In clasa I am inceput cu o felicitari pentru mamici. Era 8 martie si inainte cu cateva zile ne fotografiam cu un panou cu ghiocei in spate, 2 codite legate la spate si un mesaj scris pe felicitare. Trebuia sa fie o surpriza, dar cum in majoritatea cazurilor mamele se ocupa de bugetul familiei, reusisem sa stric bucuria prin banii pe care ii cerusem pentru poza. O poza care a ajuns pe un raft.

In clasa a II-a era ziua copilului si doamna invatatoare a vrut sa facem ceva deosebit. Am iesit intr-o livada din apropiere scolii si am inceput sa pictam. Unii mai talentati, altii mai putin, eu cred ca ma incadram in categoria celor care se ocupau ca paharele cu apa sa fie pline, culorile sa nu se verse, pensulele sa fie sterse bine. Astfel capatam un super desen de la colega mea care stia mai bine ca mine sa picteze. Bineinteles ca acasa toti ma vedeau ca un mic Picasso, fiind de fapt plansele altora. Acum au ajuns pe un raft.

In clasele mai mari deja ma apucasem de scris. Cum la romana eram considerata o buna comprehensibila a textelor ce le studiam, am fost trimisa la diverse concursuri de interpretare literara, unde, printr-o compunere despre mine si frate-meu scrisacu atentia cuvenita, litere cu litera, am aparut intr-o carte cu texte literare. Ce mandrie la momentul acela si cu cat devotament pastram acea carte. Acum era pe un raft.

Prima dragoste. Primele scrisori trimise unui baiat. Obisnuiam cand eram mica sa trimit scrisori si prima data am inceput cu o prietena de la tara care era din alt oras. Scrisoare dupa scrisoare, mai frumos impaturita si mai atent pictata cu noi cuvinte. Apoi a urmat prima scrisoare de dragoste la sute de kilometri distanta. Emotii. Teama. Poze si floricele puse in fiecare scrisoare. Le-am pastrat. Le-am pus pe acelasi raft.

De multe ori am trecut pe langa raft fara sa observ nimic, am vazut si felicitarea, si cartea si desenele, plus multe alte amintiri adunate, depozitate si uitate. Le-am mai mutat sa sterg praful, dar mereu am trecut peste ele ca si cand ar fi fost niste chitante ce trebuiesc pastrate pentru dovada platii. Am depozitat pana si lucrarile de control din I-VIII. Un teanc mare care de fiecare data ma incurca, impreuna cu carnetele de note pe care le ignoram stiind ca tin de trecut.

Desi uitate, nu am aruncat nimic din tot ce am adunat din clasa I pana acum. Caiete, carti, reviste, desene, mesaje, scrisori, pixuri cu semnificatii, carioci, pahare impletite, sapunuri facute cosulete. Desi nearuncate, m-au chemat de multe ori sa le recitesc. Au chemat fetita care avea timp sa croiasca haine pentru papusi, au chemat adolescenta care scria cu pix rosu scrisorile de dragoste, au chemat eleva care scria si muncea la fiecare rand asternut in caiet. Astazi le-am raspuns. Fiecare obiect de pe raftul atat exterior, dar mai ales interior din trecut ne va chema si striga pana cand vom avea grija sa ne amintim de ceea ce am fost.

Si nu pot fi mai bucuroasa de atat atunci cand stiu ca amintirile de pe raft vor deveni oglinda mea in ochii copiilor mei. Iar voi, dragi cititori, ce amintiri ati depozitat pentru actualii sau viitorii vostri spiridusi?

Stiti de ce nu mai sunt copiii fericiti? Pentru ca nu mai stiu sa fie copii.

Cu exceptia celor doua injuraturi, melodia pune in lumina un mare adevar. Acela ca tehnologia va fi cuvantul care va defini toate generatiile de acum inainte.

Publicaţia americană The Onion (un fel de Academia Caţavencu de la noi) publica astăzi un scurt articol cu titlul „King of Pop Dead at 12” (Regele muzicii pop, mort la 12 ani). Trecând peste criticile pe care le-au primit datorită faptului că e mult prea devreme pentru a face glume pe seama Regelui, jurnaliştii au dreptate într-o oarecare măsură.

Patru din fraţii lui Michael (Jackie, Jerlaime, Tito şi Marlon) cântau deja împreună când acesta se năştea. Tatăl lor, Joseph (cânta şi el R&B alături de fratele său) a fost cel ce i-a obligat în mare măsură să ducă o viaţă de muzicieni astfel încât la doar 5 ani Michael cânta pentru prima dată în public alături de fraţii săi. Se pare că Joseph chiar descoperise un talent ascuns în cel de-al 7-lea copil al său, căci Michael ajunge la doar 8 ani sa fie liderul grupului „The Jackson 5”.

Cam în aceeaşi perioadă în care a susţinut primul concert în România, Michael recunoştea la Oprah ca tatăl lor îi bătea cu cureaua de fiecare dată când nu cântau aşa cum îşi dorea, în nenumăratele repetiţii ce aveau loc zi şi noapte în casa familiei Jackson. În documentarul „Living with Michael Jackson” recunoştea ca a avut coşmaruri toată viaţa legate de copilăria sa, perioadă în care deseori plângea de singurătate şi chiar i se întâmpla să vomite numai la vederea tatălui său.

