daca vreti sa traiti o experienta de neuitat

Atentie!!! sfatul meu este sa dati volumul la sunet putin mai jos




In tara lui tz si pls au aparut abecedarele Ham-Ham si Miau-Miau.
Pana la urma un lucru rau nu este.

Incepand din luna noiembrie, elevii claselor a II-a din Bucuresti vor invata cum sa aibe grija de animalele de companie cu ajutorul a doua abecedare, „Ham-Ham” si „Miau-Miau”.

[sursa]

Nu are nimeni la noi in tara, in afara de politicieni, mai multe drepturi decat copiii. Sa nu se inteleaga gresit, am un copil si ma bucur ca are aceste drepturi.
Ce facem insa cu copiii care se folosesc de aceste drepturi pentru a face rau?
Si mai grav. Ce facem cu copiii care se folosesc de aceste drepturi si fac rau altor copii stiind ca sunt intangibili, ca nimeni nu are ce sa le faca.
S-a ajuns ca rar sa mai gasim o clasa de elevi intr-o scoala unde sa nu existe acesti micuti monstrii. Se incepe de la gradinita unde se scoate limba la educatoare stiind ca doamna nu mai are voie sa pedepseasca fizic.

Si… se ajunge aici




Este normal ca un copil cu drepturi sa chinuie o intreaga clasa de copii aparent fara drepturi in fata lui?
Se rezolva aceasta problema cu o simpla amenda data parintilor?

Varianta romaneasca era: Zboara puiule, Zboara!

Bineinteles ca este o exagerare a acestui titlu, pentru ca niciun copil nu poate fi tiran. Insa un copil poate fi lipsit de educatie, ceea ce pentru mine inseamna tiranie din partea parintilor. Nu stiu de la ce provin acele violente si acele dovezi de proasta purtare, insa unii copiii parca sunt fugiti de la spital. Ma gandesc ca un prim motiv ar fi educatia cat si lipsa acordarii atentiei pentru nevoile copilului din partea parintilor sau a persoanelor apropiate. Prin analogie, tirania si agresivitatea unui barbat este mai acceptata decat agresivitatea unei femei. In primul rand pentru ca de mici, unele lucruri au fost separate, distincte: un baietel primeste tot felul de masinute, arme, mitraliere, ceea ce il inzestreaza cu putere, pe cand o fetita este mult mai docila, jucandu-se cu papusele, imbracate in roz, adunand floricele. Pornind de la aceasta ipoteza, baietii se formeaza mult mai duri, si mai dispusi agresivitatii. Cu toate acestea, cercetarile arata ca in Romania, numarul femeilor criminale este mai mare decat numarul barbatilor criminali(am fost surprinsa sa aflu asta), deoarece agresivitatea barbatului este acceptata si suportata, pe cand agresivitatea unei femei este judecata mult mai aspru. Mai pe scurt barbatul bate de multe ori, dar nu omoara, pe cand femeia da o data si isi termina treaba.

Revenind la treaba cu tiranismul copiilor, am ramas uimita sa vad in autobuz un grup de copii (peste 14 ani), avand un sef de grup care ii comanda pe toti. Acel sef trebuia sa injure oamenii, sa scuipe, sa jigneasca, sa rada, sa isi bata joc, iar ceilalti sa rada fara sa comenteze. Iar daca vreunul din ceilalti spunea o gluma, seful de grup il facea prost. Nu inteleg cum poate creste un copil, aproape adolescent, cu aceasta gandire ca el trebuie sa fie sef, si totodata el are voie sa jigneasca oriunde si oricand. Din aceasta cauza, presupun ca acest copil are doua solutii: ori sa se schimbe, ceea ce este greu de crezut, pentru ca din moment ce va merge la liceu va incerca sa isi pastreze pozitia de lider, iar atitudinea pe care o va adopta va fi sa jigneasca lumea, crezand ca se va face respectat.

