc un paragraf în care te anunţă că pe timpul duratei contractului pot modifica anumite condiţii, dar tu, om din popor, te vezi nevoit să faci creditul şi să semnezi chiar şi pentru acea condiţie. Astfel te trezeşti cu dobânda dublată, că doar sincerii de ei ţi-au arătat clar termenii şi condiţiile.

Vorbesc acum de lipsa de transparenţă pe care o întâlnim în cele mai banale situaţii. Contractele politice, licitaţiile, proiectele diverşilor oameni de afaceri sunt înţelese, de la sine, ca lipsite de transparenţă. Iar noi, oameni normali şi nedocumentaţi, înghiţim. Nici măcar nu mai suntem uimiţi. Trăim din speranţa propriei salvări.

Transparenţa – acest cuvânt întâlnit aproape doar în dicţionare ar putea salva o naţiune. Cum ar fi dacă am avea justificaţi banii din spitale, primării, şcoli, universităţi, asociaţii, facturi? Fiecare leu trecut în hârtii, dosare, în calcule corecte şi rezonabile? Cum ar fi dacă orice informaţie ar ajunge în faţa publicului fără manipulare şi cei ce votează ar avea ca unic reper faptele?

Ceea ce îi lipseşte României e transparenţa. Dacă acest cuvânt şi-ar găsi utilitatea în practică, atunci am reuşi să devenim o ţară cu speranţe.

Sunt aproape sigur ca daca Europa se va duce dracului, nu va fi din cauza vreunui razboi, ci a taxelor si restrictiilor ce ne sufoca zi de zi.

Pentru a ne proteja pe noi, cetatenii care cotizeaza luna de luna ca ei sa-si ia salariul + mita, cei de la RAR s-au gandit sa creasca taxa pentru service-urile auto.
Daca pana acum un service platea o taxa la RAR de 1.000 de lei, indiferent de cate marci de masini repara si cate operatii facea, de acum trebuie sa plateasca cate 500 de lei pentru fiecare marca de masina si 50 lei pentru fiecare activitate.

Dintr-o data, pe banii mei, p-astia de la RAR ii fute grija de mine. Daca un amarat de pivot il puteam schimba in ce service alegeam eu, acum trebuie sa caut service-ul care a platit pentru marca mea de masina.

Nu urasc ceva mai mult decat sa vina statul si sa-mi IMPUNA ce sare am voie sa folosesc, ce lapte am voie sa beau si acum in ce service am voie sa-mi repar masina.

Boii astia de la RAR s-or fi gandit inainte de a creste taxa si la localitatile micute cu 2-3 service-uri?

Deci muie RAR si tuturor celor care cred ca asa ne indreptam spre normalitate.

Al doilea bir este taxa de poluare pentru centrala de apartament. Plm, la asta nici nu are rost sa mai comentez.

Singurul mod in care acordul incheiat la Bruxelles poate sa functioneze ar fi ca in Bruxelles, langa sediile Comisiei Europene, sa cada din cer, precum un satelit german, vreo 25 de tone de aur in valoare de 1.000 de miliarde de euro.

Altfel, daca banii sunt tipariti, imprumutati de la chinezi sau stransi prin taxe si impozite noi, e fix pla, ca n-are nicio logica economica. Peste 6 luni o sa fim intr-un rahat mai mare decat suntem acum. Si o sa fim.

Cele mai protejate specii din Romania sunt, de departe, notarii publici si presedintii asociatiilor de proprietari.

Este si motivul pentru care s-au inventat mii de chestii care nu pot fi facute fara stampila notarului public si tot de aia nu poti sa te duci tu singur sa-ti platesti apa, gazele, caldura si sa-ti bagi picioarele in asociatiile de locatari, care te jecmanesc in cel mai nesimtit mod cu putinta.

Nu cred ca exista ceva mai greu de facut in tara asta decat sa schimbi un presedinte de asociatie de proprietari sau sa faci o alta asociatie de proprietari.

In afara de politicieni si preoti, nu exista cineva in Romania care sa faca bani mai usor decat o fac notarii publici si presedintii asociatiilor de proprietari. S-a mers pana acolo incat notarii publici au baremuri minime la onorariu, ca sa nu-si faca concurenta.

Că tot am vorbit de afaceri şi de profit de pe urma proştilor, zilele astea am văzut cel mai uşor cum românul îşi bate joc de banii lui. În urmă cu câteva săptămâni, am început să renovez apartamentul. M-au ajutat câţiva prieteni care şi-au făcut şi ei lor şi zic eu, se descurcă excelent. Am pus şi eu umărul la treabă, am mers după materiale, am făcut calcule peste calcule şi într-un final am ieşit pe plus. Fericită nevoie mare, hotărăsc cu taică-meu să facem şi baia mică, singura rămasă în paragină. Doar că, la pus gresie şi faianţă nu suntem deloc pricepuţi şi nici nu mai aveam tragere de inimă după atâta muncă.