La 14 ani deja scotea 4 albume solo, continuând să cânte şi alături de fraţii săi, având melodii ce au ajuns în vârful topurilor din întreaga lume la vremea aceea. La 18 ani Michael ajunsese să fie şi compozitorul melodiilor şi a versurilor trupei.

Aceasta este vârsta până la care cu toţii ne permitem să fim copii, să ne trăim din plin copilăria. Michael nu a avut nici un moment acest privilegiu, pe care s-a luptat, fără succes, toată viaţa ca să şi-l câştige.

Cariera sa muzicală era într-o continuă ascensiune, ajungând după albumul Thriller să fie considerat pe bună dreptate regele muzicii pop. Joacă în filme, ori îşi joacă propriul rol în reclama de la Pepsi sau în documentarul despre Thriller. În timp ce filma Vrăjitorul din Oz îşi rupe nasul, având nevoie de multiple operaţii pentru a şi-l reface, iar în timp ce filma reclama la Pepsi suferă arsuri de gradul trei pe o parte din pielea capului, astfel încât are nevoie de noi intervenţii chirurgicale. De aici porneşte şi lungul şir de operaţii estetice, căci se pare că nu a mai fost niciodată satisfăcut de cum arăta.

Probabil că tot în această perioadă a aflat şi că poate deveni alb, schimbându-şi pigmentul pielii. Având în vedere vremurile şi locurile în care crescuse, este lesne de înţeles dorinţa unui tânăr negru de a deveni alb, de a fi acceptat de o societate care deseori îl desconsiderase din cauza culorii pielii.

Poate că acum este mai clar pentru toată lumea de unde au pornit excentricităţile sale.

Ceva mai târziu, Michael încearcă să îşi recâştige copilăria, salvând de la un laborator de experimente un cimpanzeu pe nume Bubbles, care îi devine imediat cel mai bun prieten. Cimpanzeul merge peste tot cu el, în turnee sau la filmări şi învaţă chiar şi celebrul dans „Moon Walk”. Atunci Michael primeşte porecla de Wacko Jacko.

Află apoi că suferă de o boală numită vitiligo, iar datorită tratamentului pielea sa capătă o culoare palidă şi începând din perioada aceea este foarte sensibil la soare, urmând să apară de foarte multe ori în public cu o umbrelă imensă care să îi protejeze pielea de razele soarelui.

Deşi trecuseră vreo trei decade din viaţa sa, Michael se simte în continuare un copil blocat în corpul unui bărbat, asociindu-şi povestea lui Peter Pan. De aici se inspiră şi atunci când transformă proprietatea abia cumpărată în ceea ce avea să devină Neverland, un imens parc de distracţii privat, cu o uimitoare grădină zoologică. Acest parc aste locul unde a invitat sute de copii orfani a căror viaţă a fost influenţată de către organizaţia umanitară „Heal the World Fundation”.

A investit zeci de milioane de dolari în acte de caritate împotriva HIV, dar mai ales pentru ajutorarea copiilor din întreaga lume, fie ei orfani, cu probleme medicale ori refugiaţi din Kosovo. Conştient că nu se va mai putea bucura de copilărie niciodată, oricât ar fi înconjurat de copii, ar avea cimpanzei prieteni şi ar trăi într-un imens parc de distracţii, a încercat să ofere o copilărie adevărată altora, celor care aveau nevoie. Prin donaţiile sale către diverse fundaţii de acest gen, precum şi către Crucea Roşie şi UNESCO a făcut astfel încât mii de alţi copii să aibă privilegiul unei copilării liniştite.

În 1993 este acuzat prima dată de abuzarea sexuală a unui copil. Ce poate multă lume a uitat sunt condiţiile în care acest fapt se întâmplase. Mama respectivului copil nu a susţinut niciodată această poveste, nedorind nici să o infirme, nici să o confirme. Tatăl copilului fusese la un moment dat înregistrat de un ziarist că dacă va duce până la capăt procesul va câştiga o avere de pe urma lui Michael. Tabloidele s-au grăbit să îl acuze, iar la starea psihică în care se afla cântăreţul, a început să ia calmante puternice şi droguri. El era convins că dacă va duce până la capăt procesul îl va câştiga, însă familia sa a văzut cât de mult îl afectează acuzaţiile, cât de mult slăbise şi îşi pusese viaţa în pericol, astfel încât i-au recomandat să nu treacă prin emoţiile şi stresul unui proces ce poate ţine câţiva ani şi să ajungă la o înţelegere cu reclamantul. Michael a fost de acord, plătind 22 de milioane de dolari tatălui copilului, care îşi vedea buzunarele pline, aşa cum îşi dorise.

După 6 ani alţi părinţi au încercat să profite de o poveste similară, însă de data asta Michael nu s-a mai lăsat şantajat, a dus procesul până la capăt şi a fost achitat de toate acuzaţiile care i-au fost aduse, spălându-şi reputaţia în faţa multora care se îndoiseră de el.

Toate excentricităţile din viaţa lui au avut un punct de pornire, fie că este vorba de deschiderea la culoare a pigmentului pielii, rezultat al modului în care fusese tratat ca negru în perioada în care cânta cu fraţii săi, apoi schimbarea radicală a culorii pielii, ca rezultat al tratamentului la vitiligo, fie că este vorba de operaţiile estetice la nas, rezultat al accidentului avut la filmările unui film, ori alte operaţii estetice, pornite în momentul în care s-a ars în timpul filmărilor la reclama Pepsi. Controversele create de procesele de molestare a copiilor au avut până la urmă şi ele un final fericit, dovedindu-se că a fost inocent.

