Doua cupluri de batrani discutau:
- Ieri am fost la un restaurant si am mancat o friptura delicioasa si foarte ieftina .
- Ce restaurant ?
- Cum se numeste floarea aia pe care si-o ofera indragostitii, aia cu ghimpi?
- Roza.
- Asa! Roza, cum se numea restaurantul in care am fost aseara?

Ma deprima superficialitatea si renuntarea. A renunta la a mai lupta. A renunta la a mai incerca. A renunta la a mai spera.

Am avut ocazia sa il intalnesc pe Cristian Pantazi la unul dintre cursurile de jurnalism de la Bucuresti. Mi-l amintesc in fata a cca 20 de adolescenti incercand sa ne explice, pe de o parte cat de frumos e jurnalismul, iar pe de alta cat de dificila este aceasta meserie: cum uiti de viata de familie, cum nu mai ai chef sa zambesti cand vii acasa obosit si epuizat, iar nevasta si copiii vor sa mergi cu ei la plimbare si cum cele mai multe divorturi si vieti sentimentale ratate sunt in sfera jurnalismului.

Acum catva timp spuneam ca vreau sa ma fac doctor. Sau cel putin ca am sa incerc sa urmez Medicina, pentru ca e una din profesiile pe care le visam cand eram mica. Cunoscutii imi spuneau ca eu nu realizez ce inseamna Medicina, ca acolo nu e de joaca, ca viata de familie e pusa in pericol, ca nu o sa am timp pentru mine si pentru cei din jur, ca o sa fiu acaparata de aceasta meserie si ca pana la urma se ajunge la divort.

Ghid turistic. Da, e un vis mai vechi si mai profund, ascuns bine in sufletul meu. Mi-ar placea sa fac asta intr-o zi, desi nu beneficiez nici 1% din cele necesare pentru a urma pasiunea asta: limbi straine nu, calatorii nu, fobia de a vorbi in fata unui grup mai mare de oameni da, samd. Imi povestea o tipa ca ea calatoreste mult, ca barbatu-so e profesor, si ca relatia lor a inceput sa scartaie… din cauza ei.. pentru ca e plecata mult timp.

Daca ne-am gandi la fiecare situatie si meserie in parte am realiza ca peste tot sunt sanse de divort : actorii au foarte putin timp liber pentru viata de familie, implicit « apare divortul », artistii sunt in aceeasi situatie, dar si oamenii simpli care muncesc 12 ore si sunt atatea neajunsuri, normal ca apar neintelegeri din cauza banilor, corect ar fi sa divorteze, nu ? Tinerii care au relatii de la 17, 18 ani, cand deja aduna niste ani se gandesc ca e prea putin 1,2,3 sau cati au fost, ar fi cazul sa ma incerce si altceva. Ma gandesc la parintii mei si realizez ca nu o data s-au certat, ca nu o singura data au fost suparati si au fost neajunsuri, ca nu de putine ori au fost stresati, ca nu demult au trecut peste toate si au facut 25 de ani de casnicie. Si atunci, ma intreb, de ce atata pofta in oameni de a parasi pe cineva pentru altcineva, doar ca o perioada nu mai merge? Sau merge mai putin bine? Sau unul din cei doi are o problema?

Nu, nu sunt de acord cu divortul si despartirea. Sunt de acord atata timp cat nu se mai poate convietui, atunci cand apar jigniri, sau in cel mai rau caz batai, atunci cand nu mai e loc nici de un « buna », atunci cand nu mai e iubire si respect. Vreau sa imi imaginez o lume rabdatoare, care poate face un mix perfect intre munca si viata de familie.

Ideea mi-a venit de la melodia Vama Veche –Scrisorile si de la discutiile si articolele citite despre divorturi, iubire, despartire.

P.S.1 E bine sa iti parasesti partenerul/a pentru altul/alta mai bun/a? Eu zic ca nu pana nu incerci sa aduci relatia la punctul in care amandoi sa fiti fericiti.

P.S.2 Care ar fi cea mai vulnerabila meserie in ceea ce priveste rezistenta vietii de cuplu?

Vama Veche Scrisorile
Asculta mai multe audio Muzica

“Draga Andrei, am decis sa te las, /Am hotarat ca e cel mai bun pas,/Te parasesc pentru altul mai bun,/Nu pot s`astept..inc`un an e prea mult” [Vama Veche-Scrisorile]

Parintii nu mai sunt ceea ce ar trebui sa fie pentru copii: model. Parintii nu le mai ofera nicio conditie materiala si nici macar un zambet. Vorbim aici de parintii universali care au facut greseala de a se casatori fara a fi siguri ca asta isi doresc, sau oameni pe care timpul i-a transformat in adevarate fiare gata sa sfasie fiecare cuvant sau gest al partenerului.

Mame batute, tati beti, copii suferind in coltul de dupa soba al camerei. Adevarata povara cade pe umerii mamei care trebuie sa ia decizia “sa plec, sa nu plec”? “As mai sta pentru copii, e greu sa creasca fara tata, e greu sa aiba o familie destramata”.

Intr-adevar, foarte multi copii se pierd din cauza despartirii parintilor. La fel de adevarat este ca pe cei mai multi ii maturizeaza. Pentru asta ar trebui felicitati si apreciati toti cei care au demonstrat ca viata fara unul din parinti nu trebuie sa iti schimbe cursul vietii. Desi e greu, desi conditiile sunt mai putin bune, macar linistea sufleteasca si dorinta de a nu repeta greseala ar trebui sa domine.