Aşa se face că viteazul de taică-meu găseşte doi meseriaşi. Lucru dubios, ţinând cont că unul dintre ei este o femeie (de ce ai lua o femeie să îţi pună gresia în baie?). Trec peste etapa discriminării şi aud tot felul de laude la adresa lor. Că au pus gresie la nu ştiu ce mare afacerist sau cântăreţ, că au sute de recomandări etc. Trec şi peste etapa neîncrederii şi aştept să îi văd cum lucrează. Prima zi am fost plecată şi au rămas singuri acasă. Bineînţeles, cu mâncare, băutură şi toate cele. Ajung seara, privesc, mă declar mulţumită şi îi aştept a doua zi. Doar că, ştiţi cum e, niciodată nu e ca prima dată. Aşa că oamenii de încredere au cam uitat ce înseamnă să fii om. Au venit la ora 08:00 şi până pe la 11:00 au mai pus doar un rând de faianţă. Apoi, unul din ei, adică el, mi-a cerut să îl duc undeva cu maşina, unde l-am aşteptat vreo 40 de minute. Revine în maşină, pute (în cel mai caracteristic mod termenului a “puţi”) a ţuică din aia ieftină şi abia mai silabiseşte câteva cuvinte. Scârboşenia caracterului acestui om continuă cu flirturi la adresa mea (printre puţinele momente când m-am enervat atât de rău, încât îmi doream să îl arunc din maşină). Şi, dacă vi s-a părut ceva ciudat până acum, abia de aici începe cu adevărat povestea. De câte ori şi-a bătut meseriaşul joc de noi şi cum încă mai lucrează în baia noastră, acum, când eu scriu articolul:

1. În a doua zi de muncă s-a îmbătat, după cum am spus mai sus, şi cu ochii aproape închişi şi corpul bălăngănindu-se, a pus gresia. Seara, când să verific, toată gresia suna a gol. Mă gândesc că nu am eu habar ce e cu golul ăla, dar nu înţelegeam de ce una e mai sus şi una e mai jos. Aşa că încerc cu degetul să ridic o placă şi surpriză: s-a dezlipit fără niciun efort. Placa goală, doar 2 cm de adeziv prins pe ea, în rest curată ca din cutie. Mai încerc o placă, la fel. Fără adeziv, doar puţin împrăştiat pe jos, în mijloc. Şi tot aşa până am dat toată gresia jos, am curăţat micile porţiuni cu adeziv şi l-am sunat pe meseriaşul care nu a mai răspuns. A treia zi, când vine, recunoaşte că a fost cam beat, dar se rezolvă, o pune din nou. Nervoasă nevoie mare, îi zic lu’ taică-meu să nu îi mai ia nimic de băut, dar el, ruşinat, îmi zice: “cum să laşi meseriaşul fără băutură”? Ţip, mă isterizez şi nu înţeleg reacţia. Pune gresia prost, o dăm jos, recunoaşte că a fost beat şi noi să îi dăm în continuare băutură? (Un om normal nu l-ar mai fi primit în casă, mă gândesc, mai ales că se dăduse la fie-sa).

2. A treia zi seara, după povestea cu gresia, ne propune să îi mai dăm 50 lei să ne dea cu glet pe tavan. La fel, taică-meu îşi dă acordul, dar îl condiţionează să dea jos ce era pe tavan. Că doar aşa se face: se curăţă, se dă cu amorsă, se usucă amorsa, şi abia apoi cu glet. Vine meseriaşul de dimineaţă, adică meseriaşii, că este şi o ea după cum am spus, le dau indicaţiile (tavanul curăţat, amorsă, glet), dar când, după nici 20 de minute aud un sunet de gletieră. Merg speriată spre baie şi când văd, omul nostru dădea deja cu glet: “Dar staţi, de ce nu aţi decojit tavanul? Şi amorsa, unde e amorsa?” Iar el îmi explică “tavanul nu necesită decojire, amorsa am dat cu ea acum 5 minute, iar gletul îl dau repede ca să nu se usuce amorsa”. Când auudd, încep cu ameninţări “eu v-am zis în ce condiţii vă plătesc, de ce aţi acceptat dacă nu le respectaţi etc etc”. Îmi zice să îl sun pe ăl bătrăn, că nu se înţelege cu mine. Îi spune că a dat jos ce a căzut (nici urmă de încercare), că amorsa aşa trebuie, amestecată cu glet, şi să aibă încredere. Normal, taică-meu a zis da, ok.