Totuşi, cele mai multe din ciudăţeniile din viaţa lui Michael, precum cimpanzeul Bubbles, tărâmul de poveste de la Neverland şi zecile de milioane de dolari investiţi în acte de caritate se trag din dorinţa acestuia de a-şi recăpăta copilăria pierdută pe scenă şi în dureroasele zile de repetiţii însoţite de bătăi.

Timp de 50 de ani Michael Jackson s-a comportat ca un copil. Nici un moment însă nu a putut să se bucure de copilărie.

Poate una din melodiile cele mai emoţionante, care îi descrie perfect sufletul zbuciumat, dornic să-şi trăiască copilăria pe care n-a avut-o niciodată, este cea intitulată Childhood – Copilărie.

Have you seen my Childhood?
I’m searching for the world that I come from
‘Cause I’ve been looking around
In the lost and found of my heart…
No one understands me
They view it as such strange eccentricities…
‘Cause I keep kidding around
Like a child, but pardon me…

People say I’m not okay
‘Cause I love such elementary things…
It’s been my fate to compensate,
for the Childhood
I’ve never known…

Have you seen my Childhood?
I’m searching for that wonder in my youth
Like pirates in adventurous dreams,
Of conquest and kings on the throne…

Before you judge me, try hard to love me,
Look within your heart then ask,
Have you seen my Childhood?

People say I’m strange that way
‘Cause I love such elementary things,
It’s been my fate to compensate,
for the Childhood (Childhood) I’ve never known…

Have you seen my Childhood?
I’m searching for that wonder in my youth
Like fantastical stories to share
But the dreams I would dare, watch me fly…

Before you judge me, try hard to love me.
The painful youth I’ve had

Have you seen my Childhood….

Mulţumim pentru ce ai lăsat în urmă, Michael ! Sperăm că acolo sus unde eşti te poţi, în sfârşit, bucura de copilărie.

Mi-am dat seama, dupa ce am scris acest articol, ca adolescentii sunt cei care simt cel mai mult. In acel articol am facut referire la cat de usor iti pierzi prietenii, la cat de naiv poti fi in alegerea lor, si la cat de mult suferi in acel moment cand pierzi pe cineva drag. Cand imi aduc aminte de sentimentele mele de copil, mi se par nesemnificate. Ma gandesc ca in acele momente sufeream daca a mea colega de banca se muta cu altcineva, sau daca imi era divulgat vreun secret. La fel am observat si in comentariile ce le-am primit la acel articol, majoritatea de la tineri pana in 15 ani, care sufera din lipsa prieteniei. Cat de importanti sunt prietenii in adolescenta? Foarte importanti! Atunci cand nu avem curaj sa le spunem parintilor ce ne macina, atunci cand alergam disperati dupa cineva care sa ne asculte, dar mai ales sa ne dea dreptate.

Nu imi imaginez cum ar fi sa vina fetita mea la varsta de 13 ani sa imi spuna ca este indragostita. Probabil as incepe sa rad copios, dar in fata ei m-as arata foarte entuziasmata de ceea ce se intampla. Dar daca imi spune ca are probleme in dragoste? Voi putea fi un bun psiholog sau macar o buna mama care sa o inteleaga? In perioada adolescentei, credeam ca situatia mea este cea mai grava, ca eu ma simt cel mai prost, ca parintii mei nu o sa inteleaga niciodata nimic, chiar daca 99% din persoane imi spuneau ca o sa treaca si acea perioada dificila. Cu toate astea, cand ai sentimentele acelea de copil tii sa le dezvolti mai intai in interiorul tau, le faci sa creasca in fiecare noapte, si te trezesti dimineata speriat ca nu esti in stare sa faci nimic. Oricat as incerca sa ofer un sfat celor care sufera ca nu au un/o prietena de incredere, ca sufera din dragoste, ca parintii nu ii inteleg, nu are nicio relevanta explicatia mea. Cu timpul, vor realiza ca aceste sentimente de copii vor fi mai tarziu doar simple zambete.

Ati facut ceva in trecut de care acum nu sunteti mandrii sau daca ati vedea pe cineva ca le-ar face acum ati protesta vehement?

Imi aduc aminte de doua chestii, prima se intampla cand eram mic, cred ca aveam 10 ani, eram la tara pe ulita (strada) cu prietenii de atunci, eram cam singurul “de la oras” si aveam o problema cu… caini. Nu trecea caine pe ulita de care noi sa nu ne luam, de obicei dadeam cu pietre in ei, cainii ajunsesera sa ne cunoasca sau simteau ei ceva, treceau pe partea cealalalta a ulitei, lasau capul in jos, bagau coada intre picioare si incercau sa treaca aproape lipiti de gard. Noi cu miscari calme luam pietre de pe jos, asteptam ca, cainele sa ajunga in dreptul nostru si incepeam toti sa dam cu pietre, fiecare tragere era insotita de un tipat, majoritatea pietrelor trimise spre caine ratau tinta, tin minte si acum cum sareau schije din placa de ciment a gardului cand era lovita cu piatra, cu atata rautate dadea un copil de 10 ani fara minte cu piatra spre un caine.

