Din întâmplare am citit articolul despre omul care a mers pe jos din Africa în România. La început am crezut că e doar un titlu pus aiurea (nu sunt rea, jurnaliştii mai obişnuiesc să facă din astea) şi în text să găsesc scenariul unui film sau al unui joc video. Din fericire, am găsit o poveste care merită citită.

Un francez a plecat în expediţia vieţii lui. Vrea să meargă din Africa până în Franţa pe jos. 20.000 de kilometri. Cu doar 7.000 de euro. Acum a ajuns în România, după doi ani de mers fără telefon, GPS, ci doar cu o cameră video. A băut apă de ploaie, a făcut baie în râu, a dormit sub cerul liber sau prin clădiri părăsite. În fiecare zi merge 80 de kilometri pe jos.  El spune că nu are altceva, decât visul ăsta.

Citesc şi mă gândesc ce înseamnă să ai timp pentru tine şi pentru visele tale. Să uiţi de rigorile societăţii şi să începi să trăieşti: vezi lumea, socializezi cu oameni diferiţi, înveţi să învingi limitele fizice, bei şi mânânci ce apuci, dar îţi trăieşti visul. Uiţi de superficialitatea de a fi robot. Fără ore fixe, fără meserie de o viaţă şi fără un concediu petrecut în fiecare an, în acelaşi loc, cu aceleaşi persoane.

E greu să ne depăşim limitele. Probabil ar fi o nebunie să ne urmăm toţi visele. Sau să plecăm în astfel de călătorii. Dar mă gândesc cât mă sperie să merg noaptea singură. Sau cât aş vrea să merg cu autostopul, dar fiecare şofer mi se pare un posibil violator. Ori să ajung să văd Clujul, dar de fiecare dată mă gândesc că banii îi pot folosi la altceva şi am destul timp să îl văd.

Sursă poză

Sunt invidioasă pe acest francez care nu face nimic cu viaţa lui şi totuşi face atâtea. Nici nu ştiu de ce avem nevoie în viaţă ca să ne simţim împliniţi. De ceva care să ne depăşească limitele, de familie, de resemnare? Şi când suntem destul de motivaţi ca să ne urnim fundul la magazin fără să ne urcăm în maşină? Când societatea noastră o să descopere frumuseţea mersului pe jos sau a minunatelor peisaje şi locuri din lume? Până să găsim răspunsuri la frustrările noastre, mă bucur să citesc astfel de poveşti. Aştept ca francezul să termine expediţia să îi pot spune, virtual, felicitări! Aici îi puteţi urmări traseul.

In luna martie, Ilie Dumitrescu a tinut neaparat sa declare cele de mai sus, chiar daca Becali nu-i facuse nicio propunere, insa in momentul in care Becali i-a propus sa fie antrenor la Steaua, a zis DA inainte ca ciobanul sa termine intrebarea, ba chiar a fost de acord sa vina si fara bani. Asta spune multe despre caracterul acestui Cornel Dinu al stelistilor.

Noi chiar suntem mincinosi. Ma uit in jurul meu si vad aceleasi minciuni comune:

- mintim cand ne suna telefonul si cineva are nevoie de noi: ba suntem plecati din localitate, desi stam in pat, ba am ajuns acasa, dar de fapt suntem in autobuz, ba avem treaba si dam ocupat, cand de fapt dormim.
- mintim cand e in joc orgoliul nostru: nu putem recunoaste ca am gresit si este vina noastra, preferam sa dam vina pe profesori ca nu stim o materie, sa dam vina pe director ca nu avem uniforma, sa il inculpam pe cel care nu este de fata.
- mintim cate kilograme sau ce intaltime avem cand corespondam cu cineva la distanta: unii se vor mai grasi, altii mai slabi, altii mai inalti, niciodata nu putem sa ne vedem pe noi ca fiind buni si speciali doar pentru simplul fapt ca suntem noi. Preluam modele artificiale dupa care ne mintim atat pe noi cat si pe cei din jurul nostru.
- mintim ce carti citim, doar de dragul de a fi mai apreciati. Atunci cand suntem intrebati de o carte preferam sa dam raspunsuri elevate, sa cautam in filosofia antica si sa parem cat mai putin accesibili. Aceleasi minciuni in cazul muzicii, filmelor, picturii.
- mintim prin cuvintele pe care le creem, frazele complicate si textele fara logica, invatam zi de zi arta mintitului din politica si, desi ii judecam, ajungem sa fim ca ei: cautam sa facem promisiuni pe care nu ni le respectam. Ne mintim pe noi.
- mintim in fata parintilor si a sefilor doar pentru a nu da explicatii. Pe parcurs cautam solutia rezolvarii unei minciuni, care inevitabil aduce dupa sine inca o minciuna, cand de fapt ar trebui sa cautam solutia problemei pentru care mintim.
- mintim ce avere avem doar pentru a fi mai apreciati. Apreciati de catre cine? Aud zi de zi declaratii de avere, case, vile, masini, telefoane, accesorii de lux. Mintim pentru ca de multe ori nu le avem, iar in cazul in care le detinem, mintim ca avem ceva: avem doar copii a ceea ce au milioane.
- mintim ca nu ne merge telefonul sau ca nu avem baterie, doar pentru ca in viata noastra a aparut ceva/cineva mai important. Cate dileme ar rezolva sinceritatea.
- mintim ca nu avem timp de pescuit, de plimbat cu rolele sau bicicleta, ca nu avem timp sa scriem pe bloguri sau sa citim, toate astea intr-un timp in care dormim. Cauza si efect!
- mintim ca detinem adevarul si sunt pregatiti pentru viata, ignorand sfaturile parintilor cat inca le mai putem primi. Cand vom veni dupa ele?
- mintim ca suntem atenti atunci cand suntem antrenati intr-o discutie, iar atunci cand ni se pune o intrebare, zicem politicos “mai poti repeta?”, sau in cel mai rau caz raspundem cu da sau nu. Oare cel care vorbeste nu merita 2 minute de atentie?