3. M-am întors în cameră plină de nervi. Ce a umplut paharul? Meşterul lu ‘ peşte îmi spune că trebuie să îi dăm bani pe x mp, când de fapt erau doar jumătate din câţi zicea el. Mă apuc, măsor şi îi demonstrez că sunt câţi am zis eu. Îl sun iar pe taică-meu, îi zic cât are să îi dea, iar răspunsul lui genial: “trebuie să îi mai dau şi lui ceva, aşa, în plus“. Aaaaaaaaaaa, WTF?

Weekendul petrecut în vizită la Bucureşti m-a pus pe gânduri. Malluri pline cu oameni disperaţi după cumpărături. Un H&M plin, copii pierduţi, mame disperate de îmbrăcăminte. În alte magazine, ajunse peste noapte firme de renume, se înghesuie bărbaţi şi femei. Cabinele de probă sunt aproape pline, iar produsele de proastă calitate se întrec în preţuri exagerate. Outleturile sunt savoarea celor săraci şi dornici de o etichetă cu Zara sau Denim. Îmbrânceli şi restricţii de numai două produse la probă. Cu excepţia celor albe. Hainele sunt bine ordonate. Chiar strategic. Rochii şi fuste scurte în faţă, bluze şi cămăşi colorate la mijloc, iar în spate pijamale şi hăinuţe de copii care încă nu vor să defileze pe scena magazinelor.

Vânzătoarele sunt pentru prima dată amabile. Îţi oferă o pungă drăguţă, fac o glumă râzând satisfăcător şi mulţumesc clienţilor pentru cumpărăturile făcute. Poate că e prea devreme pentru nervii unei zi de muncă. Nu sunt numai tineri la cumpărături. Sunt şi doamne. În vârstă. Cu unghiile roşii, buzele vişinii şi părul vopist negru pentru întinerire dau zor să găsească o ţinută cât mai unică. Nu îndrăzneşti să le priveşti, deşi uneori ochii îţi rămân aţintiţi pe alegerile lor.

Banii daţi pe haine bat recoduri: 300, 500 lei, sau pentru cei mai săraci 25 lei o cămăşuţă. Unele firme  au cel mai ieftin produs la 100 lei, o căciulă sau un accesoriu, blugii sau cămăşile pornesc de la 200 lei. Nici încălţămintea nu e cu mult mai ieftină. Peste 300 lei o pereche ce imită pielea de calitate. Restul sunt vizibil proaste şi cu firma imprimată care valorează 90% din produs. Dar lumea cumpără. Şi ieftine şi scumpe, mallurile şi magazinele de haine sunt la mare căutare.

După un vox prin Universitate, unde se presupune că studenţii sunt săraci, stresaţi, acei tineri cu buzunarele goale, aflăm că unii dau pe haine şi 500 lei pe lună. Mult aş putea spune eu ca fata, care mereu îmi fac cumpărăturile cu chibzuinţă şi fără să ajung la sume uriaşe pe lună. Dar poate că nu am eu acest virus atât de prezent în societatea modernă.

Voi câţi bani daţi pe haine? Sau măcar o evaluare a timpului petrecut în magazine.

… daca Romania ar trebui sa intretina de maine o armata, sa aiba un PIB la fel de mic ca cel din 1995, sa primeasca de la FMI imprumuturi de ordinul sutelor de milioane de euro, sa dea la toti bugetarii al 13-lea salariu (si cateva prime), sa intretina din nou cele cateva zeci de mine inchise, sa tina in somaj tehnic zeci de mii de oameni, sa scada taxele si accizele la nivelul anilor 1995, sa nu beneficieze de pe urma miliardelor de euro trimise in tara de romanii din strainatate, sa nu aiba acces la fondurile nerambursabile primite de la UE, ei bine, cum s-ar descurca Emil Boc? Ca Nicolae Vacaroiu s-a descurcat.

Dupa ce au introdus continutului platit pe site-ul Times din Marea Britanie, cei de la News International se lauda ca au deja 105.000 de cititori platitori. Cititori care, dupa calculul celor de la Techcrunch, ar aduce 800.000 dolari pe luna.

Cifre frumoase, insa ce au omis sa spuna cei de la News International este faptul ca au pierdut 4 milioane de vizitatori pe luna, care faceau 36 de milioane de afisari. Vizitatori care, in mare parte, au ajuns la concurenta.