Mult mai tarziu, acum 8 ani, am facut gratar pe… terasa de la bloc. Stau la etajul 3 si am un naş caruia ii place tare mult gratarul de miel. Intr-o duminica eram pregatiti sa mergem la padure sa facem gratar cand s-a pus ploaia si a plouat pana dupa doisprezece. Am chemat naş-ul la mine sa bem si sa mancam miel la cuptor. Intre timp mi-a venit ideea. Am fost la vecinul de deasupra si i-am zis sa inchida geamurile, pe atunci aveam una dintre terase care nu era inchisa si aveam un gratar cu picioare, carbunii ii luasem cu o zi mai devreme. Si asa i-am facut naşului o surpriza, a mancat gratar de miel fara sa ajunga la padure.

Anii au trecut si… daca as vede un copil de 10 ani ca ar da cu piatra intr-un caine care trece linistit pe strada, i-as rupe urechile, copilului.
Daca vecinul care sta sub mine ar face gratar pe terasa, ori i-as stinge gratarul cu apa ori as suna la 112 cum ca vrea unu sa dea foc la bloc.
Nu sunt eu marele iubitor de animale, singurul animal pe care l-am avut si il am este o broscuta testoasa (broscuta de Florida), dar acum cred ca numai un copil retard poate sa dea intr-un caine sau numai un cocalar la bloc poate sa faca un gratar in fata blocului, ca sa nu mai vorbim de terasa.

Si sa mai zica cineva ca nu te indreapta societatea.

Galagie! Azi in fata blocului, nici mai mult nici mai putin de 20 de copii, se jucau “Ursul doarme si viseaza” . Prichindeii cu varste intre 4 si 14 ani erau adunati la mine in fata blocului. Pentru prima oara de cand m-am mutat in acest bloc (de vreo 5 ani), am simtit ca mai sunt copii care se joaca si celebrele jocuri ale copilariei, si uita cateva ore de tehnologie.

Mi-am adus aminte de vremea cand locuiam, in acelasi cartier, insa la un alt bloc, unde ne adunam cam in acelasi numar, 20, poate chiar mai multi. In fiecare noapte, parintii ne amenintau ca ne inchid usa daca nu urcam mai repede in casa, cu totii ramanand pana peste ora 12.

Nu stiu daca peste tot exista jocurile pe care le aveam noi, insa, stiu ca Ratele si Vanatorii era jocul in top. Dupa care urma celebrul Pitulusu’  , unde mereu alegeam un copil mai slab la fuga, care ramanea tot parcursul jocului, pentru ca mereu se scuipa turma. Tara, tara, vrem ostasi, era jocul unde ne rupeam cu totii mainile, dar niciunul nu se lasa mai prejos. Baietii ne cucereau la jocul Zei si Zeite, unde perechile invingatoare treceau prin roata de foc. Jocul Castel era cel care ne topea caloriile cu adevarat. Alergam tot cartierul pentru a ne prinde cu mingea. Macar era munca in echipa. In copilarie am invatat chiar si geografie jucand Tarile, fiecare alegeam cate o tara, iar cand aruncam cu mingea in sus si era specificata o tara din cele din joc, acela prindea mingea si trebuia sa ii nimereasca pe restul. Sa nu mai zic ce nebunie era cu Prinselea, pe care de multe ori il jucam pe bordurile din fata blocului. Mai erau multe alte jocuri, dar momentan pe acestea mi le amintesc pentru ca le jucam in fiecare zi.
In afara bucuriei de a ne juca, mai aveam si alte pasiuni. Mergeam si furam trandafiri de la o tanti care ne pazea sa ne stropeasca cu apa, ne duceam si luam garoafe si faceam din ele parfum, sau ne luam frunze si ne jucam “de-a magazinul”, era o mare mandrie sa fim vanzatoare. Imaginatia nu se oprea aici. Fiecare ne facusem trupe, si devenisem celebre cantarete. Baietii ne vizualizau si ne dadeau note si premii. Jocul cu papusile nu ne-a pasionat prea mult, fiind un bloc prea activ.

In fata blocului va avea mereu un loc fruntasi in mintea mea. Am uitat sa specific celebra Curtea scolii, unde aveau loc cele mai mari certuri bazate pe mingi, jocuri si echipe. Cu toate astea parintii stiau unde sa ne gaseasca: in fata blocului sau in curtea scolii. Iar iarna pe celebrele dealuri din cartier, unde mai multe sanii faceau bobul, ocupand toate zonele. Nici celebrele farse, cand intindeam ate pe drum oamenilor, iar atunci cand se impiedicau fugeam fiecare in toate partile, nu le pot uita.

Mi-as dori ca si copii mei sa stea cat mai mult afara, sa ma duc sa ii rog sa vina sa se culce, sa imi ceara cate un codru de paine cu branza, iar eu sa le dau mai multe ca sa le dea si celorlalti copii, sa nu aiba timp de calculator si televizor, sa fiu nevoita sa le repar in fiecare iarna sania, si mereu sa le cumpar cate o minge, pentru ca au spart-o pe cea care o aveau. Sa ma duc la magazin sa cumpar elastic si coarda, si sa le fac cadouri cat mai multe accesorii pentru jocurile in aer liber. Cel putin voi incerca, dar sunt sigura ca ei singuri vor descoperi magia blocului(sau a strazii daca eventual stam la casuta).