Am observat aceasta gandire la mai toti adolescentii, atat fete cat si baieti. Vad astazi in baia din liceu, vreo 5-6 tipe de clasa a9a, toate cu tigarile aprinse, una tinea la usa, altele se machiau si se aranjau in oglinda, in acelasi timp injurand si tipand din abundenta cand intra cineva pentru a se face remarcate. La fel si acei baieti care injura si scuipa profesorul de dragul de a vorbi toata scoala despre ei. Intr-adevar, fiecare copil trebuie sa isi traiasca copilaria si anii de liceu in cel mai placut mod, profitand la maxim de acesti ani. Este adevarat acest lucru, insa este o mare exagerare si o mare nesimtire. In primul rand respecti un om ca este om, nu ca are muschi sau ca arata bine sau rau. As putea sa ma duc sa bat si eu un copilas de clasa a5a, si sa ma consider o puternica invingatoare. Dar nu m-ar ajuta cu nimic, pe cand pe altii ii ajuta foarte mult sa loveasca persoanele mai slabe atat fizic cat si psihic, simtindu-se cu adevarat puternici.

Definitia copilului tiran, dupa mine, este urmatoarea: acel copil lipsit de educatie, lipsit de atentie in familie, care doreste sa se afirme in grupul de prieteni, iesind in evidenta. Cum lucrurile intelectuale nu mai sunt apreciate la fel de mult ca si prostia, acesta incearca sa faca pe prostul, si abuzeaza de puterea pe care o are. Merge la sala, se lauda tuturor prietenilor, cauta scandal, pretinde ca ar sari in ajutorul oricarui “tovaras” cand e vorba de bataie, cu toate astea isi bate prietenii atunci cand este intr-un grup strain pentru a face impresie. Din pacate, exagerarea de copil tiran, va ajunge in cativa ani un adevar, pentru ca aceasta creatura mica se va tranforma intr-un adevarat om frustrat ce isi va chinui familia. Pacat de cei care nasc copiii, doar de dragul de a naste!

Dupa un articol citit in Gds, mi-am pus si eu intrebarea DE CE femeile evita sa mai aiba copii? De ce in ultimul timp familiile se rezuma la un singur copil, de ce gasesc scuza ” nu am timp, nu am bani “.

 In primul rand, timpul este relativ, se creeaza si a libertatea de a se manevra. Iar ca problema banilor, nu inteleg de ce se merge pe premiza “trebuie sa ii ofer totul”. Nimeni nu are totul, nici eu nu am avut chit ca sunt unul sau doi copii la parinti. Unde este bucuria unei mame de a da dreptate unuia sau celuilalt, atunci cand cei prunci se bat? Unde este bucuria micutilor de a se certa pe ciocolata sau de a face o prostie si a da vina pe celalalt?

Nu stiu cum se creste un copil, dar in mod sigur m-as descurca.  Nu banii sau timpul sunt problema, ci societatea si noua generatie: frica de raspundere. Cum poti fi implinit daca nu ai greutati? Care este satisfactia sa traiesti emotia unei singure nunti a copilului tau, emotia unui singur nepot?

Oare femeile poarta mai mult aceasta vina, de nu a nu vrea copii sau nu mai multi de unul, sau si barbatii au aceleasi preferinte si puncte de vedere in ceea ce priveste ” o mare familie “.

Eu una, vreau ca ai mei copii sa aiba o copilarie cel putin la fel de reusita ca si a mea. Imi doresc doi copii care sa fie la fel de incapatanati ca si mine, si sa se bata la fel ca mine si frate-meo, sa sparga bibelouri si sa para doi ingerasi atunci cand ii cert, sa imparta acelasi patut pana cand cresc, unul sa tina cu mami iar altul cu tati.

Copii singuri la parinti sunt mai egoisti, egocentristi, indiferenti, rasfatati ca si restul copiilor neavand o copilarie adevarata. Daca statisticile sunt adevarate si in fiecare an numarul nou-nascutilor scade, inseamna ca generatia urmatoare va avea ghinionul de a deveni tipul oamenilor:”eu pentru mine”.

Ce pot spune despre cresterea divorturilor? In mod sigur sunt atat bune cat si rele. Inainte de casnicie, trebuie asumate anumite responsabilitati. Este normal ca dupa trecerea anilor sa se schimbe si mentalitatea cat si obiceiurile, dar asta nu trebuie sa duca la banal si la la obisnuinta, ci la intelegere si acceptare. Totul sta in mana celuilalt, daca este capabil sau nu sa il inteleaga pe cel de langa el, fara a incerca sa il schimbe.