Daca nici omul nu este mincinos, atunci cine? (Nu imi plac generalizarile, drept urmare, incercati sa transformati articolul intr-unul particular, in care va regasiti, sau nu).

Articolul numarul 1:
PSD, PNL si UDMR fac din nou zid in jurul lui Nastase – un articol care ne arata cum Nastase, se agata de toate chichitele posibile, pentru a amana, pe cat mai mult posibil, aparitia in fata legii. Un articol care ne arata si adevarata fata a PNL-ului.

Articolul numarul 2:
Emil Boc: Yes, but you know, aviara gripa… – o gresala in limba engleza a lui Boc.

Rezultatul:
Al doilea articol, chiar daca a aparut pe HotNews a doua zi fata de primul articol, are 3 ori mai multe vizualizari si de doua ori mai multe comentarii. La ambele articole, majoritatea comentariilor sunt negative.

Morala:
In Romania daca furi, te cam injura lumea, daca ai gresit in engleza, oficial, ai cam belit p***.

Nu iertam nimic, dar avem si noi prioritatile noastre.

In cateva zile ma voi apuca sa fac scoala de soferi. De teze am scapat, mai am DELF-ul sambata, mai am cateva saptamani de scoala, dupa care voi avea permis si totul pare sa fie perfect. Perfect ar fi daca as putea fi si recunoscatoare pentru tot ceea ce am.

De unde porneste problema mea? Poate din frustrarea ca atunci cand voi lua permisul va trebui sa conduc o Dacie. Nu, nu sunt o figuranta care vrea masini de lux si barbati cu bani. M-as urca si in trabant si in oltcit si as merge fara nicio problema. Insa, este destul de greu sa compari doua generatii. Parintii imi spun ca nici ei nu au avut cand erau tineri nu stiu ce masina, si ca toata lumea incepe de jos. Pana aici de acord. Dar cand te uiti in curtea scolii la masinile elevilor si nu vezi nicio Dacie, cand porti discutii cu cei de varsta ta si auzi ca ei vor conduce Toyota, Cielo, Wolkswagen, Audi, etc, iar tu stii ca va trebui sa mergi cu o Dacie al carui schimbator de viteze nu prea merge, ramai un pic dezamagit.

Este de ajuns sa te uiti in trafic, sa vezi ca prioritate primesc doar cei cu masini straine, sa vezi cum sunt huiduiti si injurati toti celor carora le mai caraie masina, sa vezi cum este privita o femeie in trafic.

Si poate sunt doar superstitii, si poate conteaza cel mai mult sa investesti in educatie, pentru ca in masini poti investi oricand, si poate cel mai important este sa apreciez ceea ce am si sa incerc sa capat permisul, sa conduc cu grija si sa ma bucur ca pot ajunge la destinatie. Eu imi spun mie ca nu ar trebui sa imi fie rusine.

Traian Basescu:

Dosarul lui Nastase a plecat de la turnatoriile propriilor sai colegi de partid. A fost turnat de Sechelariu.

Este nevoie doar de cateva cuvinte  sa ne dam seama ca:

Nastase este un fraier care nu a stiut sa-si aleaga oamenii de langa el.
Sechelariu este un turnator imputit.
Basescu nu are scrupule si este genul care da in gat pe oricine, numai sa scape el.

[sursa]