Cand iti furai cărti din casă si le dădeai pe o bomboană sau o gumă Turbo pentru că n`aveai,/Multi au trecut, mult prea usor, prin această perioadă fără viitor/Eu n`am uitat incă, sunt multi ca mine si, din păcate, incă nu sper la mai bine/Pline imi sunt emisferele numai de rele,/Sunt zilele in care mor incet sperantele…/Cu toate astea trec prin viată zambind,suntem copii imbătraniti inainte de timp.. [Bitza-Copii imbatraniti inainte de timp].

Sunt sigura ca multi se regasesc printre aceste versuri. Sunt sigura ca in copilaria lui fiecare copil a suferit, desi se zice ca era cea mai frumoasa perioada. Chiar daca eram inconstienti, pentru majoritatea copilaria a fost grea. De fapt, in timpul acela, nu era atat de greu, stiam sa fim fericiti, cand venea Pastele sau Craciunul, pentru ca atunci ne luam si noi haine. De Craciun imi aduc aminte ca cea mai mare bucurie era cand primeam casete, si ce ma mai certam cu frate-meu care sa asculte la casetofonul din sufragerie. Si asta e nimic! Pe cand copii de bani gata isi luasera primele calculatoare, si se jucam din tastatura Mario, eu ma jucam pe jocul pe televizor cu maneta, si de fiecare data am reusit sa duc pana la capat acest joc. Sau ce mai impuscam ratele prin televizor, cu mitraliera mea minune. Bucuria cea mai mare a fost la un Craciun cand mi-am luat si eu tastatura pentru jocul pe televizor, si atunci sa vezi bucurie, stateam si scriam de dimineata pana seara. Lasand tehnologia la o parte, chit ca nu aveam eu sa mananc ciocolata in fiecare zi, cand mancam cate un gem din acela de prune, ziceam ca e raiul pe pamant. Sau cand ne adunam in fata blocului vreo 15 copiii, si ieseam cu cate un codru mare de paine calda cu branza. Erau lucruri marunte, banale pentru un copil ce are totul acum, sau modele pentru cineva ce nu se poate bucura nici macar de atat. Acum am ajuns la o varsta in care ma clatin, sunt copil, sunt om matur, sunt suferinda, sunt fericita, am vise, sperante, ganduri in viitor. 

In paralel cu copilaria mea am vazut azi un copil trist. Un copil ce cu siguranta va ajunge imbatranit inainte de timp. Eram la doctora de familie sa iau o trimitere, si cand vad, un copilas pe la vreo 4 anisori, cu mama lui care avea vreo 18 maxim 20 de ani. O femeie nervoasa, cu fruntea mereu incruntata si mereu cu ceva de reprosat pentru copilul ei. Acesta, micut cum era, o strange in brate si ii zice “uite mami ce puternic sunt si ce tare te strang in brate”. Imediat, copilul a capat 2 palme pentru ca nu sta cuminte, iar cand a inceput sa planga, a mai primit o palma sa taca din gura. II curgeau doar lacrimile! Poate acest copil nu are acasa nici calculator, nici telefoane, nici bunatati. Poate nu are nici copii cu care sa se joace, si nu are nicio consolare. Poate mama lui il va invata sa fie rau, asa cum bati o data un catelus si acela musca pe toata lumea de frica, poate asa acest copil va fi rau cu toata lumea. Va ajunge la varsta mea, iar in loc sa se gandeasca cu bucurie si mandrie la lucrurile ce le-a avut in comparatie cu generatia ce va fi, el va avea alte preocupari,lucruri ce il vor imbatrani. Aceste batai si aceste suparari ce se revarsa asupra lui, sunt fire albe.

M-am saturat sa tot vad articole, discutii, nemultumiri in legatura cu generatia de azi. Este probabil sa fie o generatie ratata, dar ce treaba avem noi cu acei copii care au telefoane de la 4 ani, care au haine de firma de la 2 ani, si tot asa. Aceia sunt fericiti in lumea lor si ar trebui lasati sa isi traiasca viata, nu sa ii bagam in seama cel mai mult! In loc sa scriem despre acei copii chinuiti de soarta in generatia noastra, acei copii ce citesc carti la lumina lumanarii, acei copii ce nu au nici macar paine, ce sa mai vorbim de ciocolata. Sau de ce sa vedem doar tinerii de 18 ani care cheltuiesc milioane prin discoteci, si sa nu ii vedem pe cei ce nu au bani sa plece intr-o excursie sau nu au bani sa iasa cu cei pe care ii iubesc.

Mereu parintii ni-i dau exemplu pe cei mai buni la invatatura “cutarescu are 10 catepe de stie mai multe ca tine”, sau atunci cand vrem si noi ceva haine sau bani “in loc sa fii multumit cu ce ai ca altii nu au deloc”. Fiecare selecteaza doar ceea ce ii place, incepand de la parintii noastrii pana la noi. Ne scuzam cu lucruri banale, si evitam sa vedem si majoritatea. Atunci cand mergem pe strada si trec pe langa noi 100 de romani, nu intoarcem capul dupa niciunul, dar atunci cand vedem un francez, imediat suntem curiosi sa vedem ce are el, cum este el. Niciodata un parinte nu zice “uite cate haine are acela in comparatie cu tine”, “uite ce prost e ala tu esti cel mai destept nu s-a mai vazut asa ceva, mai bine de atat nici ca exista pe lumea asta”.