De ce cresteste numarul divorturilor? Pentru ca totul se face in graba cu dezinteres, traim cu gandul la banii de nunta, pentru ca schimbarea de la parinte la sot necesita acomodare, pentru ca  certurile  nu sunt folosite in scopul de a descoperi, si accentueaza gandul “oare am facut bine?”.

Sunt de acord cu divorturile doar in cazul in care exista alcool, bataie si violenta. In rest consider ca mereu exista ” o a doua sansa”.

Cand iti furai cărti din casă si le dădeai pe o bomboană sau o gumă Turbo pentru că n`aveai,/Multi au trecut, mult prea usor, prin această perioadă fără viitor/Eu n`am uitat incă, sunt multi ca mine si, din păcate, incă nu sper la mai bine/Pline imi sunt emisferele numai de rele,/Sunt zilele in care mor incet sperantele…/Cu toate astea trec prin viată zambind,suntem copii imbătraniti inainte de timp.. [Bitza-Copii imbatraniti inainte de timp].

Sunt sigura ca multi se regasesc printre aceste versuri. Sunt sigura ca in copilaria lui fiecare copil a suferit, desi se zice ca era cea mai frumoasa perioada. Chiar daca eram inconstienti, pentru majoritatea copilaria a fost grea. De fapt, in timpul acela, nu era atat de greu, stiam sa fim fericiti, cand venea Pastele sau Craciunul, pentru ca atunci ne luam si noi haine. De Craciun imi aduc aminte ca cea mai mare bucurie era cand primeam casete, si ce ma mai certam cu frate-meu care sa asculte la casetofonul din sufragerie. Si asta e nimic! Pe cand copii de bani gata isi luasera primele calculatoare, si se jucam din tastatura Mario, eu ma jucam pe jocul pe televizor cu maneta, si de fiecare data am reusit sa duc pana la capat acest joc. Sau ce mai impuscam ratele prin televizor, cu mitraliera mea minune. Bucuria cea mai mare a fost la un Craciun cand mi-am luat si eu tastatura pentru jocul pe televizor, si atunci sa vezi bucurie, stateam si scriam de dimineata pana seara. Lasand tehnologia la o parte, chit ca nu aveam eu sa mananc ciocolata in fiecare zi, cand mancam cate un gem din acela de prune, ziceam ca e raiul pe pamant. Sau cand ne adunam in fata blocului vreo 15 copiii, si ieseam cu cate un codru mare de paine calda cu branza. Erau lucruri marunte, banale pentru un copil ce are totul acum, sau modele pentru cineva ce nu se poate bucura nici macar de atat. Acum am ajuns la o varsta in care ma clatin, sunt copil, sunt om matur, sunt suferinda, sunt fericita, am vise, sperante, ganduri in viitor. 

In paralel cu copilaria mea am vazut azi un copil trist. Un copil ce cu siguranta va ajunge imbatranit inainte de timp. Eram la doctora de familie sa iau o trimitere, si cand vad, un copilas pe la vreo 4 anisori, cu mama lui care avea vreo 18 maxim 20 de ani. O femeie nervoasa, cu fruntea mereu incruntata si mereu cu ceva de reprosat pentru copilul ei. Acesta, micut cum era, o strange in brate si ii zice “uite mami ce puternic sunt si ce tare te strang in brate”. Imediat, copilul a capat 2 palme pentru ca nu sta cuminte, iar cand a inceput sa planga, a mai primit o palma sa taca din gura. II curgeau doar lacrimile! Poate acest copil nu are acasa nici calculator, nici telefoane, nici bunatati. Poate nu are nici copii cu care sa se joace, si nu are nicio consolare. Poate mama lui il va invata sa fie rau, asa cum bati o data un catelus si acela musca pe toata lumea de frica, poate asa acest copil va fi rau cu toata lumea. Va ajunge la varsta mea, iar in loc sa se gandeasca cu bucurie si mandrie la lucrurile ce le-a avut in comparatie cu generatia ce va fi, el va avea alte preocupari,lucruri ce il vor imbatrani. Aceste batai si aceste suparari ce se revarsa asupra lui, sunt fire albe.