As vrea sa bat la fiecare usa, la fiecare casa, sa opresc invazia de reprosuri, batai si certuri. As vrea sa merg la fiecare tanar sa il rog sa se mai gandeasca inca o data. Divortialitatea creste din ce in ce mai mult, iar copiii raman cu destule traume afective.

Uitandu-ma in jurul meu, realizez inca o data ca am o familie fericita. Cu bune si rele, si-au indeplinit misiunea de a fi fericiti si de a ne face fericiti. Iar asta e esential pentru orice familie.

Nu m-am uitat niciodata la un show de comedie, mai ales strain, dar aseara, fiindu-mi frica sa ma culc in casa datorita omului spanzurat  ce mi s-a parut ca il vad acum 2 zile, am tinut toata noaptea televizorul  aprins. Din nimereala am dat pe ProCinema, unde erau niste comedianti. Unul dintre ei mi-a placut mult si m-a facut chiar sa rad. Spectacolul era despre casnicie si suna cam asa:

-In primul an de casnicie, cand mergi la baie, dai drumul la dus si la apa pentru a nu auzi partenerul ca iti faci nevoile, iar dupa 20 de ani stai cu usa larg deschisa si strigi “iubito, poti sa aduci camera de filmat”
-In primul an de casnicie alegi o cearta doar de dragul de a face dragoste apoi, iar dupa 20 de ani te certi doar pentru a dormi in camere diferite.
-In primul an, de rusine, ca sa nu iti vada nevasta lenjeria murdara, o arunci, iar dupa 20 de ani incerci sa scarbesti cat mai mult nevasta.
-In primul an de casnicie, cand vii obosit de la serviciu, nevasta iti spune “hai iubitule, ia o bere si povesteste-mi ce s-a intamplat”. Situatia se schimba dupa 20 de ani, cand vii acasa si nevasta iti spune nervoasa “Cat timp ai fost la serviciu, vrei sa stii ce s-a intamplat aici in casa”!

Nu stiu daca am tradus chiar bine si tot, asa ca va las pe voi sa va uitati aici:
Bill Engvall – Marriage

 

Oamenii se nasc, cresc, inavata sa mearga, sa manance, sa bea, sa vorbeasca, sa scrie, din nou cresc, ajung mari, se indragostesc sau nu, se casatoresc, devin magneti care se atrag in societate, sau care se resping, se iubesc, muncesc, isi intemeiaza o familie, sunt fericiti, se plictisesc, se deprima, ajung la batranete, speriati, fricosi, devin rai, incruntati, se uita pe ei.

Ma deprima oamenii trecuti de 30 de ani, care uita amintirile de altadata, care lucreaza in locuri diferite, care au un program ce le permite sa se vada doar cateva ore pe zi, iar atunci unul sa gateasca si altul la televizor. Ma simt trista sa vad parintii mei sau ai altora care nu au timp nici macar o data pe luna pentru ei sa iasa undeva la un gratar sau la o padure. De ce sotul si sotia locuiesc in aceeasi casa, dar ea sta la televizor la telenovele, iar el la calculator, sau la alt televizor la meciuri? De ce atunci cand s-au cunoscut puteau merge oriunde impreuna sa vada si meciuri si telenovele, si acum trebuie sa stea in camere separate? De ce atunci cand erau tineri mergeau la alergat, sau in parc, ori la strand si gratare, iar acum au ajuns sa se intrebe doar”astazi ce mai mancam”. Oare tuturor li se intampla ca dupa cativa ani de casnicie sa se instaleze plictiseala, obisnuinta, nepasarea? Cum poate un om sa isi serbeze ziua doar ca face o mancare mai buna decat in restul zilelor? De ce este globul atat de mare, iar parintii mei nu au apucat sa vada nici macar 5 % din el? De ce ajungi sa imbatranesti fara sa te simti implinit? De ce nu te poti gandi la moarte cu zambetul pe gura, si ajungi sa fii stresat de gandul ca inca mia ai multe de facut, ca nu ti-ai trait viata, ca ai apucat doar sa muncesti? De ce femeile se jeneaza atunci cand trebuie sa iasa la pensie? Oare daca o sa am bani multi o sa ii investesc in lucrurile pe care mi le doresc acum(calatoriile), sau o sa devin o paranoica ce se gandeste numai la ziua de maine, si care strange mereu bani pentru mancare si viata cotidiana?

Pana la urma, oamenii ajung niste jucarii stricate sau fara baterii. Niste jucarii ce dau ce e mai bun la inceput,iar cu timpul raman undeva uitate in mobila. Asa cum aveam eu doua papusi mari pe care le pieptanam mereu si carora le croiam cele mai frumoase haine, si care acum au ajuns sa fie aruncate prin camara, cu capul cazut si picioarele rupte. Nu vreau sa ajung asa, nu vreau sa ajung o baba care le pune copiilor sare pe gheata sau care tipa la ei pe geam”nu mai rupeti trandafirii”. Nu vreau sa ajung sa ma cert cu un adolescent in autobuz ca nu vrea sa imi cedeze locul, nu vreau sa uit sa mai iubesc, nu vreau sa ma uit la televizor separat fata de familia mea, nu vreau ca ai mei copii sa stea mai mult la calculator decat sa stea de vorba cu mine, nu vreau sa muncesc mult, nu vreau sa am bani multi, vreau sa calatoresc mereu, vreau sa fiu o batranica buna, care va face dragoste cu sotul ei pana la 90 de ani. Iar atunci cand vreau ceva, trebuie sa si reusesc!

Voi cum va vedeti viata?