Imi pare rau ca si acesta va fi un articol trist, dar trebuia sa revin la starea mea. Dar, cu toate astea, ma simt fericita ca am invatat sa ma bucur la lucruri marunte: o inghetata, o scrisoare, un mesaj, un salut, o vorba buna, un ursulet de plus, UN BMW, O VILA, UN TELEFON DE ULTIMA GENERATIE-in fond astea au devenit lucruri marunte.

Apropo de telefon, azi, facand promotie la un telefon, se opreste un domn profesor si imi zice. Eu sunt pedagog, tu trebuie sa intelegi ce spun eu “Mi-am facut casa, mi-am luat mobila, mi-am plantat florile, mai am sa imi fac piscina, sa imi cumpar masina, si de abia atunci imi poti spune de telefon. Ati inteles?! Eu ma gandesc si fac combinatii! “.

Bitza-Copii imbatraniti inainte de timp!

Cred ca fiecare copil atunci cand este mic, viseaza sa ajunga doctor, politist. Cel putin asa visam eu. Stiu ca imi injectam toate papusile si ma credeam mare doctora. Aveam chiar si asistente, prietenele din fata blocului. In alte zile luam o sapca de-a lui taicameo si ma vedeam ca si politista. Opream vecinii pentru a ii interoga cate ceva, in rolul meu de politista.

Acum un an, eram convinsa ca vreau politie, insa, ce inseamna Academia? Pe langa avantajele financiare pe care ti le asigura, nu mai poti fi fata. Te transformi in ceva neutru, toata feminitatea dispare, fiind nevoita sa asculti ordine. Sa faci ceea ce ti se spune. Iar acest gen de viata nu l-am suportat niciodata, desi, cand eram mica visam asa, acum nu m-as imagina sa ma trezesc dimineata pentru a spala wc-urile, doar ca sa imi fac sectorul si domnul comandant sa nu imi taie permisia de a veni acasa in weekend. Fratele meu este la Academie si imi impartaseste ideea cum ca nu este o munca potrivita pentru o fata, iar o prietena foarte buna este la liceul militar. Desi era un pic stil “baiat”, inca ii este greu sa se obisnuiasca cu restrictia. Pur si simplu iti restrictionezi prietenia, cercul de prieteni, cunostintele, experientele de viata. Ajungi sa traiesti pentru a primi ordine, iar apoi de a fi un indopat cu militarie care dai la randul tau ordine. Am o colega al carui tata este politist, iar asta nu il face decat sa fie si politistul propriei fiice. Frica de a nu intampina cazuri in familie ca in dosarele lui, impiedica libertatea celor din jur. Dar destul cu politia, este clar ca nu e de mine…inca mai am timp sa ma decid, iar a doua varianta din copilarie era slujba de doctor.

Da, chiar asa visam sa ajung doctor! Tare mult mi-as dori sa citeasca acest articol cineva din domeniul medicinei. Mai ales cineva care lucreaza la urgenta, chirurgie. Am fost o data in urgenta, si pur si simplu ma intrebam”cum”? Cum reusesc sa fie asa indiferenti, sa trateze cu asa delasare fiecare pacient? Am vazut atunci un copil caruia ii intrase o creanga in ochi, era plin de sange. Apoi a venit o salvare cu niste persoane dintr-un accident…maini rupte, picioare, sange… Si totusi, doctorii, asistentele, erau cu zambetul pe buze, le aratau salonul, locul unde trebuie sa mearga. La radiografie tipa o doamna “dezbracarea”, asezarea la panou, si apoi te imbracai si plecai: chit ca te durea mana, picior, te zdruncina fara pic de regret. Am intrebat o asistenta cum rezista sa vada tot felul de cazuri fara a pune la suflet, m-am gandit totusi, doctorii nu au si ei sentimente umane, nu au mila, compasiune, fata de cei care sufera? Insa ea mi-a raspuns”daca ar fi sa punem la suflet fiecare caz, ne-am duce inaintea lor”. Asa si este, sunt constienta, dar nu cred ca as rezista! Mai ales sa operez si sa imi moara pacientul in mainile mele! Cumplit! Pur si simplu nu as alege viata asta pentru toti banii din lume!
Problema este ca nu era doar visul meu acesta, era si al familiei mele: sa aiba o fata doctora. Asta-seara am avut o discutie in genul: cati bani mai castiga si doctorii. Este destul de adevarat, insa i-am explicat tatalui meu toate aceste riscuri de a te dezumaniza, de a deveni o masina de control, de statistici, si de rezolvari. El, indignat, mi-a explicat ca in fiecare domeniu gresesti: si mecanic sa fii, si poti gresi o piesa. Dar cum putem compara viata unui om cu un fier? Nu cred ca as avea atat sange rece incat sa intru intr-un salon cu bolnavi, sa zambesc, sa fac glume, sa zic: da picioru ce iti face, aha mana e bine, capul te doare, nu te doare. Un baiat care si-a rupt mana a fost incurajat de domnul doctor”lasa, macar un timp nu iti mai faci …treaba”. Totusi, cred ca oricat de nepasator ar trebui sa fie un doctor pentru a rezista in asa mediu, cat de optimist ar trebui sa fie pentru a incuraja pacientii, cel putin ar trebui sa vada. Nu zic ca trebuie sa simta durerea bolnavului, dar macar sa o vada, nu sa o trateze cu indiferenta.