M-am saturat sa tot vad articole, discutii, nemultumiri in legatura cu generatia de azi. Este probabil sa fie o generatie ratata, dar ce treaba avem noi cu acei copii care au telefoane de la 4 ani, care au haine de firma de la 2 ani, si tot asa. Aceia sunt fericiti in lumea lor si ar trebui lasati sa isi traiasca viata, nu sa ii bagam in seama cel mai mult! In loc sa scriem despre acei copii chinuiti de soarta in generatia noastra, acei copii ce citesc carti la lumina lumanarii, acei copii ce nu au nici macar paine, ce sa mai vorbim de ciocolata. Sau de ce sa vedem doar tinerii de 18 ani care cheltuiesc milioane prin discoteci, si sa nu ii vedem pe cei ce nu au bani sa plece intr-o excursie sau nu au bani sa iasa cu cei pe care ii iubesc.

Mereu parintii ni-i dau exemplu pe cei mai buni la invatatura “cutarescu are 10 catepe de stie mai multe ca tine”, sau atunci cand vrem si noi ceva haine sau bani “in loc sa fii multumit cu ce ai ca altii nu au deloc”. Fiecare selecteaza doar ceea ce ii place, incepand de la parintii noastrii pana la noi. Ne scuzam cu lucruri banale, si evitam sa vedem si majoritatea. Atunci cand mergem pe strada si trec pe langa noi 100 de romani, nu intoarcem capul dupa niciunul, dar atunci cand vedem un francez, imediat suntem curiosi sa vedem ce are el, cum este el. Niciodata un parinte nu zice “uite cate haine are acela in comparatie cu tine”, “uite ce prost e ala tu esti cel mai destept nu s-a mai vazut asa ceva, mai bine de atat nici ca exista pe lumea asta”.

Imi pare rau ca si acesta va fi un articol trist, dar trebuia sa revin la starea mea. Dar, cu toate astea, ma simt fericita ca am invatat sa ma bucur la lucruri marunte: o inghetata, o scrisoare, un mesaj, un salut, o vorba buna, un ursulet de plus, UN BMW, O VILA, UN TELEFON DE ULTIMA GENERATIE-in fond astea au devenit lucruri marunte.

Apropo de telefon, azi, facand promotie la un telefon, se opreste un domn profesor si imi zice. Eu sunt pedagog, tu trebuie sa intelegi ce spun eu “Mi-am facut casa, mi-am luat mobila, mi-am plantat florile, mai am sa imi fac piscina, sa imi cumpar masina, si de abia atunci imi poti spune de telefon. Ati inteles?! Eu ma gandesc si fac combinatii! “.

Bitza-Copii imbatraniti inainte de timp!

Nici macar 9 luni nu mai au rabdare )

Inca nu pot vorbi din perspectiva unui parinte asa ca nu stiu exact ce este bine si ce nu, insa o sa scriu din punctul meu de vedere.
In primul rand trebuie sa ne gandim foarte bine ce inseamna aceasta responsabilitate de a avea un copil ca dupa cativa ani sa nu se ajunga la vreo situatie cu parintii despartiti ori cu parinti rai adica maniosi pe copii, sau cel mai rau caz dintre toate sa ramana copilu fara parinti.
De cele mai multe ori ma gandesc cum ar trebui sa ne comportam cu un copil, apoi cu un adolescent. Spatiul dintre cele doua extreme este destul de mic. Adica intotdeauna trebuie sa acordam libertate unui copil, insa prea multa libertate inseamna extrema opusa, scaparea de sub control. Cred ca cel mai mult conteaza si cel mai important dupa parerea mea este educatia parintelui. Eu cred ca mereu fiecare parinte este tentat sa isi educe copilul dupa educatia pe care el insusi a primit-o. Nu cred ca este foarte corect, insa pentru multi este o metoda mai sigura. Eu cred ca fiecare parinte ar trebui sa incerce sa se adapteze nevoilor copilului, insa in mod limitat. Nu sunt de acord cu bataia sau cu certurile la varste mici. Nu cred ca un copil poate intelege prin bataie de ce nu e bine sa faca un lucru, daca nu ii este explicata situatia. Cea mai frecventa greseala este cea de a anula comunicarea cu copii. Atunci cand face un lucru gresit nu trebuie tratat cu “ce dracu facusi”, “copil tampit” sau alte adresari de acest gen. Atunci cand un copil este supus unei astfel de cresteri rolul lui in societate va deveni minoritar. In sufletul lui va exista mereu teama de a se exprima de frica de a nu gresi. Fiecare lucru si fapt gresit trebuie explicat. Insa daca acel lucru este repetat la infinit o mica cearta nu strica.