Ceea ce imi este clar, este ca erau doar vise de copil acelea. Nu mi-as mai dori sa ajung nici doctora, nici politista, desi as avea toti banii din lume. Mai bine stiu ca am cel mai mic patut, si cea mai modesta casa, dar cu sufletul impacat si fericit. Si de ce nu cu o cariera de succes in domenii cu mult mai interesante: psihologie, psihiatrie, ginecologie, care sunt la fel de banoase. Sau ceva in domeniu IC, desi cred ca m-am saturat pana peste cap de pc, asa ca o sa il arunc pe geam cat de curand:D.

Am observat tot mai des ca locul natal devine un loc pe care incercam sa il uitam cat mai repede. Nu prea inteleg eu fenomenul acesta, dar din exemple asa reiese.
Daca ar fi sa ma gandesc la vremurile apuse, a recunoaste unde te-ai nascut, unde ai crescut, si unde te-ai format, era o mare bucurie. Din contra, de abia asteptai clipa sa mergi in acel loc. Acum, ma gandesc, ca majoritatea dintre noi au bunici la tara, au copilarit acolo, au dobandit inteligenta nativa, si au reusit sa se formeze intr-un mediu diferit. Nu as putea sa abordez conflictul dintre generatii, pentru ca diferenta de 3-4 ani intre doua categorii de oamenii, nu se poate numi generatie. Am vorbit cu o colega, care are un frate mai mic cu 3 ani, si imi povestea cat de schimbata e situatia. Cat de mult ne fura tehnologia. Imi zicea ca ea la 10 ani statea cu bunicii, aduna floricele dupa camp, dormea in lanul de grau, sau in fanul din paier, isi petrecea toate vacantele acolo. Fratele ei la 10 ani, invata sa se joace Nfs, sau mergea la biliard in toate vacantele, cu baietii mai mari, care il invatau ce este mai bine.
Primul meu an de liceu, de fapt primul semestru a fost pe cat de neplacut s-a putut. Majoritatea colegilor pareau fitosi, iar cand venea vorba de a recunoaste ca merg intr-o sambata la tara, era teroare. Mai bine recurgeau la mici minciuni, ca: merg la nunta, merg la un var, ma duc la munte. Nimeni nu recunostea cum ca s-ar duce la tara de Pasti sa taie mielul, sau de Craciun sa taie porcusorul, sau de Sfanta Maria sa mearga la balci. Era chiar o rusine. Eu niciodata nu m-am dat inapoi cand a venit vorba de aceste lucruri. Din contra, sunt recunoscatoare pentru ca am crescut pana la 7 ani intr-un astfel de mediu, si apoi toate vacantele le-am petrecut acolo.
Cand facea bunicamea paine calda, stiu ca ieseam si imparteam cu toti copii dupa ulita. Dar acum, degeaba le cumparam ciocolate si toate bunatatile copiilor, cu cine sa le imparta? Cu calculatorul? Insa sunt mult mai mandri: ce paine calda, ei mananca ciocolata. Cum spuneam, primul semestru a fost groaznic. Mereu cand venea vorba sa zic ca eu merg la tara intr-o vacanta, auzeam tot felu de comentarii: “iar te duci, taranco?” Poate ca pentru multi acest cuvant pare jignitor, pentru mine era pur si simplu originea. De ce sa nu recunosc ca imi place sa merg la bunici, sa dorm iarna lipita de soba, si vara sa stau in camera unde este racoare? De ce sa nu recunosc toate lucrurile care m-au format, si sa ma dau mare oraseanca?

De fapt, ma gandesc, atata timp cat eu recunosc din suflet toate aceste lucruri, nu am dobandit decat calitati bune: sinceritate, iubire, relaxare. Pe cand, ce se intampla cu unul de la oras? De cele mai multe ori, e mult mai taran decat mine, daca luam sensul figurat al cuvantului: oraseanul din ziua de azi nu stie sa se ridice in autobuz, sa cedeze locul cuiva mai batran, pe cand eu cand eram mica si vedeam ca vine o batranica la taina, ma ridicam dupa banca si ii lasam locul alaturi de cei ce mai stateau pe banca. Oraseanul din ziua de azi asculta manele pe strada, pe cand eu am fost invatata ca daca vreau sa ascult ceva, sa ascult cand sunt singura, nu sa ii deranjez si pe ceilalti copii. Oraseanul din ziua de azi cand se duce in parc sa se dea in leagane, se bate cu cel de langa el, care sa il apuce, mie bunicul mi-a facut un leagan din sfoara legata de un mare pom, unde ne adunam toti copii si ne dadeam cu randul. Oraseanul de azi nu mai stie sa aprecieze nici macar cadouri de milioane, pe cand eu, cand imi cumpara o prajitura de ziua mea, ramaneam fericita mult timp dupa. Oraseanul din ziua de azi nu stie ce inseamna responsabilitate, pe cand eu de la varste fragede stiam ca dimineata cand ma trezesc trebuie sa matur prin curte, trebuie sa pun apa catelusei, trebuie sa dau grau sa manance pasarile. Responsabilitatea celui de la oras? Bineinteles este sa isi aranjeze parul, sa isi dea cu cat mai mult fard, si sa fie cat mai atractiv. De cate ori ajutam un om care are nevoie, noi, cei nascuti in buricul orasului? Pai cam niciodata, dar eu am fost invatata ca atunci cand un batranel ma ruga sa merg la magazin sa ii cumpar ceva, luam plasuta in mana si incercam sa ajung cat mai repede. Dar adevaratele distractii? Oare oraseanul se distreaza mult mai bine ca iese in fiecare sambata in aceeasi discoteca, aude aceleasi comentarii, si face acelasi lucru? Acum se vorbeste despre cati CP are o masina, atunci eu doar imi luam bicicleta si faceam intreceri cu totii. Si ce chin era cand ne mai cadea lantul si trebuia sa incercam sa il reparam? Acum oraseanul de azi, merge la solar sa se bronzeze, eu mergeam in gradina, in spatele casei, imi intindeam o patura mare, si cu toti copii dupa ulita, ne bronzam si ne jucam tot felu de jocuri. Copilul din ziua de azi este invatat ca in zi de sarbatoare sa chefuiasca cat mai mult, motiv de a bea. Pai taranul e invatat sa respecte traditia, se duce, imparte colacei, merge la biserica, apoi se strange toata lumea la poarta, fiecare aduce ce are, si mananca toti, in drum, ca o mare familie. Pe cand aici, se cearta unde sa mearga, localul unde berea este mai ieftina.