Cred ca exista 4 tipuri majoritare de parinti: parinti normali, cei indiferenti, cei ce isi maltrateaza copii si cei care ii parasesc ( in ultimele trei cateogorii am ezitat sa scriu cuvantul “parinte”). Ce inseamna sa fii normal? Sa stii cand sa ii oferi libertate, sa ai incredere in copilul tau, de fapt mai intai sa il inveti ce inseamna incredere, apoi respectul, sa ii stabilesti niste limite, si sa culegi mai tarziu roadele educatiei tale. Cred ca nu mai are rost sa definesc cuvantul indiferent. Cred ca indiferenta se simte de cele mai multe ori atunci cand exista mai multi copii intr-o familie si unul se simte dezapreciat. De aici si comparatiile intre frati si cum de unul reuseste si celalalt nu in viata. Desi cred ca nu prea exista parinti care sa isi iubeasca mai mult sau mai putin unul din copii, eu de multe ori am simtit dezavantajul acesta desi nu a fost adevarat. Asa ca discriminarile de genul cum ca el e baiat si are dreptul si tu esti fata si nu ai dreptul sau el e mare tu esti mic, nu isi au rostul, pentru ca in sufletul si mintea copilului se creeaza devalorizare in comparatie cu restul. Deja imi vine greu sa vorbesc despre cei ce isi maltrateaza copii, insa am vazut un astfel de caz in autobuz, cand un copil de 5 anisori era batut de mama lui pe motiv ca si-a cerut caciulita. Nu stiu cat de normal a fost acel gest, insa exista cazuri si mai rele si cred ca decat a deveni un astfel de parinte mai bine refuzam sa facem copii. Despre greseala de a iti parasi copilul se poate scrie mult, insa ma rezum la a sublinia ca cel ce nu are o situatie minima de a isi creste copilul, oricat si-ar dori nu trebuie sa il chinuie cu neajunsuri. Divortul este la fel cea mai grea pedeapsa pentru un copil. Un lucru e cert cu sigurantza, nu face bine sa fii “orfan de un parinte” si mai grav sa existe undeva si sa nu il intereseze.

Ma gandesc oare cand poate sa isi dea seama un parinte ca a gresit in educatia pe care a oferit-o? De multe ori aud parinti care se plang ca au scapat de sub control un copil si nu au ce sa ii mai faca. Mi se pare greu de crezut ca se poate ajunge in aceasta situatie, insa si daca se ajunge, oare a cui e vina? Mereu un parinte ar da vina pe anturajul copilului, insa eu cred ca atata timp cat un copil are stabilite niste bune principii in cap, conteaza prea putin parerea celorlalti. Ma intreb oare cum este posibil sa nu ai incredere in educatia pe care i-ai oferit-o propriului copil. Sa nu crezi in ce spune, sa nu ai incredere in ce face, si toate astea din vina educatiei. Copii sunt cei care sufera de cele mai multe ori din cauza proastei educatii a parintilor, sau mai precis din frica de a nu da gres, exact atunci se greseste mai mult. O alta mare greseala este de a rasplati proasta educatie prin rasfat exagerat si indeplinirea fara pic de limita a dorintelor copilului.

Cred ca cea mai buna cale de a deveni cel mai bun parinte este de a te gandesti tu ce ai fi vrut pentru tine cand ai fi fost copil si aplica in prezent copilului tau tot ceea ce ti-a lipsit.