Ma intreb cum ar putea intelege un copil care toata viata a avut parte numai de 4 camere de apartament, de calculator, televizor, si tehnologie moderna, cum ar intelege romanul ” Ion”, sau “Morometii”. Cum ar intelege istoria poporului, cum ar intelege ceea ce faceau strabunicii nostri. Si poate acest lucru nu este cel mai dur, poate multi nu au avut posibilitatea sa aiba o casa la tara, sa aiba bunicii din localitati rurale, insa nenorocirea cea mare este ca majoritatea cei care avem, ne ascundem de aceste lucruri, am dori sa facem sa se creada ca nu stim ce inseamna ala sapat, treierat, arat, semanat… etc. Incercam sa ne ascundem locul natal de frica de a nu fi judecati de “oraseni”.

Cat despre mine, ma simt atat de mandra ca m-am format intr-un mediu lipsit de lume proasta, lipsit de oameni fara valori, ma bucur ca am descoperit ce inseamna sa fii cu adevarat om. Niciodata nu o sa ascund ca am crescut pana la 7 ani la tara, la bunici. Ba mai mult, cred ca pana la 10 ani m-am adaptat foarte greu, pentru ca pur si simplu nu imi placea aici. Cel mai rau imi pare ca vacantele in care merg la tara in ultimii ani s-au imputinat, daca mai merg o data la doua luni sa il vad pe bunicul este bine, imi pare rau ca viata de aici m-a schimbat si pe mine, si ca putinele clipe in care merg la pescuit la tara cu verii mei, in care merg la un gratar cu familia, in care merg sa cunosc bunicii celor pe care ii iubesc, acestea, adevaratele clipe ale vietii, au devenit din ce in ce mai rare.

Rybomunil, Broncho-Vaxom, Luivac, Lantigen B, Pneumo 23, vaccinuri antigripale, vaccinarea antirujeolica sunt decat cateva tratamente sau vaccinuri care la copii mici din actuala generatie devin aproape obligatorii pentru stimularea imunitatii. Urmeaza vaccinuri si tratamente pentru calciu, stimularea memoriei, etc. Datorita proteinelor, laptele de vaca este foarte periculos pentru bebelusi. Ostecare, Revital Appetit sunt cateva suplimente nutritive care se administreaza frecvent la actuala generatie de copii. Cireasa de pe tort este tratamentul copiilor cu ADD deoarece din ce in ce mai multi copii sunt diagnosticati cu Deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD).

Stau si ma intreb cum naiba a rezistat generatia anilor ’80 (generatia mea). Nu am auzit in viata mea de tratament cu ADHD, cerealele integrale sau cele cu calciu ori magneziu mi-au lipsit cu desavarsire. Parinti mi-au luat bicicleta insa nu si casca, genunchiere si cotiere. La tara ca la tara insa tin minte ca nu mi-a scapat nici o balta sau lac din Craiova in care sa nu intru si de boli de piele sau altele nu am suferit. Vara la soare stam fara frica cancerului de piele iar apa din aceeasi sticla cu inca 10 copii am baut de sute de ori insa apa plata la sticla in tinerete nu am baut niciodata. Parinti nu mi-au pus niciodata scaun special la masina cand am fost mic insa de multe ori am mers cu RATA cocotat intre bagaje. Rar ma spalam pe maini de doua ori pe zi si in nici un caz cu sapun Protex. Fructele din pom le stergeam putin de tricou si le mancam. Jucariile mele de atunci, acum ar baga in puscarie orice patron de magazin deoarece ar pune in pericol viata copiilor. Acum parintii mei ar fi facuti ca naiba de Esca si Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului m-ar lua de langa ai mei fiindca ma lasau singur intre orele 14 si 21. Jucam jocuri periculoase precum: turca, baza, lapte gros, leapsa, tubermane, etc mult mult mai periculoase decat ce se joaca acum pe Nintendo si Playstation. Mai tarziu am baut sute de litri pe an de sucuri la dozator fara pic de pulpa de fruct si nu am nici pe dracu la stomac sau in alta parte. Stiu ca si generatia mea a dus-o mai bine decat generatia din Morometii insa parca asta de acum este mult prea plapanda si la cum merg treburile nu prea vad deloc bine urmatoarea generatie. Sunt de acord in schimb ca gusturile in materie de moda, muzica, film, etc. trebuie sa fie diferite.

Fiind ultimul post scris pe anul acesta va urez un sincer La Multi